ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5537/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 2 A din 28 martie 2011, Curtea de Apel Alba lulia, secția pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de pârâta P.O. împotriva încheierii civile nr. 1133 din 12 noiembrie 2010 dată de Tribunalul Sibiu, secția civilă. Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că în mod corect Tribunalul, a apreciat că sunt îndeplinite cerințele art. 171 lit. c) din Legea nr. 105/1992, în contextul în care intimata a recunoscut în fața instanței de fond că a primit formularele de divorț, pe care nu le-a completat, iar ulterior a primit și hotărârea de divorț pe care o contestă pentru că nu conține o ștampilă a unui Tribunal.

Contrar susținerii apelantei, în cauză s-a făcut dovada cu certificatul privind înregistrarea divorțului că hotărârea de divorț este definitivă din 3 decembrie 1996 . Susținerile apelantei referitoare la actele false depuse la dosar sunt simple afirmații, înscrisurile depuse de petent făcând dovada până la data înscrierii în fals. 2. Recursul 2.1. Motive P.O. a declarat recurs prin care a invocat faptul că la judecarea fondului cauzei nu au fost respectate cerințele art. 162, 167 și 171 ale Legii nr. 105/1992. În loc să verifice existența condițiilor impuse de aceste texte instanța de apel nici nu a făcut referire la ele. Instanța nu a fost chemată să verifice dacă hotărârea este legală conform legislației SUA, ci să verifice dacă îndeplinește condițiile Legii nr. 105/1992.

Nu sunt îndeplinite cumulativ prevederile art. 167 din lege pentru că nu s-a făcut dovada cu nici un act sau ștampilă a faptului că sentința este definitivă. Nu există dovada citării corecte și în timp util a reclamantei la termenul dezbaterilor și nici că i s-ar fi comunicat sentința în timp util pentru a avea posibilitatea exercitării căilor de atac. Pârâta a aflat mult mai târziu de sentința de divorț, după ce au trecut toate termenele de atac prevăzute de legislația străină. Sentința este un fals și deși reclamanta a solicitat o verificare de scripte instanțele nu s-au pronunțat cu privire la această cerere și nici nu au solicitat depunerea originalului sentinței la dosarul cauzei. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Conform art. 139 C. proc.

civ., partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la ședință originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris. În practicaua încheierii civile nr. 1133 din 12 noiembrie 2010 s-a reținut că, în urma confruntării între exemplarul hotărârii de divorț prezentate de către intimata P.O. și exemplarul hotărârii depuse de către reclamant, instanța a constatat identitatea dintre înscrisuri. De asemenea, instanța a constatat că petentul a prezentat originalul apostilei aplicată pe cererea de divorț. Și în fața instanței de apel, în încheierea de la 17 ianuarie 2011, s-a consemnat faptul că reclamantul a prezentat originalul hotărârii de divorț, apostilată.

Aceste constatări personale ale instanțelor, consemnate în cuprinsul încheierilor, fac dovada până la înscrierea în fals. Or, P.O. s-a limitat numai la invocarea declarativă a falsului, fără să ceară declanșarea procedurii prevăzute la art. 180-184 C. proc. civ. în cadrul căreia să se și facă o examinare în acest sens. Pe de altă parte, verificarea de scripte, pe care susține recurenta că a solicitat-o instanțelor de fond, nu este posibil de folosit cu privire la un înscris autentic, așa cum este hotărârea străină a cărei recunoaștere s-a solicitat. Față de atitudinea procesuală avută în cursul desfășurării procesului înaintea instanțelor de fond, recurenta nu mai poate deduce în recurs aspecte care nu țin de legalitatea hotărârii de recunoaștere a hotărârii de divorț, de vreme ce, în etapele procesuale anterioare nu a administrat dovezi pentru combaterea înscrisurilor prezentate de către reclamant.

În același timp, chiar recurenta susține, în motivarea recursului, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 166 din Legea nr. 105/1992. Conform acestui text, hotărârile străine sunt recunoscute deplin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P.O. împotriva deciziei nr. 2 A din 28 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.