ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3925/2018

Ședința publică din data de 3 octombrie 2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 septembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2007, astfel cum a fost completată și precizată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., S.C. D. S.R.L., E., F., S.C. G. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a procurilor emise de H. pe numele B., și traduse sub semnătură legalizată prin încheierile nr. x/16.04.1998 ale Biroul Notarului Public "I." să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." să se dispună repunerea părților în situația anterioară întocmirii actelor juridice menționate; să fie obligați pârâții să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în intravilanul comunei Afumați, județul Ilfov, în suprafață de 12.500 mp. - tarlaua x, parcela x (având nr. cadastral x și fiind înscris în Cartea funciară nr. x - Afumați, județul Ilfov).

La data de 21 decembrie 2007, pârâta S.C. G. S.R.L. a formulat întâmpinare, ulterior precizată, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La aceeași dată, a depus cerere de chemare în garanție a pârâtei S.C. D. S.R.L., precizată ulterior, solicitând ca, în cazul în care va fi evinsă în prezentul proces, chemata în garanție să fie obligată să îi restituie integral prețul primit în schimbul terenului, respectiv, 738.266,48 euro, inclusiv TVA, la cursul actual; să-i plătească valoarea fructelor pe care va fi obligată să le înapoieze terțului evingător, în măsura în care acesta le va pretinde, să suporte cheltuielile de judecată ale pârâtei, ocazionate de acest proces; să fie obligată la daune-interese, reprezentând sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, în sumă de 2.761.733.52 euro (diferența dintre prețul plătit și valoarea actuală a terenului, de circa 3.500.000 euro), cheltuielile necesare și utile pe care pârâta le-a efectuat în vederea obținerii, bunei administrări și conservării bunului, în cuantum total de 14.964 RON/ron, taxa de timbru aferentă tranzacției imobiliare la momentul achiziției, taxa de publicitate, onorariul notarului public, impozite pe imobil, achitate către stat conform sistemului de taxe și impozite stabilit prin lege.

Tot la 21 decembrie 2007 au depus întâmpinare și pârâții E. și F., precizată ulterior, invocând excepția lipsei calității lor procesuale pasive și solicitând respingerea acțiunii.

La rândul său, pârâta chemată în garanție S.C. D. S.R.L. a formulat, la termenul de judecată din 25 ianuarie 2008, întâmpinare la cererea de chemare în garanție depusă de pârâta S.C. G. S.R.L., și cerere de chemare în garanție a pârâtului B., solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat, respectiv, atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), sumă la care se adaugă dobânda legală de la devenirea certă a prejudiciului până la achitarea lui integrală. A arătat pârâta că prejudiciul este constituit de prețul din contract, de 96.008 RON/ron actualizat și diferența dintre acest preț și suma la care va fi obligată prin hotărâre către S.C. G. S.R.L., dacă aceasta cade în pretenții.

Prin sentința civilă nr. 6095 din 5 decembrie 2008, Judecătoria Buftea a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2008.

Prin sentința civilă nr. 1161 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2008, s-a admis excepția netimbrării cererii de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. D. S.R.L. și s-a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție B.; s-a admis excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. G. S.R.L. și s-a anulat, ca insuficient timbrată, cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă în contradictoriu cu pârâta - chemată în garanție S.C. D. S.R.L..

Prin aceeași hotărâre, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâți prin întâmpinările depuse la dosar, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C., F. și E. și a respins acțiunea completată și precizată formulată de reclamantă în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a mai constatat că acțiunea principală completată și precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., S.C. D. S.R.L. și S.C. G. S.R.L., având ca obiect constatarea nulității absolute a procurilor și a contractelor de vânzare-cumpărare, repunerea părților în situația anterioară și revendicarea imobilului teren, nu este în stare de judecată, nefiind administrate probele necesare, astfel încât în baza art. 165 C. proc. civ. s-a dispus disjungerea acesteia, cu formarea unui dosar distinct, respectiv, dosarul nr. x/2009, având ca obiect constatarea nulității absolute a procurilor și a contractelor de vânzare-cumpărare, repunerea părților în situația anterioară și revendicarea imobilului teren.

Prin sentința civilă nr. 300 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. D. S.R.L. în raport de capătul de cerere constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998; a respins cererea privind constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu S.C. D. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâții B., S.C. G. S.R.L., având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 și a actelor subsecvente formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. G. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect constatare nulitate absolută acte subsecvente procurilor legalizate sub nr. x/1998 formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.; a disjuns capătul de cerere având ca obiect revendicare imobil situat în comuna Afumați, județ Ilfov, în suprafață de 12.500 mp., tarlaua x, parcela x, de capetele de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 și a actelor subsecvente formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., S.C. G. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., sens în care s-a format un nou dosar având ca obiect revendicare imobiliară, părți fiind reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B., S.C. G. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.; a unit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocate pe capătul de cerere privind revendicarea cu fondul cauzei din dosarul nou format având ca obiect revendicare; în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei având ca obiect revendicare (dosar nou format disjuns) până la soluționarea irevocabilă a cauzei având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 și a actelor subsecvente înregistrată sub nr. x/2009.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a împuternicit pe pârâtul B. să înstrăineze, în numele său, imobilul situat în intravilanul comunei Afumați, județul Ilfov, în suprafață de 12.500 mp. - tarlaua x, parcela x (având nr. cadastral x și fiind înscris în Cartea funciară nr. x - Afumați, județul Ilfov), bun ce intrase în proprietatea acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.09.1994 și transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare sub nr. x/01.09.1994 încheiat cu vânzătorii L. și M..

Ca efect al nulității procurilor indicate, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul sus-menționat, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." încheiat în numele său de pârâtul B. cu pârâta S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.", încheiat de pârâta S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) cu pârâta S.C. G. S.R.L.. Totodată reclamanta a solicitat repunerea părților în situația anterioară și revendicarea imobilului în litigiu.

S-a reținut că reclamanta a indicat, ca motive de nulitate privind înscrisurile contestate, lipsa totală a consimțământului, cauza ilicită, frauda la lege, lipsa apostilei pentru procuri, lipsa calității de reprezentant.

Tribunalul a apreciat, în raport de probele administrate în cauză, că nu poate reține susținerea reclamantei în sensul că procura este falsă sau că lipsește consimțământul mandantului, în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada finalizării unor cercetări penale și a rezultatului stabilit de autoritățile competente cu privire la fals, iar din corespondența purtată cu firma H. a rezultat că în cadrul acestei firme existau în 1997 - 1998 (perioadă în care s-au întocmit procurile), notari publici. Această firmă nici nu a confirmat procurile în litigiu dar nici nu a negat existența acestora.

În ceea ce privește cauza ilicită și fraudarea legii, reclamanta nu a arătat și nici nu a dovedit că actele contestate s-ar fi încheiat cu un scop imoral sau care să contravină normelor imperative. Mai mult, reclamanta nu a arătat ce dispoziții legale au fost fraudate.

De altfel, reclamanta, deși a solicitat a fi constatată intenția de fraudare, nu numai în persoana mandatarului B. ci și a cocontractantului, respectiv, pârâtele S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) și S.C. G. S.R.L., nu a dovedit sub nicio formă intenția de fraudare a acestora din urmă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." și nr. 416/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.".

Mai mult, tribunalul a reținut, urmare a susținerilor reclamantei referitoare la obligația unui cumpărător diligent de a verifica mandatul reprezentantului vânzătorului cu care contractează, pentru a se asigura că se transmite valabil dreptul de proprietate, prin referire la obligația celor două pârâte de a verifica procura prezentată de B., că apărările acesteia privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare se circumscriu mai mult motivului privind lipsa calității de reprezentant a vânzătorului (decât cauzei ilicite și fraudei la lege).

S-a apreciat că aceste susțineri însă nu pot atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întrucât procura prezentată la data perfectării vânzării putea face dovada raportului juridic de mandat între reclamantă ca vânzător și aparentul împuternicit.

Susținerile reclamantei potrivit cărora procura dată lui B. pentru vânzarea imobilului nu putea fi luată în considerare de autorități întrucât nu era apostilată nu au fost reținute, dat fiind că la data încheierii primului act de vânzare-cumpărare, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.", Convenția de la Haga nu fusese ratificată de România.

În ceea ce privește, anularea actelor subsecvente, respectiv, contractele de înstrăinare a imobilului în litigiu, atât pentru cele sus arătate dar și reținând buna-credință a pârâtelor la cumpărarea imobilului, acestea făcând toate demersurile impuse de Legea nr. 36/1995 și Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, și această cerere.

Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, prima instanță a constatat că în cadrul aceleași acțiuni reclamanta a solicitat să se constate nulitatea titlului pârâților și a formulat și un capăt de cerere prin care a solicitat revendicarea bunului în litigiu.

Reținând că în analiza acțiunii în constatarea nulității titlurilor de proprietate se pune în discuție și se analizează valabilitatea titlului pârâtelor, respectiv, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." și nr. 416/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.", iar în cadrul acțiunii în revendicare au fost comparate titlul de proprietate invocat de reclamantă cu cel al pârâților, tribunalul a apreciat necesar disjungerea cererii de revendicare și suspendarea acestei acțiuni în baza dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a acțiunii privind nulitatea titlului.

Dat fiind că prin sentința civilă nr. 1161 din 19 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2008, dosar din care a fost disjunsă cauza, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, soluția suspendării s-a justificat și prin aceea că modul în care instanțele judecătorești se vor pronunța irevocabil asupra valabilității titlului pârâților ar avea efecte hotărâtoare atât asupra soluționării excepțiilor invocate în raport de acțiunea în revendicare cât și asupra fondului acestei cereri.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., solicitând modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. D. S.R.L. a constatării nulității absolute a procurilor emise de H. pe numele B., a constatării nulității absolute a actelor subsecvente, respectiv nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către J., constatării nulității absolute a actelor subsecvente, respectiv nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 februarie 2005 de către K.; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 319/A din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 3447/19.06.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 319/A din 24 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., respectiv că instanța de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanțe cu privire la aspectele deduse judecății prin intermediul căii de atac devolutive, astfel că motivarea hotărârii nu este de natură să creeze reclamantei garanția că chestiunile supuse analizei în apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze Minori și de Familie a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. cu domiciliul ales în București, - la SCA "O.", împotriva sentinței civile nr. 300 din 11 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., cu domiciliul în Germania, S.C. D. S.R.L. cu sediul ales în București, Bd. x, sector 1 - la Cab. Av. "P." și S.C. G. S.R.L. cu sediul în Constanța, județ Constanța. A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea completată și precizată. S-a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 și 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.". S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.". A fost respinsă cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." ca nefondată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Au fost obligați intimații B. și S.C. D. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.768 RON, efectuate în apel.

Curtea, analizând criticile de apel prin raportare la dispozițiile legale incidente, a constatat următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reținut că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei Buftea - 17.09.2007 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelante, prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, apărărilor formulate de intimații pârâți și a prevederilor legale incidente pricinii, Curtea a reținut următoarele:

Critica vizând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1830/06.11.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a fost găsită nefondată. Potrivit reglementării incidente cauzei de față, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Această a doua formă de reglementare a autorității de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prezumția de putere de lucru judecat nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare (și care nu pot fi ignorate). Prezumția îndeplinește o funcție pozitivă, normativă (cu titlu de norme particulare, ce apar între părți), ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior fiind folosit cu ocazia noii judecăți, care nu va trebui să contrazică aceste constatări anterioare ale instanței.

Potrivit acelorași considerații teoretice de specialitate, numai terții ar putea combate cele statuate jurisdicțional anterior, întrucât, neparticipând la acea judecată, a nu le recunoaște o astfel de posibilitate, ar însemna încălcarea dreptului lor de apărare și a principiului contradictorialității. Așadar, efectul pozitiv, ca și cel negativ, sunt manifestări procesuale ale autorității de lucru judecat și dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, ele se vor produce în relația dintre părți.

Or, în speță, apelanta a invocat decizia nr. 1830/06.11.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie ce a avut ca obiect cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 844/A/02.12.2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, într-o altă pricină, în care părțile litigante, respectiv recurenții reclamanți Q., R. și S. și-au disputat drepturile în contradictoriu cu intimații pârâți T., U., V. și W. într-o cauză având ca obiect succesiune (anulare contract de vânzare-cumpărare).

Or, această pricină soluționată prin decizia de mai sus nu are nicio legătură cu părțile și cauza de față, fiind doar o hotărâre prin care s-a soluționat o pricină care prezintă similitudine cu cea de față, în sensul că instanța de apel a condiționat cercetarea valabilității unui act juridic de constatarea existenței unei infracțiuni de fals. Însă, similitudinea între spețe care presupune adoptarea aceleiași soluții în ideea asigurării coerenței jurisprudenței, nu poate fi asimilată puterii lucrului judecat, care presupune alte condiții relative la părți și chestiunile juridice litigioase, așa cum s-a arătat mai sus. Pentru ipotezele de similitudine, cum ar fi și speța soluționată prin decizia invocată prin cererea de apel, judecătorul nu este ținut de funcțiunea lucrului judecat, ci are a se pronunța în același mod numai dacă nu are alte rațiuni de a decide în mod diferit.

Cum în cazul de față instanța de apel este învestită însă cu efectele lucrului judecat ca și motiv de apel și cum raportat la decizia nr. 1830/06.11.2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie aceasta nu găsește întrunite cerințele anterior analizate acestei instituții de drept, Curtea a constatat nefondată această critică de apel.

Curtea nu a validat nici susținerea apelantei reclamante în sensul că au fost încălcate prevederile art. 21 din Constituia României și art. 6 din CEDO, considerentele prezentei instanțe, expuse în calea de atac devolutivă, având rolul de a complini motivarea primei instanțe, înlăturând astfel orice vătămare înregistrată de aceasta.

În referire la criticile vizând modul de soluționare al cererii având ca obiect anularea procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 și 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I." criticile au fost găsite fondate, în limitele ce vor fi prezentate în cele ce succed.

Astfel, teza juridică invocată de reclamantă vizează faptul că în mod greșit nu s-a avut în vedere probatoriul administrat care ar conduce la concluzia că aceste procuri nu există în realitate, prima instanță reținând eronat incidența unui fine de neprimire constând în omisiunea reclamantei de a sesiza organele penale cu cercetare falsului acestor înscrisuri.

Curtea a reținut că, sub acest aspect, este pe deplin incident principiul disponibilității procesului civil, care dă posibilitatea părții care se consideră vătămată de a se adresa instanței civile cu o cerere de chemare în judecată prin care să invoce nulitatea absolută a unui act juridic pentru lipsa consimțământului său la încheierea acestuia, nici dispozițiile de drept procesual civil și nici cele înscrise în C. civ. de la 1984, incidente cauzei, neimpunând titularului unei astfel de cereri parcurgerea prealabilă a unei proceduri penale de cercetare a falsului.

Analizând, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, temeinicia acestei cereri, Curtea a reținut că susținerile reclamantei în sensul lipsei consimțământului său la încheierea acestor procuri, sunt fondate, probatoriul administrat la solicitarea acesteia conducând indubitabil instanța la concluzia că, în realitate, procurile sus-menționate nu au fost date de reclamantă.

În acest sens, Curtea, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., precum și în raport de solicitările părților litigante, a solicitat Camerei Notarilor Publici și birourilor notariale indicate de această instituție ca deținători ai arhivei I., relații în legătură cu modalitatea în care s-a procedat la traducerea sub semnătură legalizată a procurilor anterior menționate. În urma verificărilor făcute la aceste birouri notariale s-a comunicat instanței că ultimul deținător al arhivei I. a fost X. care a comunicat cu adresa nr. x/31.01.2017 că "legalizările de semnătură ale traducătorului din anul 1998, cu termen de păstrare expirat au fost eliminate pe baza adresei eliberate de Direcția Municipiului București a Arhivelor Naționale nr. x/10.05.2007".

Totodată, Curtea a dispus emiterea unei adrese către Y. pentru a se comunica dacă procurile contestate au fost redactate de către firma de notariat Ozannes sau au fost doar autentificate de această firmă, urmând a se preciza dacă dețin originalele acestor procuri; dacă copiile înaintate de instanță cu prezenta adresă corespund cu originalele autentificate sau redactate de această firmă de notariat Ozannes, în cazul în care le mai dețin; în cazul în care nu au fost autentificate de acest birou, se va solicitata să se precizeze dacă le-au fost doar lăsate în păstrare, urmând să se comunice cum au intrat în posesia lor; dacă își menține punctele de vedere exprimate în 2008 și 2010 cu privire la antet și ștampilă, în raport de actele anexate; dacă documentele ce vor fi înaintate de instanță coincid cu actele transmise în anul 2008 sau dacă la acel moment i-au fost transmise alte documente, respectiv orice punct de vedere care ar interesa prezentul litigiu având ca obiect anularea acestor procuri pe motiv că ar fi false.

Prin adresa emisă de către Y. nr. x/11.01.2017, aceasta a comunicat că Ozannes și Z. au fuzionat la 01.07.2010 pentru a forma Y.. Prin aceeași adresă s-a comunicat că procurile contestate de reclamantă nu au fost nici redactate și nici autentificate de Ozannes, respectiv că această societate nu se află în posesia procurilor originale, nici antetele și nici ștampila din subsolul ambelor documente neaparținând Ozannes.

Curtea a avut în vedere, totodată, că instanța de fond a solicitat, prin adresa din data 10.05.2010, a se preciza dacă în dreptul intern al Marii Britanii există instituția de notar public sau atribuțiile de notar (autentificare/atestarea/legalizarea actelor juridice) sunt îndeplinite de avocați; dacă în perioada 1997-1998 acest birou a autentificat/atestat cele două procuri anexate la cererea unei persoane cu numele de A. cu domiciliul în Londra de împuternicire a numitului B. pașaport x pentru reprezentarea ei în România, în caz afirmativ fiind solicitate copii certificate de pe exemplarele procurilor din arhiva acestei societăți, precum și orice acte în legătură cu acestea (spre exemplu copiile pașapoartelor cu care s-au legitimat persoanele în cauză).

Curtea a avut în vedere că prin adresa nr. x/14.06.2010 Y. a comunicat Tribunalului București că, revizuind dosarele firmei au fost localizate copii a ceea ce se pretinde a fi procuri care par similare cu cele două procuri care au fost incluse în documentația trimisă de instanță, precizându-se că acestea au fost anexate la un fax primit de la dl. B. pe 16.04.1998, o copie a corespondenței primite prin fax și a celor două procuri anexate la acea corespondență din 16.04.1998 fiind anexate adresei comunicate instanței. De asemenea, la aceeași adresă a fost anexat faxul trimis de firma Y. prin care această firmă solicita la data de 16.04.1998 expeditorului procurilor, reconfirmarea autenticității acestor documente.

Contrar afirmațiilor pârâților, Curtea a reținut că reclamanta nu a fost în posesia procurilor în original, din adresa sus-menționată reieșind cu evidență că faxul S.C. AA. S.A. de la care s-au comunicat, în anul 1998, procurile a căror nulitate se solicită, a fost adresat către Y. de către dl. B., fără a se face vreo referire la vreo implicare a reclamantei.

Așadar, din cele ce preced, reținând și poziția reclamantei în sensul că nu deține cele două procuri în original, respectiv că pârâții nu au demonstrat contrariul, rezultă că reclamanta care susține că nu și-a exprimat consimțământul la emiterea celor două procuri nu se află în posesia acestora, astfel încât în privința acesteia nu se pot aprecia ca fiind incidente dispozițiile înscrise în art. 139 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, această apărare a intimatelor este lipsită de relevanță, în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulității procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 și 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.", susținerea concretă a acesteia fiind în sensul că procurile redactate în limba engleză și a căror traducere sub semnătură legalizată s-a realizat, nici nu ar exista.

Pe de altă parte, probatoriul administrat anterior relevă cu certitudine că societatea Ozannes nu a întocmit și nici nu a autentificat sau legalizat cele două procuri, care au fost doar păstrate în arhiva acesteia și nici alte procuri care să fi exprimat voința reclamantei de a vinde prin intermediul mandatarului B..

Prin urmare, câtă vreme procurile traduse și valorificate la momentul transferului de proprietate către S.C. D., conțin ca și elemente relevante, mențiunea că ele au fost întocmite de societatea Ozannes - respectiv ștampila din subsolul ambelor procuri și antetul acestei societăți notariale din Marea Britanie - Curtea nu a primit ca relevantă nici apărarea intimatelor pârâte în sensul că procurile trimise prin faxul hotelului AA., la 16.04.1998, comunicate instanței de către societatea Ozannes, nu ar fi cele traduse ulterior în România, respectiv nu ar avea același conținut cu cele traduse.

Curtea a avut în vedere că pârâtele nu au probat existența în original a procurilor redactate în limba engleză de către societatea Ozannes și cu toate acestea, exhibă în folosul lor, doar traducerea unor acte juridice în raport de care nu au administrat dovezi că ar fi existat în realitate.

În același timp, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, procurile a căror nulitate se solicită și care au stat la baza încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate o invocă reclamanta sunt cele care se regăsesc în traducere legalizată în dosarul notarial al Biroul Notarului Public J. în care a fost întocmit contractul autentificat sub nr. x/31.08.1998.

Or, potrivit exemplarului procurii legalizate sub nr. x/16.04.1998, rezultă că înscrisul tradus și legalizat ar fi fost întocmit de "H.".

Totodată, potrivit exemplarului procurii legalizate sub nr. x/16.04.1998 aflat la dosar fond Judecătoria Buftea, rezultă că înscrisul tradus și legalizat ar fi fost întocmit de "H.".

Coroborând cele anterior reliefate, Curtea a concluzionat că traducerile legalizate vizează acte care, contrar mențiunii din cuprinsul lor, nu au fost întocmite sau legalizate de societatea Ozannes pentru a se putea reține că ele exprimă voința reală a persoanei care figurează în cuprinsul acestor procuri în calitate de mandantă.

Potrivit doctrinei de specialitate, una dintre condițiile esențiale de valabilitate ale oricărui act juridic este exprimarea de către părțile semnatare ale actului a voinței de a încheia respectivul act juridic civil, cerință înserată în art. 953 C. civ.. Mai mult, lipsa totală a consimțământului este apreciată unanim ca reprezentând o cauză de nulitate absolută a actului juridic afectat de lipsa acestei cerințe.

În considerarea celor anterior constatate, reținând că nu s-a probat voința reclamantei de a împuternici pe mandatarul B. să întreprindă tot ce este necesar în privința afacerilor reclamantei din București, România, respectiv să vândă proprietatea acesteia din zona comunei Afumați, SAI, în suprafață de 12500 mp, situată în parcela x, tarlaua x, în numele și pe seama mandantei, Curtea, în aplicarea art. 948 pct. 2 din C. civ. de la 1864, a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 și 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.".

În schimb a fost găsită nefondată susținerea din apel vizând greșita reținere a lipsei legitimării procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., de vreme ce, această societate comercială nu este parte în contractele de mandat a căror nulitate s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel încât a fost menținută soluția dată de prima instanță cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, în privința acestui petit.

În referire la criticile vizând soluționarea cererii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." instanța le-a găsit fondate.

Astfel, contractul sus-menționat a fost încheiat între A. în calitate de vânzătoare și S.C. N. S.R.L., (actualmente D. SRL), în calitate de cumpărătoare.

Potrivit aceluiași contract, la momentul exprimării voinței de a vinde, numita A. a fost reprezentată de mandatarul B., în baza procurii traduse sub semnătură legalizată prin încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 de Biroul Notarului Public "I.".

Or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, procura sus-menționată este lovită de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului emitentei.

Potrivit doctrinei de specialitate, unul dintre principiile incidente în privința efectelor nulității unui act juridic constă în anularea și a actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Analizând apărările formulate de intimata pârâtă cumpărătoare în privința înlăturării aplicării acestui principiu în cauză, Curtea a apreciat că aceasta trebuia să facă dovada nu numai a bunei sale credințe, ci și a împrejurării că s-a aflat într-o situație de eroare comună, obștească.

Relativ la apărarea intimatei S.C. D. S.R.L., Curtea a reținut că este cunoscut faptul că principiul validității aparenței în drept este menit să protejeze pe terții care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor și cărora nu li se poate reproșa nicio culpă, cu condiția ca orice persoană aflată în situația lor să se fi încrezut în aparența de proprietar a transmițătorului.

Date fiind consecințele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se află în situația de a pierde bunul, fără consimțământul său și fără să i se poată imputa ceva, principiul error communis facit jus reclamă îndeplinirea unor condiții cumulative pentru a putea opera, condiții mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei-credințe, respectiv: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, un bun imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună și invincibilă, iar dobânditorul să fie de bună-credință, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia.

Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuții, în speță, fiind vorba de un imobil, pentru care s-a plătit un preț de către pârâta cumpărătoare în ceea ce privește celelalte două elemente, acestea nu sunt întrunite în cauză.

Cât privește eroarea comună, aceasta presupune atât un element obiectiv, reprezentat de credința publică, lipsită de îndoială, în aparență de proprietar a unei persoane asupra bunului, aparență care este contrară realității, cât și un element subiectiv, psihologic, constând în credința cumpărătorului în aparența creată de titlul de proprietate coroborat cu contractul de mandat exhibat, respectiv cu celelalte împrejurări de fapt, care întăresc această credință.

Cât privește caracterul invincibil al erorii, analiza acestei condiții implică cercetarea cauzei erorii și examinarea dacă un om capabil, în condițiile socio - politice și a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului, s-a comportat ca un bonus pater familias (gospodar), și anume ca cel mai exigent și experimentat individ, în ceea ce privește afacerile sale. În lipsa unor atare diligențe, dobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.

În speță, nu se poate reține că a existat o eroare comună a pârâtei S.C. D. S.R.L. la momentul încheierii contractului relativ la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Contrar susținerilor acestei intimate, Curtea a apreciat că, așa cum rezultă din actele anexate în dosarul de apel aflate în arhiva J., această pârâtă cumpărătoare trebuia să constate că potrivit titlului de proprietate al vânzătoarei reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.09.1994 de Notariatul de Stat sectorul Agricol Ilfov, titularul dreptului de proprietate înstrăinat era numita A..

Pe de altă parte, procura de reprezentare pentru vânzătoare, tradusă, menționează că are calitate de mandant numita A., iar nu A.. Prin urmare, orice aparență de validitate a împuternicirii mandatarului de a transfera dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu este înlăturată.

De altminteri, Curtea a constatat faptul că pârâta cumpărătoare este o societate comercială, așadar un profesionist. Or, în cauză aceasta nu s-a preocupat de a verifica realitatea procurii redactate în limba engleză și nici dacă aceasta respectă sau nu forma autentică pe care ar fi trebuit să o îmbrace în condițiile în care contractul de vânzare -cumpărare privea un teren, situație în care legea română impunea forma autentică ad validitatem.

În acest context, Curtea nu a validat susținerea pârâtei în sensul că diferențele de nume din procură respectiv, din titlul de proprietate al vânzătoarei, sunt doar simple erori materiale, de vreme ce această pârâtă nu a făcut nicio diligență pentru a se convinge că a cumpărat de la adevăratul proprietar, toate argumentele expuse prin concluziile asupra fondului apelului, sub acest aspect, respectiv că ar fi luat legătura telefonic cu vânzătoarea care și-ar fi exprimat voința de a înstrăina terenul nefiind probate și, prin urmare, nici suficiente pentru a forma convingerea că pârâta a acționat ca un cumpărător diligent.

Curtea nu a validat apărarea pârâtelor în sensul că reclamanta nu ar fi invocat prin cererea introductivă, ca și motiv de nulitate al convenției, redactarea greșită a numelor acesteia și al mandatarului, câtă vreme, instanța a fost investită cu analiza atât a lipsei consimțământului reclamantei la încheierea actului, cât și cu analiza relei-credințe a pârâtelor, ambele aspecte impunând instanței inclusiv o atare analiză.

Faptul că procura folosită la încheierea actului de vânzare-cumpărare a fost tradusă de un traducător autorizat, iar respectiva semnătură a traducătorului a fost legalizată, nu constituie elemente suficiente pentru a aprecia că nu se mai impuneau diligențe proprii ale cumpărătorului în cauză. Aceasta întrucât, operațiunile de traducere și legalizare a semnăturii traducătorului nu echivalează în niciun caz cu verificarea de către traducător sau de către notarul ce a legalizat semnătura acestuia exprimarea consimțământului mandantului sau valabilitatea acestuia (lipsa semnăturii emitentului, respectiv a notarului public, lipsa datei întocmirii, adăugiri sau ștersături). Astfel, însăși cumpărătorul trebuia să se asigure că mandatarul se află în posesia procurii originale și că aceasta prezenta suficiente garanții că este întocmită în formă autentică, de către o autoritate cu competențe în autentificarea actelor juridice, respectiv că procura originală nu prezintă alte deficiențe de formă care ar fi putut constitui motive suficiente pentru pierderea bunului ce urma a fi achiziționat. Or, așa cum rezultă din actele atașate dosarului notarial care a stat ca temei al încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce face obiect al prezentei analize, această procură, redactată în limba engleză, nu se regăsește printre actele verificate și folosite la încheierea contractului în discuție, în acest dosar fiind atașată doar o traducere legalizată a unui procuri emise de A., iar nu de A..

Chiar dacă procura în original ar fi fost redactată în limba engleză, intimata pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a făcut dovada că reprezentanții săi nu cunoșteau limba engleză, astfel că nu erau în măsură să verifice personal conținutul procurii traduse, și chiar și în aceste condiții, nu se poate admite că un profesionist, cum este pârâta, nu avea obligația de a verifica toate actele puse la dispoziția sa de vânzătoare cu sprijinul unei persoane cu suficiente cunoștințe în drept, respectiv de limba engleză.

Simpla împrejurare că aceste procuri traduse au fost supuse atenției notarului care a și perfectat contractul nu scutea cumpărătoarea de obligația de a depune diligențe personale în sensul celor anterior reliefate, numai într-o atare situație putându-se reține că buna-credință a pârâtei S.C. D. S.R.L. este dincolo de orice îndoială. Or, circumstanțele evocate care denotă faptul că această cumpărătoare nu a procedat la verificarea împrejurării dacă mandanta a intenționat vânzarea bunului său, respectiv întreaga situație juridică a bunului, evidențiază că eroarea ce o reclamă această cumpărătoare nu are un caracter invincibil.

Condiția referitoare la buna-credință a dobânditorului trebuie raportată la toate investigațiile pe care cumpărătorul trebuia să le facă anterior perfectării actului juridic, în scopul de a cunoaște calitatea cocontractantului său, ceea ce impune nu numai ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situației aparente, dar și ca această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă sau îndoială, imputabilă acestuia. Orice îndoială cu privire la regularitatea actului juridic pe care îl încheie reclamă, din partea cumpărătorului, efectuarea de cercetări suplimentare în ceea ce îl privește pe transmițător, până izbutește să-și formeze o convingere fermă, iar existența îndoielii relevă reaua-credință a cumpărătorului.

Prin urmare, buna-credință trebuia întemeiată de această pârâtă pe verificările exigente ale titlului mandatarului aparent. Or, pârâta S.C. D. S.R.L. s-a angajat în cumpărarea imobilului fără a-și lua toate precauțiile pe care și le-ar fi luat orice om rezonabil.

În același sens, Curtea a reținut și punctul de vedere exprimat de pârâtul B., în faza procesuală a apelului, în rejudecare, în sensul că nu s-a aflat în România la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare și "nu a participat la tratative în scopul încheierii unui contract".

Este real că pârâtele societăți comerciale au anexat la dosar înscrisuri, în copie, care atestă că pârâtul B., deținea un permis de ședere în România valabil în perioada în care s-a perfectat contractul a cărui nulitate se analizează, însă în aprecierea instanței de apel, simpla deținere a acestui permis nu face dovada certă a prezenței posesorului permisului la o anumită dată în România.

Cu toate acestea, Curtea nu a ignorat că mandatarul a fost legitimat de notarul public la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, care nu a constatat o eventuală substituire de persoane, așa cum susține acest pârât, fără a administra însă dovezi relevante în acest sens.

Pentru aceste considerente, apreciind că celelalte probatorii administrate în cauză, sunt irelevante, în raport de aspectele anterior reliefate, Curtea a înlăturat apărările acestei pârâte cumpărătoare și a constatat, în temeiul art. 948 pct. 2 din C. civ. de la 1864, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.".

În aceste condiții, Curtea, găsind fondat motivul de nulitate întemeiat pe art. 948 pct. 2 din C. civ., ce vizează lipsa consimțământului reclamantei la vânzare, a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte motive de nulitate invocate de reclamantă în cererea introductivă și reiterate în apel, vizând același contract, respectiv, nerespectarea cerinței supralegalizării procurilor, cauza ilicită și frauda la lege.

În referire la critica vizând soluționarea cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." Curtea a găsit-o nefondată. În acest sens, Curtea a reținut că pârâta S.C. G. S.R.L. s-a apărat invocând alături de buna sa credință dedusă din verificarea actelor prezentate de vânzător, faptul că la momentul cumpărării s-a întemeiat pe cuprinsul cărții funciare.

Așadar, Curtea a constatat că, în fapt, această pârâtă a înțeles să invoce în apărarea sa prevederile speciale inserate în Legea nr. 7/1996 care reprezintă dreptul comun în materia publicității imobiliare.

Într-adevăr, problema efectelor față de terți ale admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute a actului primar își găsește rezolvarea, pentru imobilele înscrise în cartea funciară, în regulile de carte funciară prevăzute de Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă, acesta fiind momentul relevant în prezenta analiză pentru verificarea conformității actului juridic pretins nul cu legea în condițiile în care reclamanta invocă nulitatea acestei convenții.

În consecință, după intrarea în vigoare a acestei legi, protecția terțului și relevanța ce trebuie dată bunei-credințe a acestuia, precum și înțelesul noțiunii de bună-credință a terțului subdobânditor, trebuie analizate pe terenul principiilor de carte funciară.

În acest sens, Curtea a reținut dispozițiile incidente înscrise în Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă - potrivit cu care subdobânditorul este considerat de bună-credință dacă, în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate (art. 34).

În aplicarea principiului publicității materiale, față de terții subdobânditori de bună-credință și cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt "prezumate" exacte și complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terții subachizitori sunt puși la adăpost de orice cauze de evicțiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achizițiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 34 și art. 38 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii contractului ce face obiect al analizei.

Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 7/1996:

"Acțiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, își va produce efectele față de terțele persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. Termenul va fi de 3 ani socotiți de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere".

Rezultă că, în aplicarea acestei norme, așa cum s-a statuat pe cale doctrinară, acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere (antecesorul subdobânditorului de bună-credință).

Rezultă că, efectul juridic al regulii prevăzute de art. 34 este acela că terțul subachizitor cu titlu oneros și de bună-credință devine prin înscriere proprietar, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar în realitate nu deținea în mod real această calitate. Așadar, principiul publicității materiale constituie o veritabilă excepție de la regulile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet și resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ceea ce presupune și că în conflictul dintre proprietar și un neproprietar este și trebuie să fie o măsură excepțională, a cărei justificare trebuie să fie suficient de puternică și constă în întrunirea condițiilor enunțate anterior.

Cu toate acestea, în termenul de trei ani, publicitatea materială (beneficiul acordat terților prin principiul publicității materiale) este suspendată. Termenul de 3 ani este suficient de lung pentru ca proprietarul adevărat să atace înscrierea inexactă și, mai ales, pentru a nu acoperi fraudele săvârșite la adăpostul publicității materiale și este rezonabil de scurt pentru a nu împiedica circulația imobilelor. În consecință, numai după expirarea termenului de 3 ani, dobânditorul unui drept real accesoriu se bucură pe deplin de efectele publicității materiale.

Astfel, în temeiul art. 38 din Legea nr. 7/1996, în regulă generală o atare acțiune prin care se invocă nevalabilitatea actului subsecvent ca urmare a nulității actului inițial poate fi intentată cu succes în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de cumpărătorul inițial și ar trebui respinsă dacă este formulată după expirarea acestui termen.

Ca urmare, în aplicarea acestei norme, în situația în care de la data înscrierii dreptului de către antecesorul cumpărătorului subsecvent au trecut deja 3 ani, acesta din urmă este apărat de principiul publicității materiale.

Sub un alt aspect, Curtea are în vedere că noțiunea de bună-credință are un înțeles specific în materie de carte funciară. Astfel, Legea nr. 7/1996, respectiv art. 34, condiționează buna-credință a terților subdobânditori de absența notării vreunei acțiuni prin care se contestă cuprinsul cărții funciare. În concluzie, absența înregistrării vreunei acțiuni prin care se contestă cuprinsul cărții funciare creează prezumția realității - a exactității și a caracterului complet al înscrierilor de carte funciară - drepturilor înscrise sau, după caz, stinse (radiate), așa încât o astfel de prezumție este suficientă să fundamenteze buna-credință a terțului achizitor.

Pe de altă parte, pentru înlăturarea prezumției legale de bună-credință a subdobânditorului cu titlu oneros, este necesar să se facă dovada că terțul subdobânditor, a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

În cauză, aplicând considerațiile teoretice anterior reliefate, Curtea constată, sub un prim aspect, că, la data introdu