ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2045/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 25 ianuarie 2010, reclamantul O.I. a chemat în judecată

pe pârâta O.G., pentru a fi recunoscute efectele sentinței de divorț pronunțată

în Dosarul nr. 02 - 14221 al Curții din Berks, pe teritoriul României.

Prin sentința civilă nr. 1367 din 23 septembrie 2010,

Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul O.I., în contradictoriu

cu pârâta O.G.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat

că, din probele administrate în cauză, nu rezultă cu certitudine că cererea de chemare

în judecată, înaintată de reclamant instanței străine, a fost comunicată pârâtei

în timp util, pentru a-și putea formula apărările în cadrul procesului de divorț,

în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se cere în cauza de față.

Astfel, la dosarul cauzei, a fost depus, în traducere

legalizată, înscrisul intitulat „înștiințarea pârâtului și dreptul la revendicare",

care poartă data de 26 martie 2003, în care se menționează că pârâta a refuzat să

semneze de primirea citației și a cererii de chemare în judecată, dar, în acest

act, nu există nici o mențiune despre adresa unde a fost găsită pârâta. Așa fiind,

nu se poate stabili cu certitudine că s-a încercat comunicarea citației către aceasta

și faptul că ar fi refuzat primirea, în condițiile în care aceasta contestă că i

s-ar fi prezentat vreodată citația menționată.

De asemenea, Tribunalul a constatat că, nici în hotărârea

de divorț, nu se menționează nimic despre modul în care instanța care a pronunțat

divorțul a apreciat cu privire la corecta înștiințare a pârâtei despre dosarul de

divorț, conform legii Statului Pennsylvania, astfel că nu se poate stabili dacă

pârâta a refuzat sau nu primirea citației și a cererii de divorț.

În aceste condiții, dat fiind că nu se poate stabili cu

certitudine că pârâtei i s-a asigurat posibilitatea de a cunoaște despre existența

procesului, precum și conținutul cererii de divorț, Tribunalul a constatat că există

acest impediment la recunoaștere.

Mai mult, Tribunalul a constatat că, din probele administrate

de reclamant, nu s-a făcut dovada că hotărârea de divorț a fost comunicată pârâtei,

pentru a putea exercita calea de atac.

În fine, Tribunalul a mai constatat că, în cauză, mai

există și un alt impediment la recunoaștere, și anume cel prevăzut de art. 168

alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia nu se poate recunoaște,

în România, hotărârea care încalcă ordinea publică de drept internațional privat

român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoașterii încălcarea dispozițiilor

art. 151, privitoare la competența exclusivă a jurisdicției române.

În speță, era aplicabil art. 151, la data pronunțării

sentinței a cărei recunoaștere se cere, deoarece ambii soți erau cetățeni români,

fapt necontestat de nici una din părți și aceștia aveau domiciliul în România.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect

și s-ar reține apărarea reclamantului, formulată prin concluziile scrise, în sensul

că are relevanță domiciliul său de fapt, iar nu cel legal, hotărârea din data de

16 iulie 2003, pronunțată de Curtea din Ținutul Berks, Statul Pennsylvania S.U.A.,

nu poate fi recunoscută în România, deoarece, potrivit art. 168 alin. final din

Legea nr. 105/1992, recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine, pronunțate

cu privire la starea civilă a unui cetățean român (în speță, pârâta), va fi refuzată,

soluția adoptată de instanța străină diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit

legii române.

Or, în cauză, soluția cu privire la cererea de divorț

a reclamantului ar fi fost diferită, potrivit legii române, deoarece așa cum au

stabilit instanțele române, în acțiunea de divorț ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 20041/1999 al Judecătoriei sectorului 2 București, destrămarea relațiilor de

familie dintre soți s-a produs din culpa exclusivă a reclamantului.

Or, în aceste condiții, potrivit legii române, divorțul

nu se poate pronunța, Tribunalul reținând că, din înscrisurile de la dosarul cauzei,

nu rezultă că ar fi intervenit motive noi de divorț, de la data soluționării dosarului

menționat de către instanțele române.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul

O.I.,

criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, susținând că intimata a recunoscut că a avut cunoștință de procesul

de divorț declanșat în S.U.A., acesteia fiindu-i comunicate documentele necesare

pentru divorț, precum și hotărârea pronunțată, potrivit legislației americane.

Instanța de fond a ignorat că nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992.

Prin decizia civilă nr. 395A din 11 aprilie 2011, Curtea

de Apel București,

secția a IlI-a civilă,

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant

O.I.; a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis acțiunea și a recunoscut,

pe teritoriul României, efectele hotărârii de divorț, pronunțate de Judecătoria

publică a Districtului Berks, Statul Pennsylvania S.U.A., în Dosarul nr. 02-14221,

definitivă la 16 iulie 2003.

Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele:

S-a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile

art. 167 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat, deoarece hotărârea străină este definitivă, potrivit legii

statului american, instanța avea competența să judece procesul și intimata, lipsă

la soluționarea cauzei, a fost citată pentru termenul de dezbateri în fond, i-a

fost comunicat actul de sesizare al instanței și i s-a dat posibilitatea de a se

apăra și a exercita calea de atac a hotărârii.

În mod greșit, instanța fondului a reținut că, în cauză,

sunt aplicabile dispozițiile art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, deoarece

această normă reglementează competența exclusivă a instanțelor române pentru procesele

de divorț, când „la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre

ei este cetățean român sau străin fără cetățenie".

Or, în prezenta cauză, apelantul nu mai locuia în România,

aspect care rezultă din sentința civilă nr. 7547 din 15 iunie 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București, intrată în puterea lucrului judecat, în care este menționat

că reclamantul a plecat în S.U.A. în luna aprilie 1997, unde se afla și la data

pronunțării sentinței.

Intimata avea cunoștință despre procesul de divorț, aspect

ce rezultă din actele administrate în fața Tribunalului Civil din Comitatul Berks

și din declarația reverendului D.P., care a arătat că pârâta a fost informată că,

între ea și soțul său, s-a pronunțat o hotărâre de divorț. La dosarul de fond, se

află dovada de notificare a intenției de solicitare a divorțului făcută la 26

martie 2003, notificarea apelantului, o copie a actului de stare civilă.

Pe de altă parte, intimata avea posibilitatea să consulte

dosarul în sistem informatic, procesul derulându-se din noiembrie 2002 și până la

18 iulie 2003.

Curtea a constatat că au fost întrunite cerințele

alin. (2) al art. 167 din Legea nr. 105/1992, respectiv citația a fost înmânată

în timp, împreună cu actul de sesizare, apelanta a avut posibilitatea de a se apăra

și a exercita calea de atac împotriva hotărârii și nu a contestat-o, astfel că cererea

apelantului de recunoaștere a efectelor hotărârii pronunțate de instanța americană

cu privire la divorțul părților este întemeiată.

S-a apreciat că, deși este real că, pentru starea de fapt

anterioară datei de 16 iunie 2000, data pronunțării sentinței Judecătoriei sectorului

2 București, se poate reține autoritatea de lucru judecat, pentru intervalul 2000

- 2003, Tribunalul american a analizat motive de divorț noi, ce au intervenit în

acest interval de timp.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen

legal, pârâta O.G., solicitând

admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea cererii intimatului de recunoaștere

a hotărârii de divorț, pronunțată de Judecătoria din Berks.

În dezvoltarea criticilor, reclamanta a arătat, în esență,

următoarele:

Legea nr. 105/1992, cu privire la condițiile pentru recunoașterea hotărârilor străine

în România, întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea

de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaștere se cere; iar soluția pe care instanța

română ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanțelor americane.

În acest sens, recurenta a susținut că, abia în vara anului

2003, când a primit hotărârea de divorț, a aflat despre existența procesului. Ținând

seama de faptul că, pe plicul cu care a primit hotărârea de divorț, adresa expeditorului

(a instanței la care trebuia trimis apelul) a fost scrisă incomplet, („insuficientă",

conform ștampilei serviciului de poștă american), este evident faptul că nu i s-a

dat posibilitatea de a-și exercita dreptul la calea de atac împotriva hotărârii

de divorț.

Este de esență, în această speță, faptul că adresa comunicată

nu era o adresă corectă - suficientă, prin urmare, nu avea cum să ajungă la Judecătoria

din Berks nicio cerere de apel pe care ar fi putut să o formulez.

S-a invocat și faptul că soluția pe care instanța română

ar fi adoptat-o ar fi fost una diferită de cea a instanțelor americane.

S-a susținut în acest sens că, anterior, a mai existat

o acțiune de divorț a apelantului, respinsă ca neîntemeiată, întrucât s-a constatat

că destrămarea relațiilor de căsătorie s-a produs din culpa exclusiva a apelantului;

motivul acțiunii fiind că soții erau de 2 ani separați în fapt, apelantul fiind

plecat în S.U.A.

2, coroborate cu cele ale art. 151 din Legea nr. 105/1992, fiind încălcată competența

exclusivă a jurisdicției române, ceea ce reprezintă un impediment de recunoaștere

a acestei hotărâri.

În argumentarea acestui motiv, s-a susținut că intimatul,

la data pronunțării sentinței de divorț, era cetățean român, cu domiciliul legal

în România. Din punct de vedere al normelor de drept internațional privat, relevant

este domiciliul legal al părților, iar nu cel în fapt.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 21, alin. (3) din Constituție,

care prevede ca părțile au dreptul la un proces echitabil.

În doctrină, s-a arătat că dreptul la un proces echitabil

trebuie interpretat în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale,

precum dreptul la apărare, dreptul de a exercita căile de atac.

Cu privire la garantarea dreptului la apărare, jurisprudența

C.E.D.O. a statuat că: „întrucât reclamantul trebuie să fie în măsură să participe

la procedură, acustica din sala de judecată intră, într-o oarecare măsură, în analiza

caracterului echitabil al procedurii". Dacă prin neasigurarea unei acustici

a sălii, care să-i permită reclamantului accesul la procedura a fost încălcat dreptul

la un proces echitabil, implicit, și dreptul la apărare, cu atât mai mult, prin

lipsa unei adrese directe, la care urma a fi trimisă cererea de apel, a fost încălcat

dreptul la apărare, respectiv dreptul de a exercita calea de atac, în cazul de față.

civ., s-a raportat la inexistența motivării hotărârii cu privire înlăturarea apărării

principale.

Având în vedere faptul că imposibilitatea exercitării

căii de atac a fost argumentul major al apărării sale, recurenta a considerat că

instanța de apel nu a motivat în niciun fel înlăturarea acestui argument.

În ceea ce privește posibilitatea de a folosi sistemul

informatic, pe care a susținut-o instanța de apel, recurenta a argumentat că, având

vârsta de 53 de ani, necunoscând limba engleză, neștiind să folosească internetul

și neposedând un computer, posibilitatea de a consulta, în sistemul informatic al

Ministerului Justiției al S.U.A., o procedura de divorț (despre care nu a avut cunoștință),

este teoretică.

La data de 15 martie 2012, intimatul-reclamant O.I. a

formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care

a solicitat respingerea recursului.

Examinând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată

caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:

respectiv imposibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii a cărei recunoaștere

se solicită și soluția diferită pe care instanțele române ar fi putut să o pronunțe,

în ipoteza unei proceduri de divorț declanșate în România.

În ceea ce privește primul argument, instanța constată

că, din probele administrate în cauză, a rezultat că recurentei reclamante i s-a

comunicat hotărârea de divorț din data de 16 iulie 2003, pronunțată de Curtea din

Ținutul Berks, Statul Pennsylvania, S.U.A., deci, despre acest înscris a avut cunoștință,

însă, din cauza pretinsei „insuficiențe" a adresei instanței străine, nu a

putut expedia cererea sa, având ca obiect calea de atac pe care dorea să o exercite.

Or, acest aspect nu reprezintă un aspect de nelegalitate

care să poată fi invocat pe calea unui recurs extraordinar de legalitate, întemeiat

pe dispozițiile exhaustive ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Astfel, imposibilitatea pârâtei de a afla sediul instanței

americane care a pronunțat recunoașterea hotărârii a cărei recunoaștere se solicită,

din varii motive, expuse în conținutul motivelor de recurs, nu reprezintă un impediment

legal pentru recunoașterea acestei hotărâri, în condițiile în care instanța de apel

a constatat îndeplinite cumulativ cerințele impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 167 din Legea

nr. 105/1992, hotărârile pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea

lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: hotărârea

este definitivă, potrivit legii statului; instanța care a pronunțat-o a avut competența

să judece; există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine,

între România și statul instanței care a pronunțat-o.

Dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care

a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată, în

timp util, citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare

a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de

atac împotriva hotărârii.

Împrejurarea comunicării citației în timp util și posibilitatea

de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii reprezintă aspecte

ale situației de fapt, a cărei stabilire intră în atributul instanțelor de fond,

instanța de recurs având competența de a verifica doar modul în care aceste instanțe

au interpretat și aplicat dispozițiile legale la situația de fapt stabilită în baza

probelor administrate în cauză, cu respectarea garanțiilor procesuale.

În acest context, trebuie reamintit că intimata a recunoscut

că a avut cunoștință despre procesul de divorț declanșat în S.U.A., fiindu-i comunicate

actele și hotărârea de divorț, potrivit legislației americane, refuzând să semneze

citația, conform declarației agentului procedural, astfel încât aceasta nu poate

susține, în mod valid, că nu i-au fost respectate drepturile procesuale și că ar

fi fost într-o imposibilitate insurmontabilă de a afla sediul instanței americane,

pentru a transmite cererea cuprinzând calea de atac, la nevoie, apelând la ajutorul

unei persoane cu calificare juridică.

În consecință, neexistând garanții procesuale pe care

instanța de apel să le fi încălcat, iar situația de fapt fiind pe deplin stabilită,

nu este incident, în cauză, nici unul dintre cazurile de modificare sau de casare

ale hotărârii recurate.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 168 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că: ‚,Recunoașterea (...) poate fi

refuzată (...), dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean

român, iar soluția adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române

”

,

instanța de recurs consideră că și acest argument este

nevalid, întrucât prima instanță nu putea specula asupra deznodământului judiciar

al unui proces de divorț declanșat în România, pentru motivele ce au determinat

declanșarea acestei proceduri în S.U.A., în absența oricăror date privind această

din urmă procedură.

În același sens, prima instanță nu putea tranșa, în cadrul

unei proceduri de exequator, caracterul culpei ce ar fi determinat destrămarea căsătoriei

părților, în sensul de o califica drept o culpă exclusivă a soțului intimat, câtă

vreme separarea în fapt a soților și nereluarea relațiilor de căsătorie pot conduce

la ideea unei imposibilități a continuării căsătoriei, din culpă comună.

Mai mult, în concepția noului C. civ., divorțul se poate

pronunța chiar din culpa exclusivă a soțului reclamant, la cererea unuia dintre

soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani.

nesocotire a dispozițiilor art. 168 alin. (1) pct. 2, coroborate cu cele ale

art. 151 din Legea nr. 105/1992, în sensul încălcării competenței exclusive a jurisdicției

române, instanța de recurs apreciază că instanța de apel a făcut o justă interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 151 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 105/1992, reținând

că această normă reglementează competența exclusivă a instanțelor române pentru

procesele de divorț, când, „la data cererii, ambii soți domiciliază în România,

iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie".

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că apelantul

nu mai locuia în România, aspect care rezultă din sentința civilă nr. 7547 din 15

iunie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, în care este menționat că reclamantul

a plecat în S.U.A., în luna aprilie 1997, unde se afla și la data pronunțării sentinței,

astfel încât nu se poate reține o încălcare a competenței exclusive a instanțelor

naționale, în această materie.

în mod confuz, întrucât nu precizează cine este autorul acestei încălcări, afectarea

art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 21, alin. (3)

din Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil, ce presupune

respectarea unor principii fundamentale, precum dreptul la apărare, dreptul de a

exercita căile de atac.

În acest context, trebuie precizat că S.U.A. nu sunt parte

semnatară la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu privire

la nerespectarea de către instanța americană a dispozițiilor convenționale invocate

- art. 6, este operantă o excepție de necompetență rationae materie.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil garantat

de dispozițiile constituționale naționale - art. 21 alin. (3), de asemenea, instanța

internă, în cadrul unei proceduri de exequator, nu are rolul unei instanțe de control,

care să extindă analiza la alte condiții ale recunoașterii decât cele reglementate

expres de lege.

Mai mult, se constată că recurenta invocă o jurisprudență

convențională străină cauzei, care nu poate justifica respingerea cererii de recunoaștere

a hotărârii străine, în absența dovezilor că aceasta a depus toate diligentele necesare

pentru aflarea adresei complete a instanței străine, unde ar fi trebuit trimisă

cererea de apel.

7 C. proc. civ., raportată la inexistența motivării hotărârii instanței de apel,

cu privire la înlăturarea apărării principale, respectiv imposibilitatea exercitării

căii de atac, va fi respinsă, de asemenea, ca nefondată, câtă vreme se poate aprecia

că instanța de apel a respectat prescripțiile impuse de dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind

necesitatea motivării hotărârilor judecătorești, această instanță prezentând considerentele

esențiale care au determinat, în cauză, soluția de admitere a apelului, insatisfacția

recurentei privind soluția pronunțată gi argumentele ce au întemeiat-o neputând

constitui ipoteze ale pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., care să atragă casarea hotărârii

recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta O.G. împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta O.G.

împotriva deciziei nr. 395A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IlI-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.