ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5006/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 noiembrie 1999 reclamanții L.R. și L.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, compus din trei camere, dependințe și cota indiviză de 18 % din terenul aferent construcției. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate, prin cumpărare, de numita E.F. potrivit actului autentificat sub nr. 56208 din 14 decembrie 1946 de fostul Tribunal Ilfov – secția notariat și transcris sub nr. 36548/1946 la același tribunal.

Din căsătorii diferite E.F. a căpătat, succesiv, numele de W., L. și L., din ultima căsătorie născându-se cei doi reclamanți. E.L. a decedat în Tel Aviv la data de 28 mai 1991 și potrivit Hotărârii de Moștenire pronunțată de Tribunalul Districtual Tel Aviv în dosarul nr. 2489/1992, reclamanții L.A. și L.R.– fii -, sunt unicii succesori ai defunctei lor mame și care au cules succesiunea acesteia în cote de câte 50 %. Potrivit Extrasului din Registrul de înregistrare a populației emis de autoritățile Statului Israel, L.E. a imigrat în Israel la data de 15 iunie 1951, iar conform relațiilor comunicate la cererea reclamanților de S.C. A. S.A. privind situația juridică a imobilului, apartamentul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 495 din 22 aprilie 1966 emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Susțin reclamanții că imobilul revendicat a fost trecut în proprietatea statului fără respectarea Constituției și a legilor în vigoare la data preluării întrucât în temeiul Decretului nr. 111/1951 trebuia pronunțată o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu proprietara imobilului care trebuia legal citată, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Investit inițial cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 546 din 16 mai 2000, a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârât să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 din București, compus din trei camere, dependințe și teren aferent, cu motivarea că preluarea bunului de către stat nu s-a făcut în urma unui proces în care autoarea reclamanților să fi fost legal citată, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că ea a părăsit țara în anul 1951. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de pârâtul Municipiul București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 770/A din 12 decembrie 2000, a desființat hotărârea tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că hotărârea desființată nu a fost pronunțată în temeiul probelor cu înscrisuri și interogatorii, care, deși au fost solicitate și încuviințate, nu au fost și administrate, cu toate că părțile nu au renunțat la aceste dovezi.

Soluția dată de Curtea de Apel București a fost menținută de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, care, prin decizia nr. 3724 din 14 septembrie 2001, a respins ca nefondat recursul reclamanților. În fond după casare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 604 din 22 aprilie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamanții L.R. și L.A. și a obligat pe pârâtul Municipiul București să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul revendicat compus din construcții și cota indiviză de 18 % teren aferent. S-a motivat că apartamentul în litigiu a fost preluat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 111/1951 și a instrucțiunilor de aplicare, astfel că statul nu deține asupra bunului litigios un titlu valabil.

Apelul promovat împotriva acestei sentințe de pârâtul Municipiul București a fost admis de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 503/A din 4 decembrie 2002, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut și motivat că, din decizia nr. 495/22 aprilie 1966 emisă de fostul Sfat Popular al Raionului 1 Mai București rezultă că apartamentul revendicat de reclamanți a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 111/1951 în baza sentinței civile nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai București, hotărâre definitivă, dată în dosarul nr. 7349/1965.

Faptul că în acel proces a fost posibil ca autoarea reclamanților să nu fi fost legal citată, nu reprezintă un motiv de admitere a prezentei acțiuni în revendicare, ci ar fi putut constitui, cel mult, un motiv de desființare a hotărârii judecătorești de preluare a bunului prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege. Hotărârea judecătorească menționată în decizia fostului Sfat popular, cât timp nu a fost desființată „are caracterul unui titlu legal și se bucură de autoritate de lucru judecat”. Desființarea unei hotărâri judecătorești nu se poate solicita „în nici o situație pe cale incidentală, în cadrul unui alt proces, ci numai prin exercitarea căilor de atac prevăzute de normele procedurale”.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanții L.A. și L.R. care au susținut că hotărârea este nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea principiilor de drept cuprinse în Legea nr. 10/2001, iar sentința dată în temeiul Decretului nr. 111/1951prin care s-a admis cererea Administrației Financiare de constatare a abandonului imobilului reprezintă o preluare abuzivă a bunului. Recursul este fondat, în limitele și pentru motivele care succed: Potrivit deciziei nr. 495 din 22 aprilie 1966 emisă de Comitetul Executiv al fostului Sfat Popular 1 Mai București, apartamentul nr. 5 din București, proprietatea autoarei F.E., a fost preluat de stat prin sentința civilă nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai București în dosarul nr. 7349/1965 și în temeiul Decretului nr. 111/1951.

Este de observat că, deși litigiul a parcurs două cicluri procesuale, nu a existat preocuparea, nici din partea reclamanților, care au adoptat în proces o poziție mai mult defensivă, și nici din partea instanțelor, care nu au demonstrat rol activ, de a solicita și a depune la dosar respectiva sentință civilă, dată în anul 1966 în temeiul Decretului nr. 111/1951, probă, de altfel, hotărâtoare în a se cerceta și dovedi dacă nemișcătorul a fost ori nu preluat de stat în baza unui titlu valabil. Astfel, Decretul nr. 111 din 27 iulie 1951 și Instrucțiunile nr. 6491 din 8 octombrie 1951 ale Ministerului Finanțelor, reglementau situația bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân.

Potrivit art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 erau considerate bunuri fără stăpân, printre altele, bunurile de orice fel părăsite timp de un an de către titularii lor – necunoscuți sau absenți, iar potrivit art. 1 lit. d) din amintitele Instrucțiuni, după trecerea termenului de un an, organele financiare trebuiau să ceară instanței judecătorești de la locul situării bunului trecerea lui în proprietatea statului. Hotărârea judecătorească, pronunțată cu respectarea acestor dispoziții legale, marca atare trecere.

Pe de altă parte, art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care stabilește condițiile de apartenență la domeniul public sau privat a bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului, dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Întrucât legiuitorul din anul 1998 a dat în competența instanțelor judecătorești puterea de a stabili valabilitatea titlului statului, în sensul, printre altele, de a analiza dacă titlul statului s-a constituit cu respectarea legilor în vigoare la data preluării bunurilor, nu este de făcut vreo diferențiere sau vreo distincție după cum titlul statului l-a reprezentat un act emis de o autoritate administrativă sau a constituit un act judiciar, adică o hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, interpretarea dată de instanța de apel în sensul că titlul statului îl reprezintă o hotărâre judecătorească, care, în toate cazurile, se bucură de puterea lucrului judecat și a cărei desființare nu se poate cere pe cale incidentă, ci numai prin intermediul căilor de atac, este greșită și, în orice caz, contrară voinței legiuitorului, care, în temeiul ideii de reparațiune a unor abuzuri comise în trecut, a investit instanțele judecătorești cu puterea și competența de a analiza și compara titlul statului în raport cu legea în baza căreia a fost emis, fără a face distincția care anume organ al statului a emis titlul (administrativ sau judiciar).

De altfel, puterea lucrului judecat ce a fost invocată în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, are, întotdeauna, în materie civilă un caracter relativ, deoarece, puterea dedusă dintr-un proces definitiv judecat, are efect numai asupra părților care au luat parte la judecată și care au avut posibilitatea de a se apăra, nu și în privința celor care, nefiind citate legal, nu au avut atare posibilitate, așa cum pretind reclamanții în acțiunea introductivă. Față de cele ce preced, se va admite recursul reclamanților, vor fi casate hotărârile date în al doilea ciclu procesual, pentru ca în rejudecare să se depună sentința civilă nr. 137 din 10 ianuarie 1966 pronunțată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai București în dosarul nr. 7349/1965.

Se va putea proceda în acest fel la cercetarea valabilității titlului statului și anume: dacă autoarea reclamanților a fost legal citată la soluționarea procesului; dacă imobilul revendicat îndeplinea, conform Constituției în vigoare la acea dată, Codului civil și Decretului nr. 111/1951, condiția de bun fără stăpân; dacă titulara dreptului de proprietate putea face parte din categoria persoanelor necunoscute ori absente; dacă au fost respectate toate prevederile legale existente la data constituirii titlului statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții L.A. și L.R. împotriva deciziei 503 A din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția civilă. Casează decizia recurată precum și sentința nr. 604 din 22 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimite cauza la același tribunal, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2003.