ÎCCJ, decizie (scj.ro #81818)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81818) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Recunoașterea
efectelor unei hotărâri pronunțată de o instanță
străină pe
teritoriul
României.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil.
Exequator
.
Index alfabetic :
exequator
-divorț
Legea nr. 105/1992
Efectele hotărârii prin care s-a
pronunțat divorțul, s-a dispus încredințarea minorei rezultate
din căsătorie unuia dintre părinți și s-a stabilit
pensia de întreținere, pronunțată de o instanță a
Statului New York, în condițiile în care părțile sunt
cetățeni români și locuiesc pe teritoriu american, sunt
recunoscute în România, fără a se putea invoca încălcarea
ordinii publice de drept internațional
privat român privind competența exclusivă a instanțelor române
Potrivit prevederilor Legii nr.
105/1992, drepturile câștigate într-o țară străină
sunt respectate în România, în afara cazului în care sunt contrare ordinii
publice de drept internațional privat român.
În litigiile având ca obiect
recunoașterea unor hotărâri pronunțate de instanțe
străine, instanța română trebuie să verifice îndeplinirea
cumulativă a cerințelor impuse de art.167 din Legea nr.105/1992,
fără a avea atribuții de instanțe de control judiciar
asupra respectivelor soluții.
Astfel, condițiile a căror
îndeplinire cumulativă trebuie verificată, potrivit articolului
menționat sunt: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii
statului unde a fost pronunțată, instanța care a
pronunțat-o să fi avut competența să judece procesul
și să existe reciprocitate în ce privește efectele
hotărârilor străine între România și statul instanței care
a pronunțat hotărârea.
ICCJ,
ecția
civilă și de
proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3423 din 13 aprilie 2011
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului București,
Ș.S. a
solicitat, în temeiul art.166 și art.170 din Legea nr.105/1992, în
contradictoriu cu Ș.R.N., recunoașterea hotărârii străine
de divorț nr.306121/08 pronunțată de Curtea Supremă din New
York, Districtul New York, la Secțiunea Matrimoniale/IAS#6, 10 septembrie
2008.
Tribunalul București,
prin sentința nr.271/
2010
,
a admis
cererea formulată de Ș.S., a recunoscut efectele depline pe
teritoriul României ale hotărârii de divorț pronunțată de Curtea
Supremă din New York.
Instanța
de fond a reținut că prin respectiva hotărâre a fost
desfăcută căsătoria încheiată la data de 8 iunie 1996
între reclamanta Ș.S. și pârâtul Ș.R.N., s-a încredințat
reclamantei, spre creștere și educare, minora Ș.A.A., născută
la data de 4 iunie 1998, prin termenul de „custodie exclusivă", s-a
stabilit pensia de întreținere la 118 dolari americani pentru
întreținerea minorei și s-a dispus că reclamanta poate să
revină la numele de fată, acela de „Gîlcă".
Tribunalul
a constatat că hotărârea menționată constituie un act
jurisdicțional, în sensul dispozițiilor art.165 din Legea
nr.105/1992, că este definitivă conform legii statului în care a fost
pronunțată și că pricina soluționată de Curtea
Supremă din New York nu era de competența exclusivă a
jurisdicției române, conform art.151 din Legea nr.105/1992.
Văzând
și dispozițiile art.6 din Legea nr. 105/1992, a constatat
îndeplinită și condiția reciprocității, reținând
că au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.167
din lege.
Apărările
pârâtului în sensul că la pronunțarea hotărârii a cărei
recunoaștere se cere nu a fost legal citat nu au fost primite, întrucât
din cuprinsul respectivei hotărâri rezultă că i s-a înmânat citația
în afara Statului New York, iar din certificatul de examinare nr.6756
rezultă că împotriva hotărârii de divorț nu s-a depus
nicio
notificare de apel, astfel încât aceasta este
definitivă, în acord cu dispozițiile art.165 din Legea nr.105/1992.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, prin
decizia nr.563 A din 13
octombrie 2010,
prin care s-a
respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței
tribunalului.
S-a
reținut de către instanța de apel, că în ceea ce
privește motivele de apel de ordine publică invocate de pârât, în
raport de dispozițiile art.9 din Legea nr.105/1992, faptul că
instanța s-a pronunțat cu privire la modalitatea de plată a
asigurărilor sociale față de minoră, precum și la plata
pensiei de întreținere nu încalcă ordinea de drept internațional
privat român.
Nici
motivul de apel privind necompetența materială a Secției a V-a
civilă a Tribunalului București de a soluționa pricina nu a fost
găsit întemeiat, întrucât art.2
pct.l
lit.i
C.proc.civ
. dă în
competența tribunalului, ca instanță de fond, soluționarea
cauzelor având ca obiect recunoașterea în România a efectelor
hotărârilor judecătorești străine, fără a
distinge între secțiile civile ale tribunalului.
Nici
celelalte motive de apel nu au fost primite. Astfel, în ceea ce privește aspectul
potrivit căruia hotărârea a fost pronunțată cu
încălcarea normelor de competență absolută a instanței
române, deoarece ambii soți au domiciliul în România și sunt
cetățeni români, curtea de apel a reținut că în fapt, cei
doi soți, împreună cu minora rezultată din căsătorie,
începând cu anul 2002 au locuit în Statele Unite ale Americii, având
reședința comună la New York, iar din anul 2008, pârâtul s-a
întors în România, însă reclamanta a continuat să locuiască la
New York împreună cu fiica sa. Au fost invocate dispozițiile Legii
nr. 105/1992, respectiv cele cuprinse la art.20 și art.22, în raport de
care s-a constatat că sentința Curții Supreme din New York nu a
încălcat competența instanțelor române.
A
fost reținut ca neîntemeiat și motivul de apel privind caracterul
nedefinitiv al hotărârii străine, constatându-se că procedura de
citare a pârâtului și comunicarea actului de sesizare s-a făcut în
mod corect, conform normelor procedurale ale acestui stat. In speță,
informațiile privind procedura citării rezultă clar din actele
emanând de la instanța americană, dar și din adresa dată la
27 iulie 2010 de firma de avocatură
Liou
&
Maisonet
8,
facându-se
dovada
că citația și copia actului de sesizare au fost primite,
această concluzie fiind în acord și cu legea română, respectiv
art.90
C.proc.civ
.
S-a
constatat, de asemenea, că hotărârea de divorț a fost
comunicată pârâtului, nefiind primită nici susținerea
apelantului potrivit căreia la adresa respectivă domiciliază
tatăl său.
De
altfel, s-a reținut că art.171 din Legea nr.105/1992 nu cere să
fie făcută dovada comunicării hotărârii, ci numai să
se facă dovada caracterului definitiv al acesteia, aspect care a fost
confirmat de către funcționarul districtual al Curții Supreme al
Statului New York.
Criticile
apelantului, potrivit cărora procedura de citare și comunicarea
hotărârii de divorț ar fi trebuit îndeplinite potrivit regulii
locus
regit
formam
actum
sau conform Convenției de la Haga din 15
noiembrie 1965, au fost apreciate ca reprezentând critici privind nelegalitatea
hotărârii străine, constatându-se că instanțele
românești nu au atribuții de instanțe de control judiciar,
instanța de
exequator
neputând aprecia asupra
normelor procedurale proprii aplicate de instanțele străine ci
să examineze numai respectarea dispozițiilor Legii nr.105/1992.
S-a
constatat a fi îndeplinită și condiția reciprocității.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs pârâtul
, invocând motivul de recurs privind pronunțarea
hotărârii de complete alcătuite cu încălcarea normelor de
organizare judecătorească, de ordine publică, arătând
că potrivit art.36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor
funcționează secții sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze cu minori și de familie sau pentru alte materii.
Un
alt motiv de recurs a privit pe cel prevăzut de pct.9 al art.304
C.proc.civ
., instanța de apel însușindu-și
în mod eronat concluziile tribunalului în sensul că sunt îndeplinite, în
mod cumulativ, toate cerințele prevăzute de Legea nr.105/1992.
Hotărârea
de divorț încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român privind competența exclusivă a instanțelor române.
Existența unor norme de competență exclusivă a
jurisdicției române în soluționarea unor anumite categorii de procese
de drept internațional privat atrage imposibilitatea prorogării
voluntare de competență.
Instanța
de apel a făcut o vădită confuzie între normele care
reglementează dreptul substanțial aplicabil și normele de
procedură în raport de care se determină competența instanțelor
de judecată în litigii cu element de extraneitate.
Atât
prima instanță cât și instanța de apel au reținut în
motivarea hotărârilor că ambele părți domiciliau în România
la data cererii de divorț, având doar reședința în Statele
Unite, acestea au încălcat prevederile de ordine publică ale art.151
pct.5 din Legea nr.105/1992 care statuează că instanța
română era exclusiv competentă să judece acțiunea.
Hotărârea
de divorț a încălcat și ordinea publică de drept
internațional privat român prin prisma dreptului substanțial. A
arătat că aplicarea de către o instanță de
judecată în soluționarea cererii de divorț a unei alte legi
decât cea determinată în raport de normele de conflict prevăzute de
Legea nr.105/1992 în
art.ll
, art.20, art.22 și
urm. reprezintă o încălcare a ordinii publice de drept
internațional privat român.
In
continuare, a arătat că hotărârea de divorț nu este
definitivă în sensul prevederilor art.167
alin.l
lita
din Legea nr.105/1992.
A
precizat că efectele hotărârii de divorț nu pot fi recunoscute
pe teritoriul României întrucât nu există reciprocitate în ceea ce
privește recunoașterea pe teritoriul statului american New York a
efectelor hotărârilor pronunțate de instanțele române.
A
considerat că hotărârea de divorț nu poate fi recunoscută
pe teritoriul României întrucât nu au fost îndeplinite cerințele
prevăzute de art.167 alin.2 raportat la art.171
alin.l
litc
din Legea nr.105/1992.
A
arătat că instanțele române, sesizate cu o cerere prin care se
solicită recunoașterea efectelor unor hotărâri pronunțate
în străinătate, pot verifica legalitatea îndeplinirii procedurii de
citare, acest fapt neechivalând cu o examinare în fond a hotărârii
străine.
Recursul este nefondat
și a fost respins ca atare în considerarea
argumentelor ce
succed.
Referitor
la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.1
C.proc.civ
., respectiv la faptul că litigiul trebuia
să fie soluționat de un complet specializat în cauze cu minori
și de familie, se reține că acesta nu poate fi primit.
Astfel,
instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art.2
alin.l
lit.i
C.proc.civ
.,
potrivit cărora sunt date în competența tribunalului de a judeca, în
primă instanță, „cererile pentru recunoașterea, precum
și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor
date în țări străine".
Or,
tocmai cu o acțiune în recunoașterea unei hotărâri străine
de divorț a învestit reclamanta instanța română și
deși nu s-a criticat necompetența materială a tribunalului în
judecarea cauzei, soluția pronunțată de instanța de apel
este corectă, întrucât litigiul nu vizează aspecte care să
atragă competența unui complet specializat, respectiv nu
reprezintă o cerere de desfacere a căsătoriei, de
încredințare minor sau de stabilire a pensiei de întreținere.
Nici
criticile întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9
C.proc.civ
.
nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului.
In
ceea ce privește critica referitoare la faptul că hotărârea de
divorț încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român privind competența exclusivă a instanțelor române,
se reține că prin art.151 din Legea nr. 105/1992, nu se instituie o
astfel de competență exclusivă în favoarea instanțelor
române, fiind îndeplinită și condiția competenței
instanței străine, atât în dreptul internațional privat cât
și în dreptul intern al statului român.
Potrivit
prevederilor Legii nr. 105/1992, drepturile câștigate într-o
țară străină sunt respectate în România, în afara cazului
în care sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român.
In
altă ordine de idei, se reține că în litigiile având ca obiect
recunoașterea unor hotărâri pronunțate de instanțe
străine, cum este cazul în speță, instanța română
trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse
de art.167 din Legea nr.105/1992, fără a avea atribuții de
instanțe de control judiciar asupra respectivelor soluții.
Astfel,
condițiile a căror îndeplinire cumulativă trebuie
verificată, potrivit articolului menționat sunt: hotărârea
să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost
pronunțată, instanța care a pronunțat-o să fi avut
competența să judece procesul și să existe reciprocitate în
ce privește efectele hotărârilor străine între România și
statul instanței care a pronunțat hotărârea.
In
raport de dispozițiile legale de mai sus, se constată că prima
condiție, respectiv cea a competenței instanței care a
pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a
fost analizată, nefiind primit astfel motivul de recurs ce o vizează.
Referitor
la a doua condiție și anume ca hotărârea să fie
definitivă potrivit legii statului care a pronunțat-o, recurentul a
formulat critici legate de faptul că nu se putea stabili caracterul
definitiv al hotărârii de divorț exclusiv prin raportare la Certificatul
de examinare nr.306121/2008 emis de către Curtea Supremă din New
York, Districtul New York.
Or,
prin respectivul certificat, s-a atestat de către funcționarul
districtual și grefier al Curții Supreme, Districtul New York,
că nu a fost înregistrată
nicio
decizie sau
hotărâre judecătorească care să modifice sau să
afecteze hotărârea judecătorească de divorț semnată în
10 septembrie 2008 și înaintată la 14 octombrie 2008. S-a certificat,
de asemenea, că nu a fost depusă
nicio
notificare de apel.
Textul
de lege cuprins la art.167 din Legea nr.105/1992 impune însă în plus
condiția ca în situația în care hotărârea a fost
pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie
să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util
citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de
sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se
apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Aceste
dovezi au fost făcute și rezultă atât din adresa referitoare la
trimiterea prin corespondență către pârât a hotărârii de
divorț, cât și din adresa privind comunicarea în termen a
citației cu preaviz.
Criticile
referitoare la nelegala sa citare la adresa din București, sunt
neîntemeiate și față de textul cuprins la art.90
C.proc.civ
., potrivit căruia înmânarea citației
și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau
reședința celui citat, înmânarea putându-se face oriunde, când cel
citat primește citația.
Or,
în speță, există la dosarul cauzei o confirmare de primire,
semnată de recurent, cu adresa din București.
In
raport de acestea, se reține că recurentul nu a înlăturat
prezumția de regularitate procedurală cu dovada certă a unei
alte situații referitoare la hotărârea în discuție, iar refuzul
recunoașterii acesteia ar genera o situație juridică nouă
contrară, fără existența unui suport legal. Chiar dacă
hotărârea instanței americane a fost pronunțată în lipsa
recurentului, nu se poate refuza recunoașterea efectelor acesteia pe
teritoriul României atâta timp cât cele trei condiții cumulative cuprinse
la art.167 din Legea
nr.l
05/1992 sunt îndeplinite.
Ultima
condiție cerută de textul de lege este cea referitoare la
existența reciprocității în ce privește efectele
hotărârilor străine între România și statul instanței care
a pronunțat hotărârea.
După
cum a reținut și instanța de apel, și această
condiție este îndeplinită, având în vedere adresa nr.68647/2010 a
Ministerului Justiției potrivit căreia, ca regulă generală,
hotărârile de divorț străine, indiferent de țara în care au
fost pronunțate, sunt recunoscute în statul New York, în conformitate cu
doctrina „
commity
", excepție făcând
cele obținute în urma fraudei ori cele care vin în contradicție cu
ordinea publică.
Nu
poate fi primit astfel nici motivul recurs care vizează lipsa
reciprocității.
In
ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că
hotărârea de divorț încalcă ordinea publică prin prisma
dreptului substanțial aplicabil, cu referire expresă la pensia de
întreținere și la cuantumul acesteia, precum și la modalitatea
de plată a asigurărilor, se reține că faptul că
instanța s-a pronunțat
asupra
pensiei
de
întreținere
nu
încalcă
ordinea
de
drept internațional privat român, ci
dimpotrivă, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei rezultate din
căsătorie
este în
concordanță cu principiul respectării interesului superior al
copilului.
Referitor
la faptul că pensia de întreținere depășește în
cuantum veniturile recurentului, se reține că acesta poate solicita
reducerea acesteia, în funcție de veniturile efectiv obținute în
diferite perioade de timp.
Pentru
cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art.312
alin.l
C.proc.civ
., recursul a
fost respins ca nefondat.