ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2011

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 12 octombrie 2009, Ș.S. a solicitat, în temeiul art. 166 și 170 din Legea nr. 105/1992 și în contradictoriu cu Ș.R.N., recunoașterea hotărârii străine de divorț nr. 306121/ 8 pronunțată de Curtea Supremă din New York, Districtul New York, la Secțiunea Matrimoniale/ IAS 6, din 10 septembrie 2008, prezidat de onorabilul judecător N.F. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 271 din 26 februarie 2010, a admis cererea formulată de Ș.S. în contradictoriu cu pârâtul Ș.R.N. A recunoscut efectele depline pe teritoriul României ale hotărârii de divorț pronunțată de Curtea Supremă din New York cu nr. 306121/ 8, Districtul New York la Secțiunea Matrimoniale/ IAS 6, la 10 septembrie 2008. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin respectiva hotărâre a fost desfăcută căsătoria încheiată la data de 8 iunie 1996 între reclamanta Ș.S.

și pârâtul Ș.R.N., s-a încredințat reclamantei, spre creștere și educare, minora Ș.A.A., născută la data de 4 iunie 1998, prin termenul de „custodie exclusivă", s-a stabilit pensia de întreținere la 118 dolari americani pentru întreținerea minorei și s-a dispus că reclamanta poate să revină la numele de fată, acela de „G.". Tribunalul a constatat că hotărârea menționată constituie un act jurisdicțional, în sensul dispozițiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, că aceasta este definitivă conform legii statului în care a fost pronunțată și că pricina soluționată de Curtea Supremă din New York nu era de competența exclusivă a jurisdicției române, conform art. 151 din Legea nr. 105/1992, fiind îndeplinită condiția competenței instanței străine, atât în dreptul internațional privat, cât și în dreptul intern al statului străin.

Văzând și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 105/1992, tribunalul a constatat îndeplinită și condiția reciprocității, reținând că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 167 din lege și considerând că în cauză nu este incident vreun caz de refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzut de art. 168 din același act normativ. Apărările pârâtului în sensul că la pronunțarea hotărârii a cărei recunoaștere se cere nu a fost legal citat nu au fost primite, întrucât din cuprinsul respectivei hotărâri rezultă că i s-a înmânat citația în afara Statului New York, iar din certificatul de examinare nr. 6756 (fila 40) rezultă că împotriva hotărârii de divorț nu s-a depus nicio notificare de apel, astfel încât aceasta este definitivă, în acord cu dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin decizia nr. 563/ A din 13 octombrie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut de către instanța de apel, că în ceea ce privește motivele de apel de ordine publică invocate de pârât, în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 105/1992, faptul că instanța s-a pronunțat cu privire la modalitatea de plată a asigurărilor sociale față de minoră, precum și la plata pensiei de întreținere nu încalcă ordinea de drept internațional privat român. Dimpotrivă, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei rezultate din căsătorie, este în concordanță cu principiul respectării interesului superior al copilului prevăzut de Legea nr. 242/2004.

Nici motivul de apel privind necompetența materială a Secției a V-a civilă a Tribunalului București de a soluționa pricina nu a fost găsit întemeiat, întrucât art. 2 pct. l lit. i) C. proc. civ. dă în competența tribunalului, ca instanță de fond, soluționarea cauzelor având ca obiect recunoașterea în România a efectelor hotărârilor judecătorești străine, fără a distinge între secțiile civile ale tribunalului. Cel de-al treilea motiv de apel, respectiv soluționarea cauzei cu minus petitio, s-a apreciat că nu reprezintă un motiv de ordine publică. Persoana interesată să invoce nelegalitatea sentinței din acest punct de vedere era reclamanta, aceasta fiind persoana vătămată în sensul art. 105 C. proc.

civ. S-a reținut, de altfel, că la această cerere s-a și renunțat, potrivit înscrisului de la fila 183, motiv pentru care nu a mai fost susținut la dezbaterile pe fond. Nici celelalte motive de apel nu au fost primite. Astfel, în ceea ce privește aspectul potrivit căruia hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență absolută a instanței române, deoarece ambii soți au domiciliul în România și sunt cetățeni români, curtea de apel a reținut că în fapt, cei doi soți, împreună cu minora rezultată din căsătorie, începând cu anul 2002 au locuit în Statele Unite ale Americii, având reședința comună la New York, iar din anul 2008, pârâtul s-a întors în România, însă reclamanta a continuat să locuiască la New York împreună cu fiica sa, astfel cum rezultă din adresa Departamentului de Proprietate Imobiliară aflată la fila 161 dosar apel.

Au fost invocate dispozițiile Legii nr. 105/1992, respectiv cele cuprinse la art. 20 și 22, în raport de care s-a constatat că sentința Curții Supreme din New York nu a încălcat competența instanțelor române, fiind dată în conformitate și cu legile române. A fost reținut ca neîntemeiat și motivul de apel privind caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, constatându-se că procedura de citare a pârâtului și comunicarea actului de sesizare s-a făcut în mod corect, conform normelor procedurale ale acestui stat. In speță, informațiile privind procedura citării rezultă clar din actele emanând de la instanța americană, dar și din adresa dată la 27 iulie 2010 de firma de avocatură L. & M. (fila 167), facându-se dovada că citația și copia actului de sesizare au fost primite (fila 16 dosar fond), această concluzie fiind în acord și cu legea română, respectiv art. 90 C. proc.

civ. S-a constatat, de asemenea, din actele dosarului, că hotărârea de divorț a fost comunicată pârâtului (filele 167 - 178), nefiind primită nici susținerea apelantului potrivit căreia la adresa respectivă domiciliază tatăl său. De altfel, s-a reținut că art. 171 din Legea nr. 105/1992 nu cere să fie făcută dovada comunicării hotărârii, ci numai să se facă dovada caracterului definitiv al acesteia, aspect care a fost confirmat de către funcționarul districtual al Curții Supreme al Statului New York (fila 40 dosar fond).

Criticile apelantului, potrivit cărora procedura de citare și comunicarea hotărârii de divorț ar fi trebuit îndeplinite potrivit regulii locus regit formam actum sau conform Convenției de la Haga din 15 noiembrie 1965, au fost apreciate ca reprezentând critici privind nelegalitatea hotărârii străine, constatându-se că instanțele românești nu au atribuții de instanțe de control judiciar, instanța de exequator neputând aprecia asupra normelor procedurale proprii aplicate de instanțele străine ci să examineze numai respectarea dispozițiilor Legii nr. 105/1992. S-a constatat a fi îndeplinită și condiția reciprocității, aspect ce rezultă din adresa din 2 august 2010 a Ministerului de Justiție (fila 152 apel), precum și faptul că în mod corect instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 au fost respectate.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ș.R.N., solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond unui complet specializat în cauze cu minori și de familie, iar, în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței tribunalului și respingerii acțiunii. A invocat motivul de recurs privind pronunțarea hotărârii de complete alcătuite cu încălcarea normelor de organizare judecătorească, de ordine publică, arătând că potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze cu minori și de familie sau pentru alte materii și făcând referire și la art. 40 alin. (2) și (3) și art. 53 alin. (2) din aceeași lege.

A precizat astfel că în mod eronat cauza a fost soluționată în primă instanță de un complet de judecată în compunerea căruia a intrat un magistrat nespecializat pe dreptul familiei. A arătat că a invocat incidentul procedural prin motivele de apel, însă instanța l-a denumit eronat ca „excepția necompetenței materiale". Deși potrivit principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorul avea îndatorirea să califice cererile părților în funcție de conținutul lor, iar nu în funcție de denumirea greșită dată de acestea, curtea de apel nu a soluționat incidentul procedural cu care fusese învestită, motiv pentru care se impune casarea ambelor hotărâri. Un alt motiv de recurs a privit pe cel prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., instanța de apel însușindu-și în mod eronat concluziile tribunalului în sensul că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992. Astfel, hotărârea de divorț încalcă ordinea publică de drept internațional privat român privind competența exclusivă a instanțelor române. Existența unor norme de competență exclusivă a jurisdicției române în soluționarea unor anumite categorii de procese de drept internațional privat atrage imposibilitatea prorogării voluntare de competență. Instanța de apel a făcut o vădită confuzie Între normele care reglementează dreptul substanțial aplicabil și normele de procedură în raport de care se determină competența instanțelor de judecată în litigii cu element de extraneitate (art. 151 din Legea nr. 105/1992).

Reținerea de către instanța de apel că la un moment dat a avut reședința comună cu intimata - reclamantă pe teritoriul Statelor Unite nu are relevanță în determinarea competenței instanței de judecată și nu prezintă relevanță nici în stabilirea normelor de drept substanțial aplicabile divorțului între soți. Deși, atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut în motivarea hotărârilor că ambele părți domiciliau în România la data cererii de divorț, având doar reședința în Statele Unite, acestea au încălcat prevederile de ordine publică ale art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 care statuează că instanța română era exclusiv competentă să judece acțiunea. Hotărârea de divorț a încălcat și ordinea publică de drept internațional privat român prin prisma dreptului substanțial aplicabil speței.

A arătat astfel că aplicarea de către o instanță de judecată în soluționarea cererii de divorț a unei alte legi decât cea determinată în raport de normele de conflict prevăzute de Legea nr. 105/1992 în art. 2, 20, 22 și următoarele reprezintă, în mod evident, o încălcare a ordinii publice de drept internațional privat român. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar fi apreciat că este competentă să judece litigiul dintre cei doi soți cetățeni români, aspectul cetățeniei nefiind contestat pe parcursul soluționării cauzei de către instanța americană, aceasta din urmă ar fi avut obligația să aplice legea română, inclusiv în ceea ce privește soluționarea cererilor accesorii divorțului, cu referire la obligația de plată a asigurărilor sociale și a pensiei de întreținere pentru fiica minoră.

În continuare, a arătat că hotărârea de divorț nu este definitivă în sensul prevederilor art. 167 alin. (1) lita din Legea nr. 105/1992. A precizat astfel că instanța de apel a interpretat greșit atribuțiile stabilite în sarcina sa prin art. 7 alin. (1) și art. 167 alin. (1) lita din Legea nr. 105/1992, omițând să stabilească conținutul legii americane sub aspectul momentului în raport de care o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță de instanțele Statului New York rămâne definitivă. Pe cale de consecință, instanța de apel nu putea stabili caracterul definitiv al hotărârii de divorț exclusiv prin raportare la certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de Curtea Supremă New York, Districtul New York care menționează numai faptul că nu a fost înregistrată nicio hotărâre judecătorească care să modifice conținutul hotărârii de divorț, neatestând și caracterul definitiv al acesteia.

A precizat că efectele hotărârii de divorț nu pot fi recunoscute pe teritoriul României întrucât nu există reciprocitate în ceea ce privește recunoașterea pe teritoriul statului american New York a efectelor hotărârilor pronunțate de instanțele române. Or, instanța de apel a stabilit existența acestei reciprocități cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (1) din Constituția României, conform cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română și fără să dea părților posibilitatea efectivă de a combate aspectele prezentate (în limba engleză) prin adresa din 2 august 2010 a Ministerului Justiției. A considerat că hotărârea de divorț nu poate fi recunoscută pe teritoriul României întrucât nu au fost îndeplinite cerințele prevăzute de art. 167 alin. (2) raportat la art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992.

A arătat că instanțele române, sesizate cu o cerere prin care se solicită recunoașterea efectelor unor hotărâri pronunțate în străinătate, pot verifica legalitatea îndeplinirii procedurii de citare, acest fapt neechivalând cu o examinare în fond a hotărârii străine. A invocat și prevederile Convenției de la Haga din 1965, convenție la care au aderat atât statul român cât și cel american și care trebuie aplicată cu prioritate. A solicitat a se avea în vedere criticile referitoare la nelegala sa citare la adresa din București, str. G.Ț, făcând referire la art. 90 și art. 112 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și arătând că nu locuia efectiv la adresa indicată de intimata - reclamantă prin cererea de divorț, cartea de identitate fiind documentul care face dovada domiciliului cetățeanului român.

A precizat că în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte fără putință de tăgadă că locuia la adresa indicată de intimata - reclamantă. Recursul este nefondat, urmând a fi. respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv la faptul că litigiul trebuia să fie soluționat de un complet specializat în cauze cu minori și de familie, se reține că acesta nu poate fi primit. Astfel, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) proc.

civ., potrivit cărora sunt date în competența tribunalului de a judeca, în primă instanță, „cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine". Or, tocmai cu o acțiune în recunoașterea unei hotărâri străine de divorț a învestit reclamanta instanța română și deși nu s-a criticat necompetența materială a tribunalului în judecarea cauzei, soluția pronunțată de instanța de apel este corectă, întrucât litigiul nu vizează aspecte care să atragă competența unui complet specializat, respectiv nu reprezintă o cerere de desfacere a căsătoriei, de încredințare minor sau de stabilire a pensiei de întreținere. Nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că hotărârea de divorț încalcă ordinea publică de drept internațional privat român privind competența exclusivă a instanțelor române, se reține că prin art. 151 din Legea nr. 105/1992, nu se instituie o astfel de competență exclusivă în favoarea instanțelor române, fiind îndeplinită și condiția competenței instanței străine, atât în dreptul internațional privat cât și în dreptul intern al statului român. Potrivit prevederilor Legii nr. 105/1992, drepturile câștigate într-o țară străină sunt respectate în România, în afara cazului în care sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român.

În altă ordine de idei, se reține că în litigiile având ca obiect recunoașterea unor hotărâri pronunțate de instanțe străine, cum este cazul în speță, instanța română trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, fără a avea atribuții de instanțe de control judiciar asupra respectivelor soluții. Astfel, condițiile a căror îndeplinire cumulativă trebuie verificată, potrivit articolului menționat sunt: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a pronunțat-o să fi avut competența să judece procesul și să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În raport de dispozițiile legale de mai sus, se constată că prima condiție, respectiv cea a competenței instanței care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fost analizată, nefiind primit astfel motivul de recurs ce o vizează. Referitor la a doua condiție și anume ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului care a pronunțat-o, recurentul a formulat critici legate de faptul că nu se putea stabili caracterul definitiv al hotărârii de divorț exclusiv prin raportare la Certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de către Curtea Supremă din New York, Districtul New York.

Or, prin respectivul certificat (fila 40 dosar tribunal), s-a atestat de către funcționarul districtual și grefier al Curții Supreme, Districtul New York, că nu a fost înregistrată nicio decizie sau hotărâre judecătorească care să modifice sau să afecteze hotărârea judecătorească de divorț semnată în 10 septembrie 2008 și înaintată la 14 octombrie 2008. S-a certificat, de asemenea, că nu a fost depusă nicio notificare de apel. Textul de lege cuprins la art. 167 din Legea nr. 105/1992 impune însă în plus condiția ca în situația în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

După cum corect a reținut și instanța de apel, aceste dovezi au fost făcute și rezultă atât din adresa aflată la fila 167 a dosarului de apel referitoare la trimiterea prin corespondență către pârât a hotărârii de divorț, cât și din cea de la fila 16 a dosarului tribunalului privind comunicarea în termen a citației cu preaviz. Criticile referitoare la nelegala sa citare la adresa din București, str. G.Ț. sunt neîntemeiate și față de textul cuprins la art. 90 C. proc. civ., invocat de altfel și de recurent, potrivit căruia înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat, înmânarea putându-se face oriunde, când cel citat primește citația.

Or, în speță, există la fila 179 a dosarului de apel o confirmare de primire, semnată de recurent, cu adresa din str. Ț. În raport de acestea, se reține că recurentul nu a înlăturat prezumția de regularitate procedurală cu dovada certă a unei alte situații referitoare la hotărârea în discuție, iar refuzul recunoașterii acesteia ar genera o situație juridică nouă contrară, fără existența unui suport legal. Chiar dacă hotărârea instanței americane a fost pronunțată în lipsa recurentului, nu se poate refuza recunoașterea efectelor acesteia pe teritoriul României atâta timp cât cele trei condiții cumulative cuprinse la art. 167 din Legea nr. 105/1992 sunt îndeplinite. Ultima condiție cerută de textul de lege este cea referitoare la existența reciprocității în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

După cum a reținut și instanța de apel, și această condiție este îndeplinită, având în vedere adresa din 2 august 2010 a Ministerului Justiției (fila 152 dosar apel) potrivit căreia, ca regulă generală, hotărârile de divorț străine, indiferent de țara în care au fost pronunțate, sunt recunoscute în statul New York, în conformitate cu doctrina „commity”, excepție făcând cele obținute în urma fraudei ori cele care vin în contradicție cu ordinea publică. Nu poate fi primit astfel nici motivul recurs care vizează lipsa reciprocității.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea de divorț încalcă ordinea publică prin prisma dreptului substanțial aplicabil, cu referire expresă la pensia de întreținere și la cuantumul acesteia, precum și la modalitatea de plată a asigurărilor, se reține că faptul că instanța s-a pronunțat asupra pensiei de întreținere nu încalcă ordinea de drept internațional privat român, ci dimpotrivă, după cum a constatat și instanța de apel, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei rezultate din căsătorie este în concordanță cu principiul respectării interesului superior al copilului. Referitor la faptul că pensia de întreținere depășește în cuantum veniturile recurentului, se reține că acesta poate solicita reducerea acesteia, în funcție de veniturile efectiv obținute în diferite perioade de timp.

Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ș.R.N. împotriva deciziei nr. 563/ A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.