ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1623/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

pârâtul B.T.T. a fost obligat la plata următoarelor sume către reclamanta SC

T.F.:

- 90.300.361 lei contravaloare

facturi neachitate la termen,

- 413.514.273 lei minus la inventar,

- 602.195.954 lei reactualizarea sumelor

datorate la zi.

Prin decizia nr. 300/A/C din 5 iunie

2001, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

ambele părți, reținându-se, în esență, că: și-a recunoscut calitatea procesuală,

iar „înregistrarea facturilor în contabilitatea proprie, cu deducerea T.V.A. și

nerestituirea lor, cu refuz de plată, face dovada acceptării valorii acestora”;

minusul la inventar nu a fost contestat la data semnării procesului-verbal de

predare – primire; suma de 602.195.954 lei, rezultată din actualizarea în raport

cu indicele de inflație, se datorează, întrucât, „în cazul obligațiilor care au

ca obiect sume de bani, lipsa de folosință a acestora provoacă creditorului un

prejudiciu egal cu dobânda legală”; expertiza pusă în discuție de instanța de

apel nu a fost solicitată de B.T.T.; cursul prescripției nu a fost întrerupt,

prin introducerea unei acțiuni care a fost anulată, ca netimbrată, astfel că

dreptul la acțiune a fost prescris pentru cele 8 facturi.

recurs ambele părți.

2.1.Reclamanta SC T.F. SA Băile

Felix, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că, întrucât pârâta,

prin întâmpinare, a recunoscut în parte suma pretinsă prin acțiune, instanța nu

trebuia să înlăture această recunoaștere parțială. În concluziile scrise recurenta

solicită modificarea deciziei și obligarea pârâtei la plata diferenței, la

facturile neachitate, de 107.231.544 lei, în acord cu „Precizarea” la recurs,

depusă la 4 februarie 2003, în care recunoaște că sumele din două facturi

(1.192.167 lei din 7 martie 1994 și 535.443 lei din 3 aprilie 1994).

2.2. Pârâta B.T.T. susține, în

esență, că:

- un număr de 4 facturi, din

septembrie – decembrie 1995, privesc pe B.T.T., iar 5 facturi sunt din ianuarie

- februarie 1996 și privesc prețul locației și al utilităților pe luna ianuarie

1996;

- contractul de locație a încetat la

31 decembrie 1995,

- culpa nepredării la termen a mijloacelor

fixe și a obiectelor de inventar aparține reclamantei, care, i-a comunicat

pârâtei la 3 ianuarie 1996 imposibilitatea de a le prelua, iar

- lipsa obiectelor de inventar nu

s-a probat și, în sfârșit,

- greșit instanța de apel a acordat sume

de 602.195.954 lei reprezentând actualizarea în raport cu indicele de inflație

a sumei neachitate.

iar al pârâtei neîntemeiat.

5.1. Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta a cerut obligarea B.T.T. la plata facturilor neachitate, în executarea

contractului de locație-gestiuni nr. 3437 din 10 iunie 1991, în sumă totală de

199.260.115 lei, iar instanțele i-au acordat numai suma de 90.300.361 lei, considerând

prescris dreptul la acțiune, introdusă la 1 septembrie 1999, pentru diferența

(facturile din 7 martie 1994, 3 aprilie 1994, 31 martie 1995, 28 aprilie 1995,

31 mai 1995, 30 iunie 1995, 31 iulie 1995 și 31 august 1995) de 108.959.768

lei.

Recurenta confirmă, în „precizări”

și în concluziile scrise, că dreptul la acțiune, pentru primele două sume, este

prescris, astfel că, pârâta datorează 107.231.544 lei, întrucât a recunoscut această

datorie, prin întâmpinarea depusă la 12 iunie 1997, în dosarul nr. 301/1997 al

Tribunalului Bihor, în care acțiunea, având același obiect, introdusă de

reclamantă la 29 ianuarie 1997, a fost anulată, ca netimbrată, prin sentința civilă

nr. 128/1998.

Într-o atare situație, este eficace dispoziția

din art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care privește că prescripția se

întrerupe „prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune s-a prescris, făcută de

cel în folosul căruia curge prescripția”. Or, pârâta, în această întâmpinare,

contestând numai cele două facturi, (din 7 martie și 3 aprilie 1994), a

recunoscut datoria izvorând din celelalte facturi, adică de 107.231.544 lei.

5.2. a) Cu privire la facturile relevate

mai sus, recursul formulat de B.T.T. este nefondat, cât timp, în calitatea sa

de debitor, a recunoscut datoria în interiorul termenului general de

prescripție, identificându-se, neechivoc, ca „destinatar” al acelor facturi,

iar sumele consemnate în ele, vizând prețul locației și al utilităților în

executarea contractului de locația gestiunii dintre părți.

b) Referitor la existența lipsei de

inventar și culpa în producerea ei, răspunderea, în mod corect, a fost stabilită

în sarcina pârâtei, în baza procesului-verbal nr. 1874 din 29 aprilie 1996, dând

o justă interpretare clauzei 6 din contractul privind restituirea „gestiunii în

bună stare de funcțiune” și, în acord cu cerința din art. 1432 C. civ., care

prevede că: „În lipsă de inventar, se prezumă că locatarul B.T.T. a primit lucrul

închiriat în starea în care locatorul (F. SA) era dator a-l preda și trebuie

să-l restituie în aceeași condiție”.

c) Asupra motivului de recurs,

referitor la beneficiul (foloasele) nerealizat, rezultă, neîndoielnic, faptul

că reclamanta a cerut, cu titlu de despăgubiri, numai diferența între suma

datorată la 1 ianuarie 1996 și valoarea „acesteia, datorată evaziunii monetare

și calculată pe baza indicelui de inflație. Recurenta pârâtă nu contestă suma

sau modalitatea de calcul, ci, invocă inadmisibilitatea cererii, în cazul unei

datorii în bani, întrucât „reclamanta a schimbat fundamental acest capăt de cerere,

prin precizarea din 12 octombrie 1998, din reactualizarea sumei prin aplicarea

indicelui de inflație, în foloase nerealizate”.

Un asemenea motiv, pârâta nu l-a invocat

în apel, ci, direct, în recurs, ceea ce este o omisso media și nu poate fi

primit. În apel, aceasta a invocat că „suma, reprezentând foloase nerealizate,

nu a fost dovedită de reclamantă, iar sarcina probei îi revine acesteia, astfel

că cere „respingerea foloaselor nerealizate, solicitate ca nedovedite”.

Însă, cererea reclamantei este în acord

cu principiile echității și bunei credințe în executarea obligațiilor asumate,

ceea ce presupune despăgubirea creditorului, integrală, în cadrul răspunderii

contractuale, cu efecte directe asupra actualizării sumei datorate de debitorul

obligației comerciale, în cazul eroziunii monetare.

În ce privește modalitatea de determinare

a sumei, cu titlu de despăgubiri, procedeul utilizat de reclamanta creditoare este

cel just, cât timp se raportează la indicele de inflație oficializat de

autoritățile competente.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâta

recurentă B.T.T. va fi obligată la plata sumei de 40 milioane lei, cheltuieli

de judecată, către recurenta reclamantă SC T.F. SA

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite

recursul declarat de reclamanta SC T.F. S.A. Băile Felix împotriva deciziei nr.

300 din 5 iunie 2001 a Curții de Apel Oradea, modifică decizia atacată, admite

apelul reclamantei, schimbă în parte sentința nr. 956 din 13 decembrie 1999 a Tribunalului

Bihor, admite în parte acțiunea pentru 107.231.544 lei și respinge apelul

declarat de pârâta SC B.T.T. SA București, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 18 martie 2003.