ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2917/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul S.I. a chemat în

judecată Casa Județeană de Pensii Suceava, solicitând instanței ca, în

contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună

anularea deciziei nr. R/16763 din 22 mai 2002 și să se constate că este

beneficiarul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, modificat și completat

prin O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria

– U.R.S.S. unde, împreună cu alți membri ai comunității romilor, au fost supuși

muncii forțate, au suferit datorită foamei, frigului și mizeriei.

Reținând că nu a prezentat acte oficiale de la

instituții abilitate din care să rezulte perioada persecuției etnice, pârâta

i-a respins cererea.

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 127 din 9

octombrie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea

deciziei nr. R/16763/2002 a Casei Județene de Pensii Suceava. Totodată, a

constatat că reclamantul beneficiază de dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, modificat și completat prin O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, pe perioada august 1942 – 23 august 1944.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada

cu

înscrisuri

și declarațiile martorilor

S.L. și S.V.. că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în

Transnistria împreună cu alți membri ai comunității romilor, unde a fost supus

unor tratamente inumane.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs Casa Județeană de Pensii

Suceava.

Recurenta a susținut că o parte din

martorii audiați nu aveau discernământ la data deportării, iar pe de altă parte

că aceștia nu au putut face dovada cu acte oficiale că s-au aflat în aceiași

situație cu reclamantul.

Recursul este nefondat.

Din actele și lucrările dosarului,

instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada că în perioada august 1942 -

august 1944 a fost deportat în Transnistria, datorită calității sale etnice,

fiind supus unor tratamente inumane împreună cu alți membri ai comunității

romilor.

Mai reține instanța că situațiile

concrete fiind persecuțiile etnice ale reclamantului, acestea au fost dovedite

cu

actele

și cu declarațiile celor două

reclamante S.L. și S.V., cărora li s-au recunoscut drepturile prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990.

Nu se poate imputa reclamantului

faptul că nu a dovedit calitatea sa de persecutat etnic, cu alte acte

doveditoare, atâta vreme, cât însăși actul normativ aplicabil menționează că

dovedirea situațiilor prevăzute la art.,1 se face de persoanele interesate cu

acte oficiale, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc

de probă prevăzut de lege.

În atare situație, reclamantul a

făcut dovada persecuției pe motive etnice și cu cei doi martori, astfel încât

instanța de fond, în mod corect, a admis acțiunea și a constatat că sunt

îndeplinite condițiile cerute de Decretul-lege nr. 118/1990 pentru a putea

beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.

Față de cele ce preced, hotărârea

instanței de fond fiind temeinică și legală, recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Suceava împotriva sentinței civile nr. 127 din 9 octombrie

2002 a Curții de Apel Suceava, secția comercială și de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2003.