ÎCCJ, decizie (scj.ro #86882)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86882) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Recurs. Constatarea, în al doilea ciclu procesual, a încălcării dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Consecințe Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității recurs C. proc. civ., art. 304 pct. 5, art. 315 alin. (1) Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. În situația în care, în al doilea ciclu procesual, instanța de recurs constată întemeiate criticile recurentului cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc.
civ., aceasta se limitează a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribuții de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanță față de prima instanță de recurs, fiind, astfel, incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă. În rejudecare, după casarea cu trimitere a deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 a Curții de apel Bacău prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 111 din 20 decembrie 2012, a admis apelul pârâților Ț.O.
și G.D. declarat împotriva sentinței nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamț și a respins apelul declarat de reclamantul B.I.C. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractelor nr. 1384/2003, rectificat prin încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P. P.M., 1863/2003 și 1864/2004 rectificate prin încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P. P. ca nefondate, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a fost obligat apelantul B.I.C. la plata sumei de 5093 cheltuieli de judecată către apelantul Ț.O. și la 2370 lei cheltuieli de judecată către apelantul G.D., soluția fiind identică cu dispozitivul deciziei nr. 47 din 17 mai 2011 casată prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Sub aspectul considerentelor ultima decizie a reținut cu privire la apelul declarat de reclamant că art. 111 C. proc. civ. condiționează exercitarea unei acțiuni în anulare de îndeplinirea cumulativă a condițiilor referitoare la imposibilitatea de a solicita realizarea dreptului, existența unui interes precum și de constatarea prin hotărâre a unei stări de fapt. Confirmând sentința cu privire la soluția și motivarea respingerii capetelor de cerere 1 și 2 în constatarea existenței în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996 și a constatării încetării la 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit nr. 5210 din 24 septembrie 1996, ca inadmisibil, decizia atacată cu recursul de față constată că reclamantul are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, respectiv acțiunea în constatarea nulității contractului ale cărui efecte le contestă.
Nu se poate pune semnul egalității între acțiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. și acțiunea în constatarea nulității cum pretinde apelantul fără argumente, doar prin prisma identității parțiale a denumirilor celor două acțiuni, deoarece prin acțiunea în constatarea nulității unui act juridic nu se constată o stare de fapt ci se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că are un caracter în realizare, consemnează decizia recurată.
Cu privire la existența autorității de lucru judecat , instanța de apel a reținut că instanța de fond a stabilit corect existența autorității de lucru judecat pentru capetele 7 și 8 din cererea reclamantului care au ca obiect constatarea falsificării de către pârâta B. a art. 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 referitor la modul de garantare a creditului acordat și constatarea inexistenței vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanți, neîncheierii unui contract de garanție ulterioare sau concomitent încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996. Prin sentința nr. 713/2002 a Tribunalului Neamț, irevocabilă prin decizia nr. 207/2002 a Curții de Apel Bacău a fost respinsă acțiunea prin care apelantul B. împreună cu B.A.
și în contradictoriu cu B. SA a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului nr. 5210/1996 în ceea ce privește art. 9 din contract, decizia prin care s-a respins recursul reținând că reclamanții au semnat contractul nr. 5210/1996 conform contractelor de garanție imobiliară nr. 3503 și 3504. Prima instanță a stabilit corect existența autorității de lucru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentința civilă nr. 713/2002 a Tribunalului Neamț sunt identice cu cele deduse judecății în prezentul litigiu, în care reclamantul urmărește tot nulitatea art. 9 din contractul respectiv, chestiune asupra căreia instanța de judecată s-a pronunțat irevocabil.
Soluția irevocabilă asupra valabilității art. 9 din contractul de credit justifică soluția sentinței în ce privește capătul de cerere nr. 3, așa încât susținerea apelantului referitoare la stingerea drepturilor de ipotecă accesorii acestuia nu a intervenit la data de 9 octombrie 2012. Au fost înlăturate și susținerile reclamantului referitoare la nulitatea absolută a contractelor cauzate de faptul că notarul public F.S. nu a activat în municipiul Piatra Neamț, față de dispozițiile art. 52 și 10 din Legea nr. 36/1995. A mai reținut decizia existența cauzei contractelor de garanție, că acestea cuprind mențiuni cu privire la creanța garantată, iar în contractul de credit nr. 5210/1996 sunt făcute trimiteri la garanțiile constituite prin contractele a căror nulitate este invocată, semnarea contractului de credit valorând ratificarea contractului de garanție.
Decizia a confirmat sentința și cu privire la validitatea contractului de cesiune de creanță nr. 748 din 23 iulie 2003 a cărui nulitate s-a cerut să se constate, reținând că motivele invocate de apelant nu sunt de natură să atragă nulitatea cesiunii, legea necerând forma autentică și reclamantul nefăcând dovada caracterului fraudulos al contractului. Cererea cu privire la încheierea de rectificare nr. 9543/2003 corect a fost apreciată ca intrând în sfera erorilor materiale, diferențele de număr nefiind de natură să modifice raporturile juridice dintre părți.
Întrucât ceea ce se impută pârâților-apelanți prin încheierea contractelor de cesiune a căror nulitate a constatat-o prima instanță este încheierea lor în perioada în care executarea silită a creanței era contestată, nesancționată prin niciun text de lege, chiar în condițiile suspendării acelei proceduri printr-o hotărâre judecătorească, apelul declarat de pârâți a fost admis și schimbată sentința în parte sub acest aspect, în sensul respingerii și a acestui capăt de cerere, iar apelul reclamantului respins. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.I.C. solicitând casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat că instanța de apel în rejudecare a încălcat art. 315 C. proc.
civ. cu privire la: 1. dezlegarea în drept pe care instanța de casare a dat-o cu privire la art. 111 C. proc. civ. și incidența acestuia cu privire la capetele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată; 2. dezlegarea în drept asupra autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 713/2002 a Tribunalului Neamț, irevocabilă, cu privire la anularea art. 9 din contractul de credit; 3. nerespectarea dispozițiilor instanței de casare de a analiza aspectele invocate în apel esențiale pentru soluționarea cauzei, și anume: 3.1. transferarea garanțiilor constituite pentru creditul inițial convenit de 2.500.000.000 lei vechi care nu s-a mai acordat, asupra creditului de 1.665.000.000 lei, cu mult mai mic și care nu era garantat cu aceste ipoteci.
Prin decizia sa, instanța de apel extinde autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 713/2002 și cu privire la capătul 3 din acțiune, fără ca părțile sau instanța din oficiu să fi invocat aceasta; 3.2. nu a răspuns la ceea ce a invocat cu privire la contractele de garanție încheiate de notarul S.F. : necompetența teritorială raportat la art. 1171 și 1172 C. civ. vechi incident în speță și lipsa consimțământului părților, nefiind prezente persoanele care aveau competența de a angaja răspunderea B. SA; 3.3. deși a invocat cauze de nulitate absolută, caracterul fals al cauzei încheierii contractelor de garanție, care nu se confirmă, în decizie se fac afirmații generale; 3.4. nu s-a răspuns la critica nerespectării principiului specializării ipotecii, a dispozițiilor art. 1776 C. civ., nefiind de acceptat că accesoriul, ipoteca, să se constituie pentru o sumă inexistentă la momentul constituirii, ce urma a fi stabilită printr-un act juridic principal viitor; 3.5.
în decizie nu se argumentează afirmațiile în termeni generali cu privire la nulitatea și inopozabilitatea contractului de cesiune de creanță nr. 748 din 23 iulie 2003 și nu a răspuns la criticile esențiale pe care le-a formulat: - contractul de cesiune menționat nu a fost notificat debitorului cedat, încălcându-se art. 1393 alin. (1) C. civ.; - încheierea contractului prin înscris sub semnătură privată, deși prin acesta s-au transmis inclusiv accesoriile creanței – ipotecile, pentru care art. 1772 C. civ. impune forma autentică sub sancțiunea nulității absolute, ad validitatem ; - critica eludării Legii nr. 64/1995 întrucât B. SA aflată în lichidare nu putea exercita drepturile decât prin lichidator judiciar, iar contractul menționat nu este încheiat prin lichidator, instanța de apel încălcând nu numai art. 315 alin. (1) C. proc.
civ. prin refuzul de a răspunde la critici, dar și art. 1393 alin. (1) C. civ., art. 1772 C. civ. și Legea nr. 64/1995 (în vigoare în 2003); 4. motivarea admiterii apelurilor declarate de pârâții Ț.O. și G.D. are 6 rânduri, practic soluția este nemotivată, în condițiile în care Înalta Curte a casat decizia anterioară pentru că nu era motivată în fapt și în drept; Astfel, nu s-au analizat: - succesiunea temporală a cesiunilor care fac obiectul contractului nr. 748 încheiat la 23 iulie 2003 între B. SA în calitate de cedent și G.D. în calitate de cesionar, a contractului nr. 1384 încheiat la 19 august 2003 prin care G.D. a cesionat 1% din creanța pârâtului C.D., operațiune ascunsă instanței și reclamantului, a contractului nr. 1863 din 24 octombrie 2003 prin care C.D.
i-a recesionat lui G.D. 1% din 1% cât a făcut obiectul cesiunii nr. 1384 din 18 august 2003, la final G.D. deținând 99,01% din creanța cumpărată inițial de la B. SA, iar C.D. 0,99%; contractul de cesiune nr. 1864 din 24 octombrie 2003 prin care G.D. cesionează lui Ț.O.
99,01% dar acesta execută întreaga creanță; - critica încălcării art. 1393 alin. (1) C. civ., niciuna din aceste cesiuni nefiind notifică debitorului cedat, SC I. SRL, soții B. fiind introduși ca debitori cedați ulterior, la 5 decembrie 2003, prin încheierea de „rectificare” nr. 9543; - scopul operațiunilor de cesiune, zădărnicirea aflării titularului creanței în vederea exercitării retractului litigios, în condițiile în care prin sentința nr. 10161/2003 Judecătoria Iași suspendase executarea silită pentru a-i lăsa posibilitatea exercitării retractului litigios și nici critica incidenței art. 1402 C. civ.; - critica mențiunilor false pe care contractele de cesiune le conțin, că s-ar fi predat titlul de cesiune, cerință cerută de art. 1391 Cod civil, iar acesta se afla la dosarul de executare; - critica operațiunilor ilicite de schimbare a adresei imobilelor din M.S.
nr. 28, în M.S. 28 - 28A; - criticile privind modul de soluționare a capătului 6 din cererea de chemare în judecată. Recurentul a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. (2), art. 304 pct. 7 și 9, subsumate încălcării art. 315 C. proc. civ. Intimata B. SA, în faliment, a depus întâmpinare la dosar, solicitând, pe cale de excepție anularea recursului ca tardiv declarat, excepție care a fost respinsă conform consemnărilor din practicaua acestei decizii. Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală decizia atacată pentru considerentele pe care aceasta le conține. I. Recursul împotriva deciziei este fondat.
Înalta Curte constată că prima decizie asupra apelurilor promovate de reclamantul-recurent și cei doi pârâți, Ț.O. și G.D., nr. 47 din 17 mai 2011, a fost casată de Înalta Curte prin decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 subsecvent admiterii recursului declarat de reclamant, că prin decizia în prezent recurată, pronunțată în rejudecare, s-a pronunțat aceeași soluție cu a deciziei casate și că dezlegările în drept pe care le conține decizia de casare nu au fost respectate de instanța de apel, acestea nefiind nici măcar evocate, singura mențiune pe care o cuprinde decizia în rejudecare cu privire la decizia de casare fiind numărul și data.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Cu precizarea că în situația în care, în al doilea ciclu procesual, cazul în speță, instanța de recurs constată întemeiate criticile recurentului cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ipoteza de față, aceasta se limitează a lua act de această încălcare a legii, fără posibilitatea exercitării unor atribuții de arbitrare asupra dezlegărilor în drept, neavând rol de suprainstanță față de prima instanță de recurs, Înalta Curte constată incidența motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, la critica sentinței și a primei decizii din apel cu privire la incidența autorității de lucru judecat , în prima decizie de casare s-a statuat: „Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ., pentru existența autorității de lucru judecat este necesar să existe identitate de părți, obiect și cauză”. În rejudecare, decizia recurată reține: „ ... prima instanță a stabilit în mod corect existența autorității de lucru judecat, chestiunile juridice dezlegate prin sentința nr. 713/2002 a Tribunalului Neamț și deduse judecății prezente sunt identice ...” , fără a face analiza și a constata îndeplinite condițiile reclamate de art. 1201 C. civ., conform dezlegării deciziei de casare.
Cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere , decizia de casare statuează: ”... toate capetele de cerere au caracterul unor acțiuni în constatare, fie că este vorba de acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 și 8, fie că este vorba de acțiuni în constatarea nulității absolute sau inopozabilității unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr. 5, 6, 11 și 12”. În rejudecare, decizia din apel statuează contrariul „Este ușor de observat că analizând capetele 1 și 2 din această perspectivă, că apelantul are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului, respectiv acțiunea în constatarea nulității contractului ale cărui efecte le contestă /… / nu se poate pune semnul egalității între acțiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. proc. civ. și acțiunea în constatarea nulității cum pretinde apelantul”.
A mai dezlegat decizia de casare problema de drept a incidenței art. 261 alin. (5) C. proc. civ. statuând că decizia asupra apelurilor trebuie „să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății”. Sub acest aspect, se constată că instanța de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului-reclamant, respectiv la cele pe care acesta le evocă, prezentate supra la pct. 3-4 , și nu și-a reconsiderat tehnica nici cu privire la motivarea admiterii apelurilor declarate de pârâți, cu privire la care prima decizie de casare a constatat că „instanța a reținut în două fraze că aceștia în mod corect și în termen legal au solicitat schimbarea sentinței civile, fără a arăta care sunt motivele de fapt și temeiurile în drept care au determinat instanța să ajungă la această concluzie ”, situație în care și sub acest aspect se reține încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată, în concluzie, că dezvoltarea criticilor de nelegalitate se încadrează concomitent în motivele reglementate de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. raportat la incidența art. 315 alin. (1) C. proc. civ., situație în care decizia a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru a se conforma dezlegărilor în drept pe care le conține prima decizie de casare și care au determinat casarea și reluarea judecății apelurilor. II. Recursul împotriva încheierii de ședință din 23 noiembrie 2012 nu poate fi primit.
Recurentul-reclamant a atacat cu recurs și încheierea de ședință din 23 noiembrie 2012 susținând că în mod nelegal prin aceasta i s-a respins excepția insuficientei timbrări a apelurilor formulate de pârâții G.D. și Ț.O. A arătat recurentul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ., soluționând apelul cu încălcarea prevederilor legale referitoare la timbraj și la sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar. Cu privire la acest recurs Înalta Curte a constatat cele ce urmează:
Excepția insuficientei timbrări a apelurilor pârâților a fost invocată de apelantul-reclamant după casare cu trimitere, prin avocat la termenul din 12 octombrie 2012, când instanța pentru citarea intimaților-apelanți cu această mențiune a acordat termen la 23 noiembrie 2012. Pentru acest termen apelantul-reclamant a depus note scrise solicitând admiterea excepției de anulare ca insuficient timbrate a cererilor de apel promovate de cei doi pârâți G.D. și Ț.O. conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
La termenul din 23 noiembrie 2012, instanța a pus în discuție excepția invocată și urmând „ dispozițiile încheierii interlocutorii din 22 februarie 2011 prin care a fost stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru în sarcina celor doi apelanți pârâți” pe care o constată satisfăcută, a respins excepția insuficientei timbrări.
Excepția netimbrării cererilor de apel a fost invocată în primul ciclu procesual, în fața instanței de apel la termenul din 22 martie 2011 când instanța, constatând lipsa apelanților-pârâți și a dovezilor taxelor de timbru stabilite prin încheierea de ședință din 22 februarie 2011, a rămas în pronunțare cu privire la excepția netimbrării apelului și în considerarea faptului că prin compartimentul arhivă s-a primit la dosar din partea apelantului-pârât G.D. dovada achitării taxei judiciare de timbru de 2370 lei și timbrul judiciar de 81,50 lei „așa cum s-a dispus la termenul anterior” , a repus cauza pe rol și a acordat termen la 19 aprilie 2011.
Nepronunțarea asupra excepției de netimbrare a apelurilor pârâților a fost criticată în primul recurs (pct. II din recurs p. 6 - 12) sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susținerea acestui motiv de nelegalitate recurentul-reclamant a criticat greșita aplicare a dispozițiilor legale, respectiv: art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ. și încălcarea prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.
Înalta Curte a constatat că acest pasaj privind critica aplicării dispozițiilor legale este același cu cel de la pct. 1 alin. (2) din recursul de față, fiind practic transpus. Așa se și explică invocarea art. 150 și art. 152 C. proc. civ. care erau incidente numai măsurii procesuale dispuse în primul ciclu procesual, de repunere a cauzei pe rol.
A constatat, de asemenea, că și motivarea din primul recurs cu privire la aceste aspecte este în cea mai mare parte transpusă identic în prezentul recurs, astfel: p.2 pct. 1 alin. 1, 2, 4, p.3 alin. 1 - 3; 5 - 7, p. 4 alin. 5 - 6, continuare pe p. 5 până la pct. 2.
Totodată, prin primul recurs, recurentul-reclamant a înțeles să reitereze invocarea excepției de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de cei doi pârâți în temeiul art. 162 C. proc. civ., arătând că este o excepție de procedură absolută și dirimantă (p. 11 alin. 2, 3 din primul recurs).
În prezentul recurs se referă, ca și în primul recurs, la cuantumul taxelor stabilite prin încheierea din 22 februarie 2011 , criticată și reprodusă în primul recurs, încheiere pe care și-a motivat și susținut după casare cu trimitere excepția de insuficientă timbrare și cu privire la care prin încheierea din 23 noiembrie 2012, recurată, s-a reținut caracterul interlocutoriu, cuantum care, de altfel, nu a fost contestat de debitorii obligației de plată în condițiile legii fiscale.
Înalta Curte a constatat că, pe fond, criticile de nelegalitate privind respingerea excepției de insuficientă timbrare sunt aceleași cu cele care au fost subsumate în primul recurs motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 (pct. II din primul recurs), și cum, prin prima decizie de casare s-a reținut cu privire la apelurile pârâților numai faptul că motivarea asupra acestora conține două fraze, fără indicarea motivelor de fapt și de drept, rezultă că etapa analizei neregularităților de învestire a instanței de apel de către pârâți, în care se încadrează executarea obligației fiscale de plată a taxelor judiciare de timbru, în lipsa căreia nu se putea trece la examinarea cererilor și a altor excepții și incidente procedurale, a fost depășită. Drept urmare, instanța de recurs în al doilea ciclu procesual nu mai poate examina ceea ce a fost deja supus examinării primei instanțe de recurs în primul ciclu procesual, anume aplicarea dispozițiilor legale privitoare la excepția de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de pârâții G.D. și Ț.O., reiterată identic după casare cu trimitere: „respectiv a art. 137 alin. (1), art. 150, art. 152 raportat la art. 298 C. proc. civ. și a soluționat apelul încălcând prevederile legale referitoare la timbraj și la sancțiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru, respectiv prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar” (p. 6 pct. 1, alin. 1 din primul recurs; p. 2 pct.1 alin. 2 din recursul de față, al doilea), față de recomandările primei instanțe de casare cu privire la aceste apeluri. Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de ședință din 23 noiembrie 2012 sub aspectul soluției de respingere a excepției de insuficientă timbrare a apelurilor declarate de apelanții-pârâți, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.