ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5006/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 24 noiembrie 1999 reclamanții L.R. și

L.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul situat în București, compus din trei camere, dependințe și

cota indiviză de 18 % din terenul aferent construcției.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că

imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate, prin cumpărare, de numita E.F.

potrivit actului autentificat sub nr. 56208 din 14 decembrie 1946 de fostul

Tribunal Ilfov – secția notariat și transcris sub nr. 36548/1946 la același

tribunal. Din căsătorii diferite E.F. a căpătat, succesiv,  numele de W., L. și

L., din ultima căsătorie născându-se cei doi reclamanți.

E.L. a decedat în Tel Aviv la data de 28 mai

1991 și potrivit Hotărârii de Moștenire pronunțată de Tribunalul Districtual

Tel Aviv în dosarul nr. 2489/1992, reclamanții L.A. și L.R.– fii -, sunt unicii

succesori ai defunctei lor mame și care au cules succesiunea acesteia în cote

de câte 50 %.

Potrivit Extrasului din Registrul de

înregistrare a populației emis de autoritățile Statului Israel, L.E. a imigrat

în Israel la data de 15 iunie 1951, iar conform relațiilor comunicate la

cererea reclamanților de S.C. A. S.A. privind situația juridică a imobilului,

apartamentul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 495

din 22 aprilie 1966 emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Susțin reclamanții că imobilul revendicat a fost

trecut în proprietatea statului fără respectarea Constituției și a legilor în

vigoare la data preluării întrucât în temeiul Decretului nr. 111/1951 trebuia

pronunțată o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu proprietara

imobilului care trebuia legal citată, fiind incidente prevederile art. 6 din

Legea nr. 213/1998.

Investit inițial cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 546 din 16 mai

2000, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârât să le lase în

deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 din București, compus din

trei camere, dependințe și teren aferent, cu motivarea că preluarea bunului de

către stat nu s-a făcut în urma unui proces în care autoarea reclamanților să

fi fost legal citată, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că ea a părăsit țara

în anul 1951.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de

pârâtul Municipiul București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, care, prin decizia nr. 770/A din 12 decembrie 2000, a desființat

hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

reținând că hotărârea desființată nu a fost pronunțată în temeiul probelor cu

înscrisuri și interogatorii, care, deși au fost solicitate și încuviințate, nu au

fost și administrate, cu toate că părțile nu au renunțat la aceste dovezi.

Soluția dată de Curtea de Apel București a fost

menținută de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care, prin decizia nr. 3724

din 14 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul reclamanților.

În fond după casare, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, prin sentința nr. 604 din 22 aprilie 2002, a admis acțiunea

formulată de reclamanții L.R. și L.A. și a obligat pe pârâtul Municipiul

București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

revendicat compus din construcții și cota indiviză de 18 % teren aferent.   S-a

motivat că apartamentul în litigiu a fost preluat cu nerespectarea prevederilor

Decretului nr. 111/1951 și a instrucțiunilor de aplicare, astfel că statul nu

deține asupra bunului litigios un titlu valabil.

Apelul promovat împotriva acestei sentințe de

pârâtul Municipiul București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, care, prin decizia nr. 503/A din 4 decembrie 2002, a schimbat în

tot hotărârea apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea

reclamanților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut și motivat că, din decizia nr. 495/22 aprilie 1966 emisă de fostul Sfat

Popular al Raionului 1 Mai București rezultă că apartamentul revendicat de

reclamanți a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951 în

baza sentinței civile nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunțată de fostul

Tribunal Popular al Raionului 1 Mai București, hotărâre definitivă, dată în

dosarul nr. 7349/1965. Faptul că în acel proces a fost posibil ca autoarea

reclamanților să nu fi fost legal citată, nu reprezintă un motiv de admitere a

prezentei acțiuni în revendicare, ci ar fi putut constitui, cel mult, un motiv

de desființare a hotărârii judecătorești de preluare a bunului prin exercițiul

căilor de atac prevăzute de lege. Hotărârea judecătorească menționată în

decizia fostului Sfat popular, cât timp nu a fost desființată „are caracterul

unui titlu legal și se bucură de autoritate de lucru judecat”. Desființarea

unei hotărâri judecătorești nu se poate solicita „în nici o situație pe cale

incidentală, în cadrul unui alt proces, ci numai prin exercitarea căilor de

atac prevăzute de normele procedurale”.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal

au declarat recurs reclamanții L.A. și L.R. care au susținut că hotărârea este

nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea principiilor de drept

cuprinse în Legea nr. 10/2001, iar sentința dată în temeiul Decretului nr. 111/1951prin

care s-a admis cererea Administrației Financiare de constatare a abandonului

imobilului reprezintă o preluare abuzivă a bunului.

Recursul este fondat, în limitele și pentru

motivele care succed:

Potrivit deciziei nr. 495 din 22 aprilie 1966 emisă

de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular 1 Mai București, apartamentul

nr. 5 din București, proprietatea autoarei F.E., a fost preluat de stat prin

sentința civilă nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunțată de fostul Tribunal

Popular al Raionului 1 Mai București în dosarul nr. 7349/1965 și în temeiul

Decretului nr. 111/1951.

Este de observat că, deși litigiul a parcurs

două cicluri procesuale, nu a existat preocuparea, nici din partea reclamanților,

care au adoptat în proces o poziție mai mult defensivă, și nici din partea

instanțelor, care nu au demonstrat rol activ, de a solicita și a depune la

dosar respectiva sentință civilă, dată în anul 1966 în temeiul Decretului nr. 111/1951,

probă, de altfel, hotărâtoare în a se cerceta și dovedi dacă nemișcătorul a

fost ori nu preluat de stat în baza unui titlu valabil.

Astfel, Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951 și

Instrucțiunile nr. 6491 din 8 octombrie 1951 ale Ministerului Finanțelor,

reglementau situația bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate,

fără moștenitori sau fără stăpân. Potrivit art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951

erau considerate bunuri fără stăpân, printre altele, bunurile de orice fel părăsite

timp de un an de către titularii lor – necunoscuți sau absenți, iar potrivit

art. 1 lit. d) din amintitele Instrucțiuni, după trecerea termenului de un an,

organele financiare trebuiau să ceară instanței judecătorești de la locul

situării bunului trecerea lui în proprietatea statului. Hotărârea

judecătorească, pronunțată cu respectarea acestor dispoziții legale, marca

atare trecere.

Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care stabilește

condițiile de apartenență la domeniul public sau privat a bunurilor preluate de

stat în perioada  6 martie 1945-22 decembrie 1989 și recunoaște competența

instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului, dispune că fac

parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat.

Întrucât legiuitorul din anul 1998 a dat în

competența instanțelor judecătorești puterea de a stabili valabilitatea

titlului statului, în sensul, printre altele, de a analiza dacă titlul statului

s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor,

nu este de făcut vreo diferențiere sau vreo distincție după cum titlul statului

l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un

act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, interpretarea dată de

instanța de apel în sensul că titlul statului îl reprezintă o hotărâre

judecătorească, care, în toate cazurile, se bucură de puterea lucrului judecat

și a cărei desființare nu se poate cere pe cale incidentă, ci numai prin

intermediul căilor de atac, este greșită și, în orice caz, contrară voinței

legiuitorului, care, în temeiul ideii de reparațiune a unor abuzuri comise în

trecut, a investit instanțele judecătorești cu puterea și competența de a

analiza și compara titlul statului în raport cu legea în baza căreia a fost

emis, fără a face distincția care anume organ al statului a emis titlul

(administrativ sau judiciar).

De altfel, puterea lucrului judecat ce a fost

invocată în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, are, întotdeauna, în

materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces

definitiv judecat, are efect numai asupra părților care au luat parte la

judecată și care au avut posibilitatea de a se apăra, nu și în privința celor

care, nefiind citate legal, nu au avut atare posibilitate, așa cum pretind

reclamanții în acțiunea introductivă.

Față de cele ce preced, se va admite recursul

reclamanților, vor fi casate hotărârile date în al doilea ciclu procesual,

pentru ca în rejudecare să se depună sentința civilă nr. 137 din 10 ianuarie

1966 pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai București în

dosarul nr. 7349/1965. Se va putea proceda în acest fel la cercetarea valabilității

titlului statului și anume: dacă autoarea reclamanților a fost legal citată la

soluționarea procesului; dacă imobilul revendicat îndeplinea, conform

Constituției în vigoare la acea dată, Codului civil și Decretului nr. 111/1951,

condiția de bun fără stăpân; dacă titulara dreptului de proprietate putea face

parte din categoria persoanelor necunoscute ori absente; dacă au fost

respectate toate prevederile legale existente la data constituirii titlului

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții L.A. și L.R. împotriva deciziei 503 A din 4 decembrie 2002 a Curții

de Apel București, secția civilă.

Casează decizia recurată precum și sentința nr. 604

din 22 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimite

cauza la același tribunal, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  26 noiembrie 2003.