ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2010, reclamantul O.I. a chemat în judecată pe pârâta O.G., pentru a fi recunoscute efectele sentinței de divorț pronunțată în Dosarul nr. 02 - 14221 al Curții din Berks, pe teritoriul României. Prin sentința civilă nr. 1367 din 23 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul O.I., în contradictoriu cu pârâta O.G. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că, din probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că cererea de chemare în judecată, înaintată de reclamant instanței străine, a fost comunicată pârâtei în timp util, pentru a-și putea formula apărările în cadrul procesului de divorț, în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se cere în cauza de față.

Astfel, la dosarul cauzei, a fost depus, în traducere legalizată, înscrisul intitulat „înștiințarea pârâtului și dreptul la revendicare", care poartă data de 26 martie 2003, în care se menționează că pârâta a refuzat să semneze de primirea citației și a cererii de chemare în judecată, dar, în acest act, nu există nici o mențiune despre adresa unde a fost găsită pârâta. Așa fiind, nu se poate stabili cu certitudine că s-a încercat comunicarea citației către aceasta și faptul că ar fi refuzat primirea, în condițiile în care aceasta contestă că i s-ar fi prezentat vreodată citația menționată. De asemenea, Tribunalul a constatat că, nici în hotărârea de divorț, nu se menționează nimic despre modul în care instanța care a pronunțat divorțul a apreciat cu privire la corecta înștiințare a pârâtei despre dosarul de divorț, conform legii Statului Pennsylvania, astfel că nu se poate stabili dacă pârâta a refuzat sau nu primirea citației și a cererii de divorț.

În aceste condiții, dat fiind că nu se poate stabili cu certitudine că pârâtei i s-a asigurat posibilitatea de a cunoaște despre existența procesului, precum și conținutul cererii de divorț, Tribunalul a constatat că există acest impediment la recunoaștere. Mai mult, Tribunalul a constatat că, din probele administrate de reclamant, nu s-a făcut dovada că hotărârea de divorț a fost comunicată pârâtei, pentru a putea exercita calea de atac. În fine, Tribunalul a mai constatat că, în cauză, mai există și un alt impediment la recunoaștere, și anume cel prevăzut de art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia nu se poate recunoaște, în România, hotărârea care încalcă ordinea publică de drept internațional privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii încălcarea dispozițiilor art. 151, privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române.

În speță, era aplicabil art. 151, la data pronunțării sentinței a cărei recunoaștere se cere, deoarece ambii soți erau cetățeni români, fapt necontestat de nici una din părți și aceștia aveau domiciliul în România. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect și s-ar reține apărarea reclamantului, formulată prin concluziile scrise, în sensul că are relevanță domiciliul său de fapt, iar nu cel legal, hotărârea din data de 16 iulie 2003, pronunțată de Curtea din Ținutul Berks, Statul Pennsylvania S.U.A., nu poate fi recunoscută în România, deoarece, potrivit art. 168 alin. final din Legea nr. 105/1992, recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine, pronunțate cu privire la starea civilă a unui cetățean român (în speță, pârâta), va fi refuzată, soluția adoptată de instanța străină diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

Or, în cauză, soluția cu privire la cererea de divorț a reclamantului ar fi fost diferită, potrivit legii române, deoarece așa cum au stabilit instanțele române, în acțiunea de divorț ce a făcut obiectul Dosarului nr. 20041/1999 al Judecătoriei sectorului 2 București, destrămarea relațiilor de familie dintre soți s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului. Or, în aceste condiții, potrivit legii române, divorțul nu se poate pronunța, Tribunalul reținând că, din înscrisurile de la dosarul cauzei, nu rezultă că ar fi intervenit motive noi de divorț, de la data soluționării dosarului menționat de către instanțele române. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul O.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că intimata a recunoscut că a avut cunoștință de procesul de divorț declanșat în S.U.A., acesteia fiindu-i comunicate documentele necesare pentru divorț, precum și hotărârea pronunțată, potrivit legislației americane.

Instanța de fond a ignorat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992.

Prin decizia civilă nr. 395A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant O.I.; a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea și a recunoscut, pe teritoriul României, efectele hotărârii de divorț, pronunțate de Judecătoria publică a Districtului Berks, Statul Pennsylvania S.U.A., în Dosarul nr. 02-14221, definitivă la 16 iulie 2003. Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele: S-a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, deoarece hotărârea străină este definitivă, potrivit legii statului american, instanța avea competența să judece procesul și intimata, lipsă la soluționarea cauzei, a fost citată pentru termenul de dezbateri în fond, i-a fost comunicat actul de sesizare al instanței și i s-a dat posibilitatea de a se apăra și a exercita calea de atac a hotărârii.

În mod greșit, instanța fondului a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, deoarece această normă reglementează competența exclusivă a instanțelor române pentru procesele de divorț, când „la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie". Or, în prezenta cauză, apelantul nu mai locuia în România, aspect care rezultă din sentința civilă nr. 7547 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat, în care este menționat că reclamantul a plecat în S.U.A. în luna aprilie 1997, unde se afla și la data pronunțării sentinței. Intimata avea cunoștință despre procesul de divorț, aspect ce rezultă din actele administrate în fața Tribunalului Civil din Comitatul Berks și din declarația reverendului D.P., care a arătat că pârâta a fost informată că, între ea și soțul său, s-a pronunțat o hotărâre de divorț.

La dosarul de fond, se află dovada de notificare a intenției de solicitare a divorțului făcută la 26 martie 2003, notificarea apelantului, o copie a actului de stare civilă. Pe de altă parte, intimata avea posibilitatea să consulte dosarul în sistem informatic, procesul derulându-se din noiembrie 2002 și până la 18 iulie 2003. Curtea a constatat că au fost întrunite cerințele alin. (2) al art. 167 din Legea nr. 105/1992, respectiv citația a fost înmânată în timp, împreună cu actul de sesizare, apelanta a avut posibilitatea de a se apăra și a exercita calea de atac împotriva hotărârii și nu a contestat-o, astfel că cererea apelantului de recunoaștere a efectelor hotărârii pronunțate de instanța americană cu privire la divorțul părților este întemeiată.

S-a apreciat că, deși este real că, pentru starea de fapt anterioară datei de 16 iunie 2000, data pronunțării sentinței Judecătoriei sectorului 2 București, se poate reține autoritatea de lucru judecat, pentru intervalul 2000 - 2003, Tribunalul american a analizat motive de divorț noi, ce au intervenit în acest interval de timp. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta O.G., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea cererii intimatului de recunoaștere a hotărârii de divorț, pronunțată de Judecătoria din Berks.

În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat, în esență, următoarele: 1. Nesocotirea dispozițiilor art. 167 și art. 168 din Legea nr. 105/1992, cu privire la condițiile pentru recunoașterea hotărârilor străine în România, întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaștere se cere; iar soluția pe care instanța română ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanțelor americane. În acest sens, recurenta a susținut că, abia în vara anului 2003, când a primit hotărârea de divorț, a aflat despre existența procesului. Ținând seama de faptul că, pe plicul cu care a primit hotărârea de divorț, adresa expeditorului (a instanței la care trebuia trimis apelul) a fost scrisă incomplet, („insuficientă", conform ștampilei serviciului de poștă american), este evident faptul că nu i s-a dat posibilitatea de a-și exercita dreptul la calea de atac împotriva hotărârii de divorț.

Este de esență, în această speță, faptul că adresa comunicată nu era o adresă corectă - suficientă, prin urmare, nu avea cum să ajungă la Judecătoria din Berks nicio cerere de apel pe care ar fi putut să o formulez. S-a invocat și faptul că soluția pe care instanța română ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanțelor americane. S-a susținut în acest sens că, anterior, a mai existat o acțiune de divorț a apelantului, respinsă ca neîntemeiată, întrucât s-a constatat că destrămarea relațiilor de căsătorie s-a produs din culpa exclusiva a apelantului; motivul acțiunii fiind că soții erau de 2 ani separați în fapt, apelantul fiind plecat în S.U.A. 2. Nesocotirea dispozițiilor art. 168, alin. (1) pct. 2, coroborate cu cele ale art. 151 din Legea nr. 105/1992, fiind încălcată competența exclusivă a jurisdicției române, ceea ce reprezintă un impediment de recunoaștere a acestei hotărâri.

În argumentarea acestui motiv, s-a susținut că intimatul, la data pronunțării sentinței de divorț, era cetățean român, cu domiciliul legal în România. Din punct de vedere al normelor de drept internațional privat, relevant este domiciliul legal al părților, iar nu cel în fapt. 3. Recurenta a invocat și încălcarea art. 6, pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 21, alin. (3) din Constituție, care prevede ca părțile au dreptul la un proces echitabil. În doctrină, s-a arătat că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale, precum dreptul la apărare, dreptul de a exercita căile de atac. Cu privire la garantarea dreptului la apărare, jurisprudența C.E.D.O.

a statuat că: „întrucât reclamantul trebuie să fie în măsură să participe la procedură, acustica din sala de judecată intră, într-o oarecare măsură, în analiza caracterului echitabil al procedurii". Dacă prin neasigurarea unei acustici a sălii, care să-i permită reclamantului accesul la procedura a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, implicit, și dreptul la apărare, cu atât mai mult, prin lipsa unei adrese directe, la care urma a fi trimisă cererea de apel, a fost încălcat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a exercita calea de atac, în cazul de față. 4. O altă critică, întemeiată pe art. 304, pct. 7 C. proc. civ., s-a raportat la inexistența motivării hotărârii cu privire înlăturarea apărării principale.

Având în vedere faptul că imposibilitatea exercitării căii de atac a fost argumentul major al apărării sale, recurenta a considerat că instanța de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea acestui argument. În ceea ce privește posibilitatea de a folosi sistemul informatic, pe care a susținut-o instanța de apel, recurenta a argumentat că, având vârsta de 53 de ani, necunoscând limba engleză, neștiind să folosească internetul și neposedând un computer, posibilitatea de a consulta, în sistemul informatic al Ministerului Justiției al S.U.A., o procedura de divorț (despre care nu a avut cunoștință), este teoretică. La data de 15 martie 2012, intimatul-reclamant O.I. a formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., prin care a solicitat respingerea recursului. Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede: 1. Prin intermediul primului motiv de recurs, recurenta invocă două argumente distincte, respectiv imposibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaștere se solicită și soluția diferită pe care instanțele române ar fi putut să o pronunțe, în ipoteza unei proceduri de divorț declanșate în România. În ceea ce privește primul argument, instanța constată că, din probele administrate în cauză, a rezultat că recurentei reclamante i s-a comunicat hotărârea de divorț din data de 16 iulie 2003, pronunțată de Curtea din Ținutul Berks, Statul Pennsylvania, S.U.A., deci, despre acest înscris a avut cunoștință, însă, din cauza pretinsei „insuficiențe" a adresei instanței străine, nu a putut expedia cererea sa, având ca obiect calea de atac pe care dorea să o exercite.

Or, acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi invocat pe calea unui recurs extraordinar de legalitate, întemeiat pe dispozițiile exhaustive ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Astfel, imposibilitatea pârâtei de a afla sediul instanței americane care a pronunțat recunoașterea hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, din varii motive, expuse în conținutul motivelor de recurs, nu reprezintă un impediment legal pentru recunoașterea acestei hotărâri, în condițiile în care instanța de apel a constatat îndeplinite cumulativ cerințele impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: hotărârea este definitivă, potrivit legii statului; instanța care a pronunțat-o a avut competența să judece; există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine, între România și statul instanței care a pronunțat-o. Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată, în timp util, citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Împrejurarea comunicării citației în timp util și posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii reprezintă aspecte ale situației de fapt, a cărei stabilire intră în atributul instanțelor de fond, instanța de recurs având competența de a verifica doar modul în care aceste instanțe au interpretat și aplicat dispozițiile legale la situația de fapt stabilită în baza probelor administrate în cauză, cu respectarea garanțiilor procesuale.

În acest context, trebuie reamintit că intimata a recunoscut că a avut cunoștință despre procesul de divorț declanșat în S.U.A., fiindu-i comunicate actele și hotărârea de divorț, potrivit legislației americane, refuzând să semneze citația, conform declarației agentului procedural, astfel încât aceasta nu poate susține, în mod valid, că nu i-au fost respectate drepturile procesuale și că ar fi fost într-o imposibilitate insurmontabilă de a afla sediul instanței americane, pentru a transmite cererea cuprinzând calea de atac, la nevoie, apelând la ajutorul unei persoane cu calificare juridică. În consecință, neexistând garanții procesuale pe care instanța de apel să le fi încălcat, iar situația de fapt fiind pe deplin stabilită, nu este incident, în cauză, nici unul dintre cazurile de modificare sau de casare ale hotărârii recurate.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 168 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că: ‚,Recunoașterea (...) poate fi refuzată (...), dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române ” , instanța de recurs consideră că și acest argument este nevalid, întrucât prima instanță nu putea specula asupra deznodământului judiciar al unui proces de divorț declanșat în România, pentru motivele ce au determinat declanșarea acestei proceduri în S.U.A., în absența oricăror date privind această din urmă procedură.

În același sens, prima instanță nu putea tranșa, în cadrul unei proceduri de exequator, caracterul culpei ce ar fi determinat destrămarea căsătoriei părților, în sensul de o califica drept o culpă exclusivă a soțului intimat, câtă vreme separarea în fapt a soților și nereluarea relațiilor de căsătorie pot conduce la ideea unei imposibilități a continuării căsătoriei, din culpă comună. Mai mult, în concepția noului C. civ., divorțul se poate pronunța chiar din culpa exclusivă a soțului reclamant, la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani.

2. Asupra celui de-al doilea motiv de recurs privind pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 168 alin. (1) pct. 2, coroborate cu cele ale art. 151 din Legea nr. 105/1992, în sensul încălcării competenței exclusive a jurisdicției române, instanța de recurs apreciază că instanța de apel a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, reținând că această normă reglementează competența exclusivă a instanțelor române pentru procesele de divorț, când, „la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie". Or, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că apelantul nu mai locuia în România, aspect care rezultă din sentința civilă nr. 7547 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, în care este menționat că reclamantul a plecat în S.U.A., în luna aprilie 1997, unde se afla și la data pronunțării sentinței, astfel încât nu se poate reține o încălcare a competenței exclusive a instanțelor naționale, în această materie.

3. Prin cea de-a treia critică formulată, recurenta invocă, în mod confuz, întrucât nu precizează cine este autorul acestei încălcări, afectarea art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 21, alin. (3) din Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil, ce presupune respectarea unor principii fundamentale, precum dreptul la apărare, dreptul de a exercita căile de atac. În acest context, trebuie precizat că S.U.A. nu sunt parte semnatară la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu privire la nerespectarea de către instanța americană a dispozițiilor convenționale invocate - art. 6, este operantă o excepție de necompetență rationae materie.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil garantat de dispozițiile constituționale naționale - art. 21 alin. (3), de asemenea, instanța internă, în cadrul unei proceduri de exequator, nu are rolul unei instanțe de control, care să extindă analiza la alte condiții ale recunoașterii decât cele reglementate expres de lege. Mai mult, se constată că recurenta invocă o jurisprudență convențională străină cauzei, care nu poate justifica respingerea cererii de recunoaștere a hotărârii străine, în absența dovezilor că aceasta a depus toate diligentele necesare pentru aflarea adresei complete a instanței străine, unde ar fi trebuit trimisă cererea de apel. 4. Critica, întemeiată pe dispozițiile art. 304, pct. 7 C. proc.

civ., raportată la inexistența motivării hotărârii instanței de apel, cu privire la înlăturarea apărării principale, respectiv imposibilitatea exercitării căii de atac, va fi respinsă, de asemenea, ca nefondată, câtă vreme se poate aprecia că instanța de apel a respectat prescripțiile impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea motivării hotărârilor judecătorești, această instanță prezentând considerentele esențiale care au determinat, în cauză, soluția de admitere a apelului, insatisfacția recurentei privind soluția pronunțată gi argumentele ce au întemeiat-o neputând constitui ipoteze ale pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., care să atragă casarea hotărârii recurate. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O.G. împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O.G. împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.