ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1979/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanta P.C.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul S.M., solicitând instanței să pronunțe o hotărâre de recunoaștere potrivit legii române, a hotărârii prin care s-a emis ordinul permanent la restricție din 8 mai 2007 de către Curtea Superioară a Districtului Fulton din Georgia, Statele Unite ale Americii. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Maramureș, prin sentința civilă nr. 189 din 4 februarie 2010 a respins cererea formulată de reclamantă și a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 169 din Legea nr. 105/1992, instanța nu poate analiza aspectele de fond ale hotărârii străine, iar potrivit art. 167 alin. (1) din aceeași lege, hotărârile străine pot fi recunoscute în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă hotărârea este definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunțată, instanța a avut competența să judece procesul și există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârii străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. În cauză nu este îndeplinită condiția reciprocității cu privire la efectele hotărârilor, astfel cum rezultă din conținutul informațiilor publicate pe pagina de internet a Ministerului Justiției, unde se menționează expres statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene cu care România a încheiat convenții bilaterale de reciprocitate, printre care și Statele Unite.

Prin ordinul de restricție s-a dispus ca pârâtul S.M. să nu mai ia contact cu reclamanta: scris, telefonic, e-mail, vizite sau să se aproprie de ea la o distanță mai mică de aproximativ 92 m de casa ei, locul ei de muncă sau să o urmărească ori să delege o altă persoană să o urmărească. Instanța americană a mai arătat că își amână decizia de a determina condițiile sub care M.S. ar putea avea contact cu fiica lui, deoarece la instanța română există o acțiune de divorț în curs. Reclamanta nu a dovedit caracterul definitiv al hotărârii a cărei recunoaștere o solicită, nici prin certificatele de apostile și nici prin adnotarea din anul 2009. Caracterul nedefinitiv al ordinului este relevat și prin declarație avocatei L.R.D., dată sub prestare de jurământ, care a arătat să s-a depus o cerere de modificare a ordinului permanent de restricție, iar dosarul se află în curs de soluționare la instanța superioară a Districtului Fulton.

Traducerea corectă a mențiunii ștampilei aplicate de instanța americană pe copia ordinului permanent de restricție, înseamnă „certific că acest document este o adevărată, completă și corectă copie a originalului”. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea pe motiv că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 161 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, față de dispozițiile art. 6 din lege, conform cărora în cazul în care se cere condiția reciprocității de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară, care nu s-a făcut, situație în care cerința este prezumată de lege. În mod greșit tribunalul a reținut și caracterul nedefinitiv al acestui ordin, deși contrariul rezultă din adnotarea din 4 iunie 2009. O altă critică vizează obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia civilă nr. 149/A/2010 din 19 mai 2010 a respins apelul, ca nefondat. Curtea a reținut că adnotarea din 4.09.2009 a ordinului de restricție, din care rezultă conform susținerilor reclamantei că această hotărâre este adevărată, finală și corectă, reprezintă o traducere corectă a formulei de la fila 167 verso, respectiv că hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, adică în Georgia, Statele Unite ale Americii. Prin urmare, condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 și anume ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, este îndeplinită în speță.

Curtea a înlăturat ca nepertinentă declarația avocatei L.R.D. - fila 188. Însă, în raport de împrejurarea că între România și Statele Unite ale Americii nu există o convenție cu caracter de recunoaștere reciprocă a efectelor hotărârilor judecătorești străine, instanța de apel a constata că nu este îndeplinită condiția necesară și obligatorie prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992, astfel încât apelul reclamantei a fost respins. Reclamanta P.C.D. a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel, criticile de nelegalitate vizând încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 și anume că dovada reciprocității este prezumată până la proba contrară, dovadă care trebuia produsă de pârât și nu instanța de judecată, care a depășit astfel limitele rolului său activ.

O altă critică vizează necenzurarea de către instanța de apel al criticii vizând cheltuielile de judecată la care a fost obligată reclamanta prin sentința tribunalului. Recursul este nefondat. Critica de nelegalitate prin raportare la nereținerea ca incidente în cauză a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 105/1992 se privește ca nefondată, întrucât aceste dispoziții conțin norme privitoare la aplicarea legii străine în raporturile de drept internațional privat, instituția recunoașterii efectelor hotărârii judecătorești străine fiind reglementată de dispoz. art. 165-178 din legea menționată. Instanța avea obligația să verifice dacă, în raport de dispozițiile art. 165 - 167 din Legea nr. 105/1992, din conținutul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, rezultă îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 167 din lege, întrucât în speță nu se solicită recunoașterea unei hotărâri care se referă la statutul civil al cetățenilor.

Potrivit dispozițiilor art. 167 alin. (1) lit. a)-c) poate fi recunoscută în România spre a putea beneficia de puterea lucrului judecat hotărârea străină care este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a pronunțat-o a avut potrivit legii acelui stat competența să judece procesul și există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Toate aceste condiții trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia împiedicând instanța să recunoască efectele actului de jurisdicție al instanțelor, notariatelor sau oricăror autorități competente ale altui stat. Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ.

cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În considerarea textelor normative anterior menționate, se reține că instanța de apel, exercitând controlul judiciar a hotărârii primei instanțe a pronunțat o hotărâre legală în raport de situația de fapt reținută și de împrejurarea că reclamanta nu a probat condiția necesară și obligatorie a existenței reciprocității între România și Statele Unite cu privire la recunoașterea efectelor hotărârilor străine.

Nu se poate reține nici critica referitoare la obligare sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul statornicit de instanță. Față de soluția adoptată și de solicitarea formulată de intimat de acordare a cheltuielilor de judecată, devin astfel incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate și dovedite de partea adversă. Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretențiuni, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.” Rezultă că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretențiuni”.

A cădea în pretenții înseamnă a pierde procesul, or reclamanta P.C.D. s-a aflat într-o asemenea situație, în condițiile în care acțiunea sa a fost respinsă de prima instanță. Potrivit dispoz. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii pot mări sau micșora onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, textul legal nu este imperativ, judecătorii au facultativ la îndemână această pârghie de care pot uza sau nu, iar instanța de apel pronunțând soluția procesuală atacată prin prezentul recurs au avut în vedere acest aspect, astfel încât o casare doar în aceste limite ar fi pur formală și ar încălca garanțiile prevăzute de art. 6 CEDO privitoare la dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei.

În consecință, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat și, în baza art. 312, va fi respins. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere considerațiile anterioare recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca parte care a căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.C.D. împotriva deciziei nr. 149/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Obligă recurenta la plata sumei de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât S.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.