ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1969/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată Ia data de 11 iunie 2012, pe rolul Tribunalului București, petenta A. a solicitat recunoașterea hotărârii nr. 311557/2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York-Districtul New-York la data de 12 octombrie 2011, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între B. și A.

Prin sentința civilă nr. 1406 din 28 iunie 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis cererea formulată de petentă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, că petenta a avut calitatea de reclamantă în procesul cu B., iar pârâtul a fost de acord cu acțiunea, astfel că nu este incidentă în cauză situația reglementată de alin. (2) al art. 167 din Legea nr. 105/1992.

De asemenea, tribunalul a constatat că din cuprinsul hotărârii rezultă caracterul definitiv al acesteia precum și că nu este încălcată ordinea publică în dreptul internațional, că nu a fost fraudată legea competentă a cârmui raportul juridic în litigiu, precum și existența unei convenții de reciprocitate între cele două state.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul B., la data de 09 martie 2017, apel care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a lIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 24 martie 2017.

La termenul de judecată din 12 mai 2017, s-a constatat că intimata reclamantă A. a decedat la data de 06 noiembrie 2016, ulterior pronunțării hotărârii atacate și anterior declarării căii de atac. S-a constat transmiterea calității procesuale către succesorii săi, respectiv părinții săi C. și D., luându-se act că sora defunctei, E., a renunțat la succesiune.

La data de 25 mai 2017 intimații C., D., E., în calitate de moștenitori legali ai reclamantei, au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului, în primul rând, ca tardiv și, în subsidiar, ca netemeinic.

Prin decizia nr. 539/A din data de 16 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins excepția tardivității declarării apelului, ca nefondată, s-a respins, ca nefondat, apelul și a fost obligat apelantul la plata către intimați a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce privește excepția tardivității declarării apelului, instanța a reținut că la dosarul de fond nu există dovada comunicării sentinței către pârât, motiv pentru care, aplicând prevederile art. 105 C. proc. civ. și ale art. 108 C. proc. civ., a respins excepția de tardivitate, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, în cauză, este aplicabilă Legea nr. 105/1992, prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar în alin. (1) al art. 172 al acestui act normativ se prevede că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluționează pe cale principală prin hotărâre după citarea părților, în timp ce alin. (2) al aceluiași art. prevede excepția de la această regulă stabilind că cererea poate fi soluționată fără citarea părților dacă, din hotărârea străină, rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.

În cauză, petenta A. a solicitat la data de 11 iunie 2012, prin mandatar C., recunoașterea în România a unei hotărâri judecătorești pronunțată în materie de divorț în Statele Unite ale Americii.

În acest sens au fost depuse la dosar: procura din data de 30 mai 2012 autentificată de Consulatul General al României la New York SUA, hotărârea nr. 311557-2011, emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York-Districtul New York la data de 12 octombrie 2011, prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre B. și A., tradusă de traducător autorizat și însoțită de apostila, certificat prin care se atestă caracterul definitiv al hotărârii, tradus de traducător autorizat și supra legalizat.

Totodată, în cuprinsul sentinței de divorț se consemnează că cei doi soți au fost citați, iar pârâtul a înaintat o citație cu notificare și o declarație pe proprie răspundere privind faptele de fond fiind specificat explicit "pârâtul a compărut și a renunțat la dreptul de a răspunde", prin dispozitivul aceleiași hotărâri declarându-se desfăcută căsătoria prin divorț.

În cauză rezultă acordul pârâtului la admiterea cererii de divorț, acord ce poate fi dedus din împrejurarea că acesta s-a prezentat personal în fața instanței și a renunțat Ia dreptul de a răspunde.

În apel apelantul nu a produs nicio dovadă care să demonstreze poziția sa procesuală de opunere la cererea de divorț și nici nu a înlăturat prezumția de acord ce reiese din datele înscrise în hotărârea de divorț.

Pe cale de consecință, referitor la pretinsa nesocotire a normelor C. proc. civ. care reglementează citarea părților, instanța a reținut că nu poate constata nulitatea hotărârii pentru acest motiv, datele speței nerelevând opoziția pârâtului în procesul de divorț, astfel că în mod corect prima instanță nu a dispus citarea apelantului.

În ceea ce privește susținerea relativă la declararea căii de atac împotriva sentinței de divorț, se constată din certificatul depus în apel că cererea părților de anulare a judecării divorțului și de reexepediere a dosarului a fost respinsă, rezultând astfel caracterul definitiv al hotărârii de divorț ce a fost recunoscută.

Verificând motivul de apel relativ la inexistența mandatului special pentru introducerea cererii de chemare în judecată, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de mandatarii reclamantei - mama sa C. în baza procurii din data de 30 mai 2012, autentificată de Consulatul General al României la New York SUA.

Din cuprinsul acestei procuri rezultă că mandatara a fost împuternicită să reprezinte mandantul în fața autorităților române competente, pentru a-i susține drepturile în legătură cu recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale sentinței de divorț nr. 311557-11 emisă de autoritățile americane.

Cum, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar conform art. 68 alin. (1) din același Cod procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar mandatul a fost dat doamnei C. prin înscris autentic, susținerile relative lipsa calității de reprezentat a acesteia sunt neîntemeiate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a dispus obligarea apelantului la plata către intimați a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, reținând culpa procesuală a acestuia în declararea unei căi de atac ce a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul, arătând că, în mod eronat, instanța de apel a interpretat că renunțarea la dreptul de a răspunde în fața Curții Supreme a statului New York ar echivala cu acordul acestuia. Astfel, susține că recurentul nu și-a dat consimțământul, nefiind de acord cu divorțul, ceea ce reiese fără echivoc din atitudinea acestuia de a contesta hotărârea de divorț.

Consideră că a făcut dovada poziției sale procesuale, prin atacarea hotărârii, neavând nicio relevanță că aceasta contestație nu a fost admisă, însă ceea ce este de necontestat este voința recurentului de a se opune divorțului.

Cum judecarea fără citarea părților constituie o excepție și cum acordul pârâtului la admiterea acțiunii nu reiese fără echivoc, instanța trebuia să dispună citarea părților pentru a se asigura că nu se încalcă drepturile părților.

Susține că nu a știut niciodată faptul că a fost depusă o cerere de recunoaștere a hotărârii, recurentul având convingerea că nu au divorțat și comportându-se ca atare, la starea civilă cei doi figurând ca fiind căsătoriți.

Așa cum rezultă și din prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992, procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a hotărârii străine are un caracter contencios, ceea ce implică în rnod obligatoriu citarea părților din proces.

Mai arată că mandatara nu avea mandat special pentru a introduce cererea de recunoaștere a hotărârilor străine fiind aplicate greșit dispozițiile art. 67 C. proc. civ. Procura dată nu se referă la introducerea în instanța a unei cereri de recunoaștere a hotărârii străine, ci de a transcrie hotărârea de divorț, motiv pentru care consideră că instanțele trebuiau să respingă cererea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, întrucât acesta ar fi nejustificat în raport cu munca prestată de avocat.

Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 311557 din 12 octombrie 2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New York - Districtul New-York s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între B. și A.

În cuprinsul sentinței de divorț se consemnează că cei doi soți au fost citați, pârâtului înmânându-i-se personal actul procedura!, că acesta a înaintat o citație cu notificare și o declarație pe proprie răspundere privind faptele de fond fiind specificat explicit "pârâtul a compărut și a renunțat la dreptul de a răspunde", prin dispozitivul aceleiași hotărâri deciarându-se desfăcută căsătoria prin divorț.

De altfel, în cuprinsul acestei hotărâri se specifică și faptul că s-a luat act de împărțirea "proprietăților maritale în mod echitabil", conform Anexei A la sentință.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, în cauză, acordul pârâtului la admiterea cererii de divorț, este dedus din împrejurarea că acesta s-a prezentat personal în fața instanței și a renunțat la dreptul de a răspunde.

Împotriva sentinței de divorț pârâtul a declarat cale de atac, însă cererea părților de anulare a judecării divorțului și de reexepediere a dosarului a fost respinsă, rezultând astfel caracterul definitiv a! hotărârii de divorț. Împrejurarea că pârâtul a înaintat o moțiune cu privire la sentința de divorț, în condițiile în care la dosaru! cauzei nu a fost depusă și o copie după conținutul acesteia, nu poate echivala cu o opunere la desfacerea căsătoriei, câtă vreme, astfel cum rezultă din hotărârea de divorț, prin aceasta s-a realizat și un partaj al bunurilor comune, iar calea de atac putea, de exemplu, să vizeze modul de împărțire al acestora.

Față de toate aceste aspecte nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul că nu a știut niciodată că este divorțat, câtă vreme a fost citat, a trimis înscrisuri instanței, s-a prezentat personal în instanță și a declarat și cale de atac împotriva sentinței de divorț, iar împrejurarea că acesta nu a înțeles să răspundă dacă este sau nu de acord cu desfacerea căsătoriei nu reprezintă o opunere la divorț, pârâtul nedepunând nicio dovadă în sensul răsturnării prezumției ce reiese din sentința de divorț.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt definitive - potrivit legii statului unde au fost pronunțate, instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii, competența să judece procesul, există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Aceste condiții fiind îndeplinite, văzând și prevederile art. 172 din Legea nr. 105/1992 și interesul pe care-l are reclamanta l-a invocat prin cererea formulată, în mod just s-a admis cererea, sens în care s-a dispus recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii pronunțate în statul New York.

În ceea ce privește susținerea că mandatara nu avea mandat special pentru a introduce cererea de recunoaștere a hotărârilor străine, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca nici aceasta nu poate fi primită, întrucât, din cuprinsul acestei procuri, dată în formă autentică, rezultă că mandatara a fost împuternicită să reprezinte mandantul în fața autorităților române competente, pentru a-i susține drepturile în legătură cu recunoașterea pe teritoriul României a efectelor juridice ale sentinței de divorț nr. 311557 din 12 octombrie 2011 emisă de Curtea Supremă a Tribunalului New-York - Districtul New-York.

Referitor la critica ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că recurentul nu a adus argumente de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar s-a limitat la a susține că suma acordată este nejustificată în raport cu munca prestată de avocat. De altfel, apărătorul moștenitorilor legali ai reclamantei a redactat întâmpinare la apelul declarat de către pârât și s-a prezentat în instanță, formulând concluzii orale la termenul din 16 iunie 2017 astfel că nu se poate susține că onorariul de avocat, în cuantum de 1.000 RON, ar fi nejustificat de mare în raport de munca depusă de acesta.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de B. împotriva deciziei nr. 539/A din data de 16 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 decembrie 2017.