ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința civilă nr. 846/1999, pârâtul B.T.T. a fost obligat la plata următoarelor sume către reclamanta SC T.F.: - 90.300.361 lei contravaloare facturi neachitate la termen, - 413.514.273 lei minus la inventar, - 602.195.954 lei reactualizarea sumelor datorate la zi. Prin decizia nr. 300/A/C din 5 iunie 2001, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambele părți, reținându-se, în esență, că: și-a recunoscut calitatea procesuală, iar „înregistrarea facturilor în contabilitatea proprie, cu deducerea T.V.A.

și nerestituirea lor, cu refuz de plată, face dovada acceptării valorii acestora”; minusul la inventar nu a fost contestat la data semnării procesului-verbal de predare – primire; suma de 602.195.954 lei, rezultată din actualizarea în raport cu indicele de inflație, se datorează, întrucât, „în cazul obligațiilor care au ca obiect sume de bani, lipsa de folosință a acestora provoacă creditorului un prejudiciu egal cu dobânda legală”; expertiza pusă în discuție de instanța de apel nu a fost solicitată de B.T.T.; cursul prescripției nu a fost întrerupt, prin introducerea unei acțiuni care a fost anulată, ca netimbrată, astfel că dreptul la acțiune a fost prescris pentru cele 8 facturi. 2. Contra deciziei au declarat recurs ambele părți.

2.1.Reclamanta SC T.F. SA Băile Felix, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că, întrucât pârâta, prin întâmpinare, a recunoscut în parte suma pretinsă prin acțiune, instanța nu trebuia să înlăture această recunoaștere parțială. În concluziile scrise recurenta solicită modificarea deciziei și obligarea pârâtei la plata diferenței, la facturile neachitate, de 107.231.544 lei, în acord cu „Precizarea” la recurs, depusă la 4 februarie 2003, în care recunoaște că sumele din două facturi (1.192.167 lei din 7 martie 1994 și 535.443 lei din 3 aprilie 1994). 2.2. Pârâta B.T.T.

susține, în esență, că: - un număr de 4 facturi, din septembrie – decembrie 1995, privesc pe B.T.T., iar 5 facturi sunt din ianuarie - februarie 1996 și privesc prețul locației și al utilităților pe luna ianuarie 1996; - contractul de locație a încetat la 31 decembrie 1995, - culpa nepredării la termen a mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar aparține reclamantei, care, i-a comunicat pârâtei la 3 ianuarie 1996 imposibilitatea de a le prelua, iar - lipsa obiectelor de inventar nu s-a probat și, în sfârșit, - greșit instanța de apel a acordat sume de 602.195.954 lei reprezentând actualizarea în raport cu indicele de inflație a sumei neachitate. 5. Recursul reclamantei este fondat, iar al pârâtei neîntemeiat.

5.1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a cerut obligarea B.T.T. la plata facturilor neachitate, în executarea contractului de locație-gestiuni nr. 3437 din 10 iunie 1991, în sumă totală de 199.260.115 lei, iar instanțele i-au acordat numai suma de 90.300.361 lei, considerând prescris dreptul la acțiune, introdusă la 1 septembrie 1999, pentru diferența (facturile din 7 martie 1994, 3 aprilie 1994, 31 martie 1995, 28 aprilie 1995, 31 mai 1995, 30 iunie 1995, 31 iulie 1995 și 31 august 1995) de 108.959.768 lei. Recurenta confirmă, în „precizări” și în concluziile scrise, că dreptul la acțiune, pentru primele două sume, este prescris, astfel că, pârâta datorează 107.231.544 lei, întrucât a recunoscut această datorie, prin întâmpinarea depusă la 12 iunie 1997, în dosarul nr. 301/1997 al Tribunalului Bihor, în care acțiunea, având același obiect, introdusă de reclamantă la 29 ianuarie 1997, a fost anulată, ca netimbrată, prin sentința civilă nr. 128/1998.

Într-o atare situație, este eficace dispoziția din art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care privește că prescripția se întrerupe „prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune s-a prescris, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”. Or, pârâta, în această întâmpinare, contestând numai cele două facturi, (din 7 martie și 3 aprilie 1994), a recunoscut datoria izvorând din celelalte facturi, adică de 107.231.544 lei. 5.2. a) Cu privire la facturile relevate mai sus, recursul formulat de B.T.T. este nefondat, cât timp, în calitatea sa de debitor, a recunoscut datoria în interiorul termenului general de prescripție, identificându-se, neechivoc, ca „destinatar” al acelor facturi, iar sumele consemnate în ele, vizând prețul locației și al utilităților în executarea contractului de locația gestiunii dintre părți.

b) Referitor la existența lipsei de inventar și culpa în producerea ei, răspunderea, în mod corect, a fost stabilită în sarcina pârâtei, în baza procesului-verbal nr. 1874 din 29 aprilie 1996, dând o justă interpretare clauzei 6 din contractul privind restituirea „gestiunii în bună stare de funcțiune” și, în acord cu cerința din art. 1432 C. civ., care prevede că: „În lipsă de inventar, se prezumă că locatarul B.T.T. a primit lucrul închiriat în starea în care locatorul (F. SA) era dator a-l preda și trebuie să-l restituie în aceeași condiție”. c) Asupra motivului de recurs, referitor la beneficiul (foloasele) nerealizat, rezultă, neîndoielnic, faptul că reclamanta a cerut, cu titlu de despăgubiri, numai diferența între suma datorată la 1 ianuarie 1996 și valoarea „acesteia, datorată evaziunii monetare și calculată pe baza indicelui de inflație.

Recurenta pârâtă nu contestă suma sau modalitatea de calcul, ci, invocă inadmisibilitatea cererii, în cazul unei datorii în bani, întrucât „reclamanta a schimbat fundamental acest capăt de cerere, prin precizarea din 12 octombrie 1998, din reactualizarea sumei prin aplicarea indicelui de inflație, în foloase nerealizate”. Un asemenea motiv, pârâta nu l-a invocat în apel, ci, direct, în recurs, ceea ce este o omisso media și nu poate fi primit. În apel, aceasta a invocat că „suma, reprezentând foloase nerealizate, nu a fost dovedită de reclamantă, iar sarcina probei îi revine acesteia, astfel că cere „respingerea foloaselor nerealizate, solicitate ca nedovedite”.

Însă, cererea reclamantei este în acord cu principiile echității și bunei credințe în executarea obligațiilor asumate, ceea ce presupune despăgubirea creditorului, integrală, în cadrul răspunderii contractuale, cu efecte directe asupra actualizării sumei datorate de debitorul obligației comerciale, în cazul eroziunii monetare. În ce privește modalitatea de determinare a sumei, cu titlu de despăgubiri, procedeul utilizat de reclamanta creditoare este cel just, cât timp se raportează la indicele de inflație oficializat de autoritățile competente. Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâta recurentă B.T.T. va fi obligată la plata sumei de 40 milioane lei, cheltuieli de judecată, către recurenta reclamantă SC T.F.

SA

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta SC T.F. S.A. Băile Felix împotriva deciziei nr. 300 din 5 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea, modifică decizia atacată, admite apelul reclamantei, schimbă în parte sentința nr. 956 din 13 decembrie 1999 a Tribunalului Bihor, admite în parte acțiunea pentru 107.231.544 lei și respinge apelul declarat de pârâta SC B.T.T. SA București, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 18 martie 2003.