ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1800/2003

La ordine

pronunțarea în recursul declarat de reclamanta L.V. V.E. împotriva deciziei

civile nr.563/A din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a

III-a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 18 aprilie 2003, care face parte

integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 6 mai 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 23 mai 1996

L.V.V.E., în calitate de moștenitoare a tatălui său C.H.și a sorei sale C.F.N.a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al Sectorului 1 –

Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, Consiliul local al Municipiului

București și Societatea Comercială „R.” S.A. București, să se constate că

imobilul situat în București str.Midia nr.27, în prezent strada Constantin

Dissescu nr.27 sectorul 1 a trecut fără titlu în proprietatea statului și nu

cade sub incidența Legii nr.112/1995. Totodată a solicitat să se constate

valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Judecătoria

sectorului 1 București, a admis cererea reclamantei, a constatat că aceasta

este proprietara imobilului din strada Constantin Dissescu nr.27 și a obligat

pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie respectivul imobil, prin

sentința civilă nr.7194 din 20 iunie 1996.

Apelul

pârâtului Consiliul local al Municipiului București precum și cererea de

intervenție accesorie în interesul acestuia, formulată de M.O.și M.M. în

calitate de cumpărători ai apartamentului 1 corp A, I.C., I.M., P.C.și L.G., în

calitate de chiriași ai apartamentelor 2, 3 corp A și respectiv artamentului 1

Corp B, au fost admise prin decizia nr.1934 din 19 septembrie 1997 pronunțată

de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, sentința apelată a fost desființată,

iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

În ședința din

23 septembrie 1998 reclamanta a solicitat judecătoriei, să ia act că înțelege

să-și transforme cererea din acțiune în constatare, în acțiune în revendicare

evaluând imobilul la 600.000.000 lei și a invocat necompetența judecătoriei de

a soluționa litigiul.

Prin sentința

civilă nr.14462 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 la 23 septembrie 1998

s-a declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului

București.

Astfel

investit, Tribunalul București secția a IV-a civilă a pronunțat sentința

nr.1737 din 22 noiembrie 1999 prin care a admis cererea de intervenție și a

respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu

pârâții Consiliul General al Municipiului București și Consiliul local al

sectorului 1 București. Cu referire la părțile chemate în judecată, se impune

menționarea încheierii de ședință din 15 noiembrie 1999 prin care s-a luat act

de renunțarea la judecată a reclamantei față de pârâta S.C. R. S.A.

A reținut

instanța în motivarea soluției, că naționalizarea imobilului din strada

Constantin Dissescu nr.27 pe numele reclamantei și al sorei sale C.F.N. în anul

1950, după decesul în anul 1944 al autorului C.H.pe care l-au moștenit în

calitate de fiice în cote de câte ½, a fost corect făcută, câte vreme la

dosar nu s-au administrat probe care să ateste că atât reclamanta, cât și sora

acesteia făceau parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare

conform art.II din Decretul nr.92/1950.

Apelul formulat

de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă

prin decizia nr.563 A din 12 decembrie 2001 iar sentința apelată a fost

schimbată în tot.

A fost admisă

excepția autorității de lucru judecat invocată de apelanta-reclamantă și în

consecință:

- S-a respins

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului

București, ca urmare a existenței autorității lucrului judecat;

- S-a respins

ca inadmisibilă acțiunea reclamantei față de pârâtul Consiliul local al

sectorului 1 București și intervenienții-pârâți L.G., I.M., I.C., M. O.și M.M.;

-

S-a respins cererea de intervenție accesorie;

-

S-a  respins  excepția  nulității  absolute  a  contractului  de

vânzare-cumpărare nr.189/112/1997

invocată de reclamantă în ședința de judecată din data de 28 noiembrie 2001 cu

ocazia dezbaterii apelului, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, în esență curtea a reținut – în baza sentinței civile

nr.802 din 28 iunie 2000 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă prin

care s-a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

General al Municipiului București și a fost obligat acesta să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din București strada Constantin

Dissescu nr.27 sectorul 1 compus din suprafața de 430 mp teren și construcțiile

aferente, sentință menținută prin decizia nr.2932 din 8 iunie 2001 a Curții

Supreme de Justiție, Secția civilă – că față de pârâtul Consiliul General al

Municipiului București există autoritate de lucru judecat între cele două

cauze.

Cu referire la

acțiunea în constatare promovată față de pârâtul Consiliul local al sectorului

1 și de intervenienții în interesul pârâtului, instanța a considerat, că

aceasta este inadmisibilă, întrucât reclamanta avea la dispoziție calea

acțiunii în realizarea dreptului de proprietate de care a și uzat obținând

sentința civilă nr.802 din 28 iunie 2000 a Tribunalului București, Secția a

III-a civilă, devenită irevocabilă la 8 iunie 2001 prin decizia nr.2932 a

Curții Supreme de Justiție, Secția civilă.

Cât privește

cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Consiliul General al

Municipiului București, aceasta a fost respinsă ca o consecință a respingerii

acțiunii, urmare constatării autorității lucrului judecat.

Respingerea ca

nefondată a excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între S.C. “R.V.”S.A. și M.O.și M. a fost motivată pe lipsa probelor

care să ateste fraudarea legii la momentul încheierii contractului.

Reclamanta a

declarat recurs pentru motive vizând respingerea excepției nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.1 încheiat între S.C. R.

și chiriașii M.O. și M.M.. A invocat în drept art.304 pct.7-10 din C.proc.civ.

imputând instanței că în mod greșit a considerat că nu s-au făcut probe în

sensul fraudei la lege, întrucât frauda rezultă din operațiunea de vânzare în

condițiile în care, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul nu

a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu intră sub incidența Legii

nr.112/1995, așa încât vânzarea s-a făcut cu încălcarea acestei legi.

Argumentând motivul de casare recurenta a mai arătat că nu s-a prezentat la

dosar o împuternicire specifică și expresă prin care S.C. “R.V.”era abilitat de

Primăria Municipiului București să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu

chiriașii.

Recursul nu

este fondat.

Este de reținut

în primul rând, că deși recurenta invocă, ca temei de drept al recursului

art.304 pct.7-10 C.proc.civ., recursul nu este structurat conform art.303 (2)

potrivit căruia „fiecare motiv de recurs va fi arătat și dezvoltat separat”.

Așa după cum

rezultă din expunerea succintă a lucrărilor din dosar, la ședința de judecată

din 28 noiembrie 2001 când s-a dezbătut recursul reclamanta a invocat, pe lângă

excepția autorității de lucru judecat și pe aceea a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr.189/112/1997 încheiat cu chiriașii

(intimați-intervenienți M.O.și M.M.) pe motiv că s-a fraudat legea.

Este cunoscut

că, prin fraudarea legii se înțelege acea operațiune care constă în folosirea

anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a

încălca alte dispoziții legale imperative.

Altfel spus,

fraudarea legii este un mijloc contractual prin care părțile, folosind viclenia

caută să eludeze unele dispoziții imperative ale legii, cu prilejul încheierii

unui act juridic.

Rezultă din

aceste considerații, că pentru a frauda legea, în momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, părțile trebuiau să fi

cunoscut că imobilul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil și nu intra sub

incidența Legii nr.112/1995.

Or, așa cum

corect a reținut instanța de apel, în speță nu s-a probat că la 27.01.1997

când  s-a încheiat contractul,  părțile  contractante ar fi cunoscut că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu intră sub incidența

legii 112/1995, situație care a fost stabilită mult mai târziu prin sentința

civilă nr.802/28.06.2000 a Tribunalului București, Secția  a III-a civilă

devenită irevocabilă prin decizia nr.2932 din 8 iunie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, Secția civilă.

Distinct de

cele menționate este de reținut că, în conformitate cu art.1899 alin.2 din

C.civ.buna credință se presupune întotdeauna, iar reaua credință trebuie

dovedită de cel care afirmă că ea a existat, ceea ce, de asemenea nu s-a

efectuat în cauză, neexistând o notificare din partea reclamantei.

Susținerea

recurentei privind lipsa împuternicirii specifice și exprese prin care S.C.

“R.V.”era abilitat să încheie contractele de vânzare-cumpărare cu chiriașii se

înlătură, față de menționarea din art.I a H.G. nr.11 din 29 ianuarie 1997

pentru modificare și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr.112/1995 stabilite prin H.G. 20/1996, care la art.9

2

(1) se

referă la „unitățile specializate care vând locuințe în condițiile Legii

112/1995” sau la comisiile locale și județene, respectiv comisiile de sector și

a municipiului București.

Ca atare, fiind vorba

despre un caz de reprezentare în temeiul legii, nu se impunea prezentarea unei

împuterniciri speciale ca intrumentum probationis al mandatului acordat de lege

S.C. “R.V.”S.A. de a vinde apartamentul.

În consecință,

față de considerentele menționate recursul reclamantei este nefondat și urmează

să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat recursul declarat de reclamanta L.V.V.E. împotriva deciziei nr.563/A

din 12 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2003.