ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3423/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 12 octombrie 2009, Ș.S.

a solicitat, în temeiul art. 166 și 170 din Legea nr. 105/1992 și în

contradictoriu cu Ș.R.N., recunoașterea hotărârii străine de divorț nr. 306121/

8 pronunțată de Curtea Supremă din New York, Districtul New York, la Secțiunea

Matrimoniale/ IAS 6, din 10 septembrie 2008, prezidat de onorabilul judecător N.F.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința nr. 271 din 26 februarie 2010, a admis cererea formulată

de Ș.S. în contradictoriu cu pârâtul Ș.R.N. A recunoscut efectele depline pe

teritoriul României ale hotărârii de divorț pronunțată de Curtea Supremă din

New York cu nr. 306121/ 8, Districtul New York la Secțiunea Matrimoniale/ IAS 6,

la 10 septembrie 2008.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin respectiva hotărâre a fost desfăcută căsătoria încheiată

la data de 8 iunie 1996 între reclamanta Ș.S. și pârâtul Ș.R.N., s-a

încredințat reclamantei, spre creștere și educare, minora Ș.A.A., născută la

data de 4 iunie 1998, prin termenul de „custodie exclusivă", s-a stabilit

pensia de întreținere la 118 dolari americani pentru întreținerea minorei și

s-a dispus că reclamanta poate să revină la numele de fată, acela de „G.".

Tribunalul a constatat că hotărârea

menționată constituie un act jurisdicțional, în sensul dispozițiilor art. 165

din Legea nr. 105/1992, că aceasta este definitivă conform legii statului în

care a fost pronunțată și că pricina soluționată de Curtea Supremă din New York

nu era de competența exclusivă a jurisdicției române, conform art. 151 din

Legea nr. 105/1992, fiind îndeplinită condiția competenței instanței străine,

atât în dreptul internațional privat, cât și în dreptul intern al statului

străin.

Văzând și dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 105/1992, tribunalul a constatat îndeplinită și condiția

reciprocității, reținând că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute

de art. 167 din lege și considerând că în cauză nu este incident vreun caz de

refuz al recunoașterii hotărârii străine prevăzut de art. 168 din același act

normativ.

Apărările pârâtului în sensul că la

pronunțarea hotărârii a cărei recunoaștere se cere nu a fost legal citat nu au

fost primite, întrucât din cuprinsul respectivei hotărâri rezultă că i s-a

înmânat citația în afara Statului New York, iar din certificatul de examinare nr.

6756 (fila 40) rezultă că împotriva hotărârii de divorț nu s-a depus nicio

notificare de apel, astfel încât aceasta este definitivă, în acord cu

dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992.

Soluția primei instanțe a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă si pentru cauze cu

minori si de familie, prin decizia nr. 563/ A din 13 octombrie 2010, prin care

s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către instanța de apel,

că în ceea ce privește motivele de apel de ordine publică invocate de pârât, în

raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 105/1992, faptul că instanța s-a

pronunțat cu privire la modalitatea de plată a asigurărilor sociale față de

minoră, precum și la plata pensiei de întreținere nu încalcă ordinea de drept

internațional privat român. Dimpotrivă, stabilirea unor drepturi în favoarea

minorei rezultate din căsătorie, este în concordanță cu principiul respectării

interesului superior al copilului prevăzut de Legea nr. 242/2004.

Nici motivul de apel privind

necompetența materială a Secției a V-a civilă a Tribunalului București de a

soluționa pricina nu a fost găsit întemeiat, întrucât art. 2 pct. l lit. i) C.

proc. civ. dă în competența tribunalului, ca instanță de fond, soluționarea

cauzelor având ca obiect recunoașterea în România a efectelor hotărârilor

judecătorești străine, fără a distinge între secțiile civile ale tribunalului.

Cel de-al treilea motiv de apel, respectiv

soluționarea cauzei cu minus petitio, s-a apreciat că nu reprezintă un motiv de

ordine publică. Persoana interesată să invoce nelegalitatea sentinței din acest

punct de vedere era reclamanta, aceasta fiind persoana vătămată în sensul art. 105

C. proc. civ. S-a reținut, de altfel, că la această cerere s-a și renunțat,

potrivit înscrisului de la fila 183, motiv pentru care nu a mai fost susținut

la dezbaterile pe fond.

Nici celelalte motive de apel nu au

fost primite. Astfel, în ceea ce privește aspectul potrivit căruia hotărârea a

fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență absolută a instanței

române, deoarece ambii soți au domiciliul în România și sunt cetățeni români,

curtea de apel a reținut că în fapt, cei doi soți, împreună cu minora rezultată

din căsătorie, începând cu anul 2002 au locuit în Statele Unite ale Americii,

având reședința comună la New York, iar din anul 2008, pârâtul s-a întors în

România, însă reclamanta a continuat să locuiască la New York împreună cu fiica

sa, astfel cum rezultă din adresa Departamentului de Proprietate Imobiliară

aflată la fila 161 dosar apel. Au fost invocate dispozițiile Legii nr. 105/1992,

respectiv cele cuprinse la art. 20 și 22, în raport de care s-a constatat că

sentința Curții Supreme din New York nu a încălcat competența instanțelor

române, fiind dată în conformitate și cu legile române.

A fost reținut ca neîntemeiat și

motivul de apel privind caracterul nedefinitiv al hotărârii străine,

constatându-se că procedura de citare a pârâtului și comunicarea actului de

sesizare s-a făcut în mod corect, conform normelor procedurale ale acestui

stat. In speță, informațiile privind procedura citării rezultă clar din actele

emanând de la instanța americană, dar și din adresa dată la 27 iulie 2010 de

firma de avocatură L. & M. (fila 167), facându-se dovada că citația și

copia actului de sesizare au fost primite (fila 16 dosar fond), această

concluzie fiind în acord și cu legea română, respectiv art. 90 C. proc. civ.

S-a constatat, de asemenea, din actele

dosarului, că hotărârea de divorț a fost comunicată pârâtului (filele 167 -

178), nefiind primită nici susținerea apelantului potrivit căreia la adresa

respectivă domiciliază tatăl său.

De altfel, s-a reținut că art. 171 din

Legea nr. 105/1992 nu cere să fie făcută dovada comunicării hotărârii, ci numai

să se facă dovada caracterului definitiv al acesteia, aspect care a fost

confirmat de către funcționarul districtual al Curții Supreme al Statului New

York (fila 40 dosar fond).

Criticile apelantului, potrivit cărora

procedura de citare și comunicarea hotărârii de divorț ar fi trebuit

îndeplinite potrivit regulii locus regit formam actum sau conform Convenției de

la Haga din 15 noiembrie 1965, au fost apreciate ca reprezentând critici

privind nelegalitatea hotărârii străine, constatându-se că instanțele românești

nu au atribuții de instanțe de control judiciar, instanța de exequator neputând

aprecia asupra normelor procedurale proprii aplicate de instanțele străine ci

să examineze numai respectarea dispozițiilor Legii nr. 105/1992.

S-a constatat a fi îndeplinită și

condiția reciprocității, aspect ce rezultă din adresa din 2 august 2010 a

Ministerului de Justiție (fila 152 apel), precum și faptul că în mod corect

instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 au

fost respectate.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs pârâtul Ș.R.N., solicitând, în principal, casarea ambelor

hotărâri pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond unui complet

specializat în cauze cu minori și de familie, iar, în subsidiar, modificarea în

totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării

sentinței tribunalului și respingerii acțiunii.

A invocat motivul de recurs privind

pronunțarea hotărârii de complete alcătuite cu încălcarea normelor de

organizare judecătorească, de ordine publică, arătând că potrivit art. 36 alin.

(3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții sau,

după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze cu minori și de familie

sau pentru alte materii și făcând referire și la art. 40 alin. (2) și (3) și art.

53 alin. (2) din aceeași lege.

A precizat astfel că în mod eronat

cauza a fost soluționată în primă instanță de un complet de judecată în

compunerea căruia a intrat un magistrat nespecializat pe dreptul familiei.

A arătat că a invocat incidentul

procedural prin motivele de apel, însă instanța l-a denumit eronat ca „excepția

necompetenței materiale". Deși potrivit principiului rolului activ al

judecătorului, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorul avea îndatorirea

să califice cererile părților în funcție de conținutul lor, iar nu în funcție

de denumirea greșită dată de acestea, curtea de apel nu a soluționat incidentul

procedural cu care fusese învestită, motiv pentru care se impune casarea

ambelor hotărâri.

Un alt motiv de recurs a privit pe cel

prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanța de apel însușindu-și în

mod eronat concluziile tribunalului în sensul că sunt îndeplinite, în mod

cumulativ, toate cerințele prevăzute de Legea nr. 105/1992.

Astfel, hotărârea de divorț încalcă

ordinea publică de drept internațional privat român privind competența

exclusivă a instanțelor române. Existența unor norme de competență exclusivă a

jurisdicției române în soluționarea unor anumite categorii de procese de drept

internațional privat atrage imposibilitatea prorogării voluntare de competență.

Instanța de apel a făcut o vădită

confuzie Între normele care reglementează dreptul substanțial aplicabil și

normele de procedură în raport de care se determină competența instanțelor de

judecată în litigii cu element de extraneitate (art. 151 din Legea nr. 105/1992).

Reținerea de către instanța de apel că

la un moment dat a avut reședința comună cu intimata - reclamantă pe teritoriul

Statelor Unite nu are relevanță în determinarea competenței instanței de

judecată și nu prezintă relevanță nici în stabilirea normelor de drept

substanțial aplicabile divorțului între soți.

Deși, atât prima instanță cât și

instanța de apel au reținut în motivarea hotărârilor că ambele părți domiciliau

în România la data cererii de divorț, având doar reședința în Statele Unite,

acestea au încălcat prevederile de ordine publică ale art. 151 pct. 5 din Legea

nr. 105/1992 care statuează că instanța română era exclusiv competentă să

judece acțiunea.

Hotărârea de divorț a încălcat și

ordinea publică de drept internațional privat român prin prisma dreptului

substanțial aplicabil speței. A arătat astfel că aplicarea de către o instanță

de judecată în soluționarea cererii de divorț a unei alte legi decât cea

determinată în raport de normele de conflict prevăzute de Legea nr. 105/1992 în

art. 2, 20, 22 și următoarele reprezintă, în mod evident, o încălcare a ordinii

publice de drept internațional privat român. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar

fi apreciat că este competentă să judece litigiul dintre cei doi soți cetățeni

români, aspectul cetățeniei nefiind contestat pe parcursul soluționării cauzei

de către instanța americană, aceasta din urmă ar fi avut obligația să aplice

legea română, inclusiv în ceea ce privește soluționarea cererilor accesorii

divorțului, cu referire la obligația de plată a asigurărilor sociale și a

pensiei de întreținere pentru fiica minoră.

În continuare, a arătat că hotărârea de

divorț nu este definitivă în sensul prevederilor art. 167 alin. (1) lita din

Legea nr. 105/1992. A precizat astfel că instanța de apel a interpretat greșit

atribuțiile stabilite în sarcina sa prin art. 7 alin. (1) și art. 167 alin. (1)

lita din Legea nr. 105/1992, omițând să stabilească conținutul legii americane

sub aspectul momentului în raport de care o hotărâre judecătorească pronunțată

în primă instanță de instanțele Statului New York rămâne definitivă.

Pe cale de consecință, instanța de

apel nu putea stabili caracterul definitiv al hotărârii de divorț exclusiv prin

raportare la certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de Curtea Supremă

New York, Districtul New York care menționează numai faptul că nu a fost

înregistrată nicio hotărâre judecătorească care să modifice conținutul

hotărârii de divorț, neatestând și caracterul definitiv al acesteia.

A precizat că efectele hotărârii de

divorț nu pot fi recunoscute pe teritoriul României întrucât nu există

reciprocitate în ceea ce privește recunoașterea pe teritoriul statului american

New York a efectelor hotărârilor pronunțate de instanțele române. Or, instanța

de apel a stabilit existența acestei reciprocități cu încălcarea dispozițiilor art.

128 alin. (1) din Constituția României, conform cărora procedura judiciară se

desfășoară în limba română și fără să dea părților posibilitatea efectivă de a

combate aspectele prezentate (în limba engleză) prin adresa din 2 august 2010 a

Ministerului Justiției.

A considerat că hotărârea de divorț nu

poate fi recunoscută pe teritoriul României întrucât nu au fost îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 167 alin. (2) raportat la art. 171 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 105/1992.

A arătat că instanțele române,

sesizate cu o cerere prin care se solicită recunoașterea efectelor unor

hotărâri pronunțate în străinătate, pot verifica legalitatea îndeplinirii

procedurii de citare, acest fapt neechivalând cu o examinare în fond a

hotărârii străine.

A invocat și prevederile Convenției de

la Haga din 1965, convenție la care au aderat atât statul român cât și cel

american și care trebuie aplicată cu prioritate.

A solicitat a se avea în vedere

criticile referitoare la nelegala sa citare la adresa din București, str. G.Ț,

făcând referire la art. 90 și art. 112 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și

arătând că nu locuia efectiv la adresa indicată de intimata - reclamantă prin

cererea de divorț, cartea de identitate fiind documentul care face dovada

domiciliului cetățeanului român. A precizat că în cauză nu au fost administrate

probe din care să rezulte fără putință de tăgadă că locuia la adresa indicată

de intimata - reclamantă.

Recursul este nefondat, urmând a fi.

respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Referitor la motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv la faptul că

litigiul trebuia să fie soluționat de un complet specializat în cauze cu minori

și de familie, se reține că acesta nu poate fi primit.

Astfel, instanța de apel a reținut

incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) proc. civ., potrivit cărora

sunt date în competența tribunalului de a judeca, în primă instanță, „cererile

pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a

hotărârilor date în țări străine".

Or, tocmai cu o acțiune în recunoașterea

unei hotărâri străine de divorț a învestit reclamanta instanța română și deși

nu s-a criticat necompetența materială a tribunalului în judecarea cauzei,

soluția pronunțată de instanța de apel este corectă, întrucât litigiul nu

vizează aspecte care să atragă competența unui complet specializat, respectiv

nu reprezintă o cerere de desfacere a căsătoriei, de încredințare minor sau de

stabilire a pensiei de întreținere.

Nici criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reținute în soluționarea

favorabilă a recursului.

În ceea ce privește critica

referitoare la faptul că hotărârea de divorț încalcă ordinea publică de drept

internațional privat român privind competența exclusivă a instanțelor române,

se reține că prin art. 151 din Legea nr. 105/1992, nu se instituie o astfel de

competență exclusivă în favoarea instanțelor române, fiind îndeplinită și

condiția competenței instanței străine, atât în dreptul internațional privat

cât și în dreptul intern al statului român.

Potrivit prevederilor Legii nr. 105/1992,

drepturile câștigate într-o țară străină sunt respectate în România, în afara

cazului în care sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat

român.

În altă ordine de idei, se reține că

în litigiile având ca obiect recunoașterea unor hotărâri pronunțate de instanțe

străine, cum este cazul în speță, instanța română trebuie să verifice

îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992,

fără a avea atribuții de instanțe de control judiciar asupra respectivelor

soluții.

Astfel, condițiile a căror îndeplinire

cumulativă trebuie verificată, potrivit articolului menționat sunt: hotărârea

să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța

care a pronunțat-o să fi avut competența să judece procesul și să existe

reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și

statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În raport de dispozițiile legale de

mai sus, se constată că prima condiție, respectiv cea a competenței instanței

care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fost analizată,

nefiind primit astfel motivul de recurs ce o vizează.

Referitor la a doua condiție și anume

ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului care a pronunțat-o,

recurentul a formulat critici legate de faptul că nu se putea stabili

caracterul definitiv al hotărârii de divorț exclusiv prin raportare la

Certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de către Curtea Supremă din New

York, Districtul New York.

Or, prin respectivul certificat (fila

40 dosar tribunal), s-a atestat de către funcționarul districtual și grefier al

Curții Supreme, Districtul New York, că nu a fost înregistrată nicio decizie

sau hotărâre judecătorească care să modifice sau să afecteze hotărârea

judecătorească de divorț semnată în 10 septembrie 2008 și înaintată la 14

octombrie 2008. S-a certificat, de asemenea, că nu a fost depusă nicio

notificare de apel.

Textul de lege cuprins la art. 167 din

Legea nr. 105/1992 impune însă în plus condiția ca în situația în care

hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să

se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citația pentru

termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a

dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva

hotărârii.

După cum corect a reținut și instanța

de apel, aceste dovezi au fost făcute și rezultă atât din adresa aflată la fila

167 a dosarului de apel referitoare la trimiterea prin corespondență către

pârât a hotărârii de divorț, cât și din cea de la fila 16 a dosarului

tribunalului privind comunicarea în termen a citației cu preaviz.

Criticile referitoare la nelegala sa

citare la adresa din București, str. G.Ț. sunt neîntemeiate și față de textul

cuprins la art. 90 C. proc. civ., invocat de altfel și de recurent, potrivit

căruia înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la

domiciliul sau reședința celui citat, înmânarea putându-se face oriunde, când cel

citat primește citația.

Or, în speță, există la fila 179 a

dosarului de apel o confirmare de primire, semnată de recurent, cu adresa din

str. Ț.

În raport de acestea, se reține că

recurentul nu a înlăturat prezumția de regularitate procedurală cu dovada certă

a unei alte situații referitoare la hotărârea în discuție, iar refuzul

recunoașterii acesteia ar genera o situație juridică nouă contrară, fără

existența unui suport legal. Chiar dacă hotărârea instanței americane a fost

pronunțată în lipsa recurentului, nu se poate refuza recunoașterea efectelor

acesteia pe teritoriul României atâta timp cât cele trei condiții cumulative

cuprinse la art. 167 din Legea nr. 105/1992 sunt îndeplinite.

Ultima condiție cerută de textul de

lege este cea referitoare la existența reciprocității în ce privește efectele

hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat

hotărârea.

După cum a reținut și instanța de

apel, și această condiție este îndeplinită, având în vedere adresa din 2 august

2010 a Ministerului Justiției (fila 152 dosar apel) potrivit căreia, ca regulă

generală, hotărârile de divorț străine, indiferent de țara în care au fost

pronunțate, sunt recunoscute în statul New York, în conformitate cu doctrina

„commity”, excepție făcând cele obținute în urma fraudei ori cele care vin în

contradicție cu ordinea publică.

Nu poate fi primit astfel nici motivul

recurs care vizează lipsa reciprocității.

În ceea ce privește motivul de recurs

referitor la faptul că hotărârea de divorț încalcă ordinea publică prin prisma

dreptului substanțial aplicabil, cu referire expresă la pensia de întreținere

și la cuantumul acesteia, precum și la modalitatea de plată a asigurărilor, se

reține că faptul că instanța s-a pronunțat asupra pensiei de întreținere nu

încalcă ordinea de drept internațional privat român, ci dimpotrivă, după cum a

constatat și instanța de apel, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei

rezultate din căsătorie este în concordanță cu principiul respectării

interesului superior al copilului.

Referitor la faptul că pensia de

întreținere depășește în cuantum veniturile recurentului, se reține că acesta

poate solicita reducerea acesteia, în funcție de veniturile efectiv obținute în

diferite perioade de timp.

Pentru cele de mai sus, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

declarat de pârât se privește a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Ș.R.N. împotriva deciziei nr. 563/ A din 13 octombrie 2010

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 aprilie 2011.