ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2003

La ordine pronunțarea în recursul declarat de reclamanta L.V. V.E. împotriva deciziei civile nr.563/A din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2003, care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 6 mai 2003. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 23 mai 1996 L.V.V.E., în calitate de moștenitoare a tatălui său C.H.și a sorei sale C.F.N.a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al Sectorului 1 – Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, Consiliul local al Municipiului București și Societatea Comercială „R.” S.A.

București, să se constate că imobilul situat în București str.Midia nr.27, în prezent strada Constantin Dissescu nr.27 sectorul 1 a trecut fără titlu în proprietatea statului și nu cade sub incidența Legii nr.112/1995. Totodată a solicitat să se constate valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra acestui imobil. Judecătoria sectorului 1 București, a admis cererea reclamantei, a constatat că aceasta este proprietara imobilului din strada Constantin Dissescu nr.27 și a obligat pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie respectivul imobil, prin sentința civilă nr.7194 din 20 iunie 1996. Apelul pârâtului Consiliul local al Municipiului București precum și cererea de intervenție accesorie în interesul acestuia, formulată de M.O.și M.M.

în calitate de cumpărători ai apartamentului 1 corp A, I.C., I.M., P.C.și L.G., în calitate de chiriași ai apartamentelor 2, 3 corp A și respectiv artamentului 1 Corp B, au fost admise prin decizia nr.1934 din 19 septembrie 1997 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, sentința apelată a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. În ședința din 23 septembrie 1998 reclamanta a solicitat judecătoriei, să ia act că înțelege să-și transforme cererea din acțiune în constatare, în acțiune în revendicare evaluând imobilul la 600.000.000 lei și a invocat necompetența judecătoriei de a soluționa litigiul. Prin sentința civilă nr.14462 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 la 23 septembrie 1998 s-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București.

Astfel investit, Tribunalul București secția a IV-a civilă a pronunțat sentința nr.1737 din 22 noiembrie 1999 prin care a admis cererea de intervenție și a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și Consiliul local al sectorului 1 București. Cu referire la părțile chemate în judecată, se impune menționarea încheierii de ședință din 15 noiembrie 1999 prin care s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei față de pârâta S.C. R. S.A. A reținut instanța în motivarea soluției, că naționalizarea imobilului din strada Constantin Dissescu nr.27 pe numele reclamantei și al sorei sale C.F.N.

în anul 1950, după decesul în anul 1944 al autorului C.H.pe care l-au moștenit în calitate de fiice în cote de câte ½, a fost corect făcută, câte vreme la dosar nu s-au administrat probe care să ateste că atât reclamanta, cât și sora acesteia făceau parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare conform art.II din Decretul nr.92/1950. Apelul formulat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă prin decizia nr.563 A din 12 decembrie 2001 iar sentința apelată a fost schimbată în tot.

A fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de apelanta-reclamantă și în consecință: - S-a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București, ca urmare a existenței autorității lucrului judecat; - S-a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei față de pârâtul Consiliul local al sectorului 1 București și intervenienții-pârâți L.G., I.M., I.C., M. O.și M.M.; - S-a respins cererea de intervenție accesorie; - S-a respins excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.189/112/1997 invocată de reclamantă în ședința de judecată din data de 28 noiembrie 2001 cu ocazia dezbaterii apelului, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, în esență curtea a reținut – în baza sentinței civile nr.802 din 28 iunie 2000 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă prin care s-a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București strada Constantin Dissescu nr.27 sectorul 1 compus din suprafața de 430 mp teren și construcțiile aferente, sentință menținută prin decizia nr.2932 din 8 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă – că față de pârâtul Consiliul General al Municipiului București există autoritate de lucru judecat între cele două cauze.

Cu referire la acțiunea în constatare promovată față de pârâtul Consiliul local al sectorului 1 și de intervenienții în interesul pârâtului, instanța a considerat, că aceasta este inadmisibilă, întrucât reclamanta avea la dispoziție calea acțiunii în realizarea dreptului de proprietate de care a și uzat obținând sentința civilă nr.802 din 28 iunie 2000 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, devenită irevocabilă la 8 iunie 2001 prin decizia nr.2932 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă. Cât privește cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, aceasta a fost respinsă ca o consecință a respingerii acțiunii, urmare constatării autorității lucrului judecat.

Respingerea ca nefondată a excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. “R.V.”S.A. și M.O.și M. a fost motivată pe lipsa probelor care să ateste fraudarea legii la momentul încheierii contractului. Reclamanta a declarat recurs pentru motive vizând respingerea excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.1 încheiat între S.C. R. și chiriașii M.O. și M.M.. A invocat în drept art.304 pct.7-10 din C.proc.civ. imputând instanței că în mod greșit a considerat că nu s-au făcut probe în sensul fraudei la lege, întrucât frauda rezultă din operațiunea de vânzare în condițiile în care, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995, așa încât vânzarea s-a făcut cu încălcarea acestei legi.

Argumentând motivul de casare recurenta a mai arătat că nu s-a prezentat la dosar o împuternicire specifică și expresă prin care S.C. “R.V.”era abilitat de Primăria Municipiului București să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu chiriașii. Recursul nu este fondat. Este de reținut în primul rând, că deși recurenta invocă, ca temei de drept al recursului art.304 pct.7-10 C.proc.civ., recursul nu este structurat conform art.303 (2) potrivit căruia „fiecare motiv de recurs va fi arătat și dezvoltat separat”. Așa după cum rezultă din expunerea succintă a lucrărilor din dosar, la ședința de judecată din 28 noiembrie 2001 când s-a dezbătut recursul reclamanta a invocat, pe lângă excepția autorității de lucru judecat și pe aceea a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.189/112/1997 încheiat cu chiriașii (intimați-intervenienți M.O.și M.M.) pe motiv că s-a fraudat legea.

Este cunoscut că, prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative. Altfel spus, fraudarea legii este un mijloc contractual prin care părțile, folosind viclenia caută să eludeze unele dispoziții imperative ale legii, cu prilejul încheierii unui act juridic. Rezultă din aceste considerații, că pentru a frauda legea, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, părțile trebuiau să fi cunoscut că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu intra sub incidența Legii nr.112/1995.

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, în speță nu s-a probat că la 27.01.1997 când s-a încheiat contractul, părțile contractante ar fi cunoscut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu intră sub incidența legii 112/1995, situație care a fost stabilită mult mai târziu prin sentința civilă nr.802/28.06.2000 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă devenită irevocabilă prin decizia nr.2932 din 8 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă. Distinct de cele menționate este de reținut că, în conformitate cu art.1899 alin.2 din C.civ.buna credință se presupune întotdeauna, iar reaua credință trebuie dovedită de cel care afirmă că ea a existat, ceea ce, de asemenea nu s-a efectuat în cauză, neexistând o notificare din partea reclamantei.

Susținerea recurentei privind lipsa împuternicirii specifice și exprese prin care S.C. “R.V.”era abilitat să încheie contractele de vânzare-cumpărare cu chiriașii se înlătură, față de menționarea din art.I a H.G. nr.11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificare și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 stabilite prin H.G. 20/1996, care la art.9 2 (1) se referă la „unitățile specializate care vând locuințe în condițiile Legii 112/1995” sau la comisiile locale și județene, respectiv comisiile de sector și a municipiului București. Ca atare, fiind vorba despre un caz de reprezentare în temeiul legii, nu se impunea prezentarea unei împuterniciri speciale ca intrumentum probationis al mandatului acordat de lege S.C.

“R.V.”S.A. de a vinde apartamentul. În consecință, față de considerentele menționate recursul reclamantei este nefondat și urmează să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.V.V.E. împotriva deciziei nr.563/A din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2003.