ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1979/2011

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Reclamanta P.C.D. l-a chemat în

judecată pe pârâtul S.M., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre de

recunoaștere potrivit legii române, a hotărârii prin care s-a emis ordinul

permanent la restricție din 8 mai 2007 de către Curtea Superioară a Districtului

Fulton din Georgia, Statele Unite ale Americii.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Maramureș, prin sentința civilă nr. 189 din 4

februarie 2010 a respins cererea formulată de reclamantă și a obligat-o la

plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a

reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 169 din Legea nr. 105/1992,

instanța nu poate analiza aspectele de fond ale hotărârii străine, iar potrivit

art. 167 alin. (1) din aceeași lege, hotărârile străine pot fi recunoscute în

România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă hotărârea este

definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunțată, instanța a avut

competența să judece procesul și există reciprocitate în ceea ce privește

efectele hotărârii străine între România și statul instanței care a pronunțat

hotărârea.

În cauză nu este

îndeplinită condiția reciprocității cu privire la efectele hotărârilor, astfel

cum rezultă din conținutul informațiilor publicate pe pagina de internet a

Ministerului Justiției, unde se menționează expres statele care nu sunt membre

ale Uniunii Europene cu care România a încheiat convenții bilaterale de

reciprocitate, printre care și Statele Unite.

Prin ordinul de

restricție s-a dispus ca pârâtul S.M. să nu mai ia contact cu reclamanta:

scris, telefonic, e-mail, vizite sau să se aproprie de ea la o distanță mai

mică de aproximativ 92 m de casa ei, locul ei de muncă sau să o urmărească ori

să delege o altă persoană să o urmărească.

Instanța americană a

mai arătat că își amână decizia de a determina condițiile sub care M.S. ar

putea avea contact cu fiica lui, deoarece la instanța română există o acțiune

de divorț în curs.

Reclamanta nu a

dovedit caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere o solicită, nici

prin certificatele de apostile și nici prin adnotarea din anul 2009. Caracterul

nedefinitiv al ordinului este relevat și prin declarație avocatei L.R.D., dată

sub prestare de jurământ, care a arătat să s-a depus o cerere de modificare a

ordinului permanent de restricție, iar dosarul se află în curs de soluționare

la instanța superioară a Districtului Fulton.

Traducerea corectă a

mențiunii ștampilei aplicate de instanța americană pe copia ordinului permanent

de restricție, înseamnă „certific că acest document este o adevărată, completă

și corectă copie a originalului”.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta arătând că în mod greșit prima instanță a respins

acțiunea pe motiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 161 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, față de dispozițiile art. 6 din lege,

conform cărora în cazul în care se cere condiția reciprocității de fapt,

îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară, care nu s-a făcut,

situație în care cerința este prezumată de lege.

În mod greșit

tribunalul a reținut și caracterul nedefinitiv al acestui ordin, deși

contrariul rezultă din adnotarea din 4 iunie 2009.

O altă critică

vizează obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia

civilă nr. 149/A/2010 din 19 mai 2010 a respins apelul, ca nefondat.

Curtea a reținut că

adnotarea din 4.09.2009 a ordinului de restricție, din care rezultă conform

susținerilor reclamantei că această hotărâre este adevărată, finală și corectă,

reprezintă o traducere corectă a formulei de la fila 167 verso, respectiv că

hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, adică

în Georgia, Statele Unite ale Americii.

Prin urmare, condiția

prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 și anume ca

hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată,

este îndeplinită în speță.

Curtea a înlăturat ca

nepertinentă declarația avocatei L.R.D. - fila 188.

Însă, în raport de împrejurarea

că între România și Statele Unite ale Americii nu există o convenție cu

caracter de recunoaștere reciprocă a efectelor hotărârilor judecătorești

străine, instanța de apel a constata că nu este îndeplinită condiția necesară

și obligatorie prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992,

astfel încât apelul reclamantei a fost respins.

Reclamanta P.C.D. a declarat recurs împotriva

deciziei curții de apel, criticile de nelegalitate vizând încălcarea

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 și anume că dovada reciprocității

este prezumată până la proba contrară, dovadă care trebuia produsă de pârât și

nu instanța de judecată, care a depășit astfel limitele rolului său activ.

O altă critică

vizează necenzurarea de către instanța de apel al criticii vizând cheltuielile

de judecată la care a fost obligată reclamanta prin sentința tribunalului.

Recursul este

nefondat.

Critica de

nelegalitate prin raportare la nereținerea ca incidente în cauză a

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 se privește ca nefondată, întrucât aceste

dispoziții conțin norme privitoare la aplicarea legii străine în raporturile de

drept internațional privat, instituția recunoașterii efectelor hotărârii

judecătorești străine fiind reglementată de dispoz. art. 165-178 din legea

menționată.

Instanța

avea obligația să verifice dacă, în raport de dispozițiile art. 165 - 167 din

Legea nr. 105/1992, din conținutul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită,

rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art.

167 din lege, întrucât în speță nu se solicită recunoașterea unei hotărâri care

se referă la statutul civil al cetățenilor.

Potrivit

dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. a)-c) poate fi recunoscută în România

spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat hotărârea străină care este

definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a

pronunțat-o a avut potrivit legii acelui stat competența să judece procesul și

există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România

și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Toate

aceste condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia împiedicând

instanța să recunoască efectele actului de jurisdicție al instanțelor,

notariatelor sau oricăror autorități competente ale altui stat.

Potrivit

dispozițiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecății

trebuie să o dovedească, iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale.

În considerarea

textelor normative anterior menționate, se reține că instanța de apel,

exercitând controlul judiciar a hotărârii primei instanțe a pronunțat o

hotărâre legală în raport de situația de fapt reținută și de împrejurarea că

reclamanta nu a probat condiția necesară și obligatorie a existenței reciprocității

între România și Statele Unite cu privire la recunoașterea efectelor

hotărârilor străine.

Nu se poate reține

nici critica referitoare la obligare sa la plata cheltuielilor de judecată în

cuantumul statornicit de instanță.

Față de soluția

adoptată și de solicitarea formulată de intimat de acordare a cheltuielilor de

judecată, devin astfel incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata

cheltuielilor de judecată, solicitate și dovedite de partea adversă.

Conform art. 274

alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretențiuni, va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”

Rezultă că, la baza

obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală,

dedusă din expresia „partea care cade în pretențiuni”.

A cădea în pretenții

înseamnă a pierde procesul, or reclamanta P.C.D. s-a aflat într-o asemenea

situație, în condițiile în care acțiunea sa a fost respinsă de prima instanță.

Potrivit dispoz. art.

274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii pot mări sau micșora onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de

câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin

urmare, textul legal nu este imperativ, judecătorii au facultativ la îndemână

această pârghie de care pot uza sau nu, iar instanța de apel pronunțând soluția

procesuală atacată prin prezentul recurs au avut în vedere acest aspect, astfel

încât o casare doar în aceste limite ar fi pur formală și ar încălca garanțiile

prevăzute de art. 6 CEDO privitoare la dreptul la judecarea în mod echitabil și

într-un termen rezonabil a cauzei.

În

consecință, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat și, în baza

art. 312, va fi respins.

Totodată,

în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere

considerațiile anterioare recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată în recurs, ca parte care a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.D. împotriva deciziei nr. 149/A

din 19 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări

sociale pentru minori și familie.

Obligă recurenta la

plata sumei de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către

intimatul-pârât S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2011.