ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2034/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei S.P.S.B. la plata sumei de 3.306.557.477 lei, reprezentând facturi fiscale neachitate emise în derularea contractului încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Bihor – Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 222 din 19 aprilie 2000 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă în ceea ce privește facturile din 28 noiembrie 2000, decembrie 2000, 8 noiembrie 2000 și ca neîntemeiată în ceea ce privește factura din 20 decembrie 2000. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că mențiunea din procesul verbal de punctaj din 16 aprilie 2003 a sumei de 3.932.985.068 lei reprezentând soldul SC O.I.

SRL nu reprezintă o recunoaștere a datoriei în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958. Că între părți au mai existat litigii cu privire la facturile din decembrie 2000 și din 28 noiembrie 2000, dar care nu au întrerupt cursul prescripției deoarece cererile au fost respinse. În ceea ce privește factura din 8 noiembrie 2000, chiar dacă a fost admisă acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 1350/2004 a Tribunalului Bihor, cursul prescripției nu a fost întrerupt, deoarece cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. b) din decretul nr. 167/1958 nu a intervenit în termenul de 3 ani, față de faptul că prescripția a început să curgă de la 8 noiembrie 2002, data emiterii facturii.

Instanța de fond a reținut că în privința facturii din 20 decembrie 2000 între părți a existat un litigiu, iar prin ordonanța nr. 1364/2003 debitoarea S.N.P. P. SA - S.P.S.B. a fost somată să achite creditoarei SC O.I. SRL, suma de 900.587.535 lei contravaloare servicii, cererea în anulare a acesteia fiind respinsă de Tribunalul Bihor. S-a stabilit că deși hotărârile pronunțate în baza O.G. nr. 5/2001 nu au autoritate de lucru judecat, acceptat de părți, contravaloarea acestor facturi a fost stinsă prin compensare, conform „Fișei partenerului” emisă de pârâtă la 12 aprilie 2005. Prin decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC O.I.

SRL, împotriva sentinței instanței de fond, ce a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut în considerentele deciziei că procesul verbal încheiat între părți la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaștere a datoriei din partea pârâtei, pentru suma de 3.932.958.068 lei, act semnat de reprezentanții legali ai părților. Că astfel, cursul prescripției a fost întrerupt în condițiile art. 16 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 și instanța în mod nelegal a respins acțiunea ca fiind prescrisă. Instanța de apel a stabilit că nu se poate reține că datoriile părților s-au stins prin compensare cât timp procesele verbale de compensare au fost anulate, prin acordul părților.

Cu privire la litigiile existente între părți, s-a reținut că nu toate acestea s-au finalizat prin soluții de respingere a cererilor formulate de reclamantă, astfel somația de plată pentru factură a fost admisă, acțiunea în anulare declarată împotriva acesteia a fost respinsă, dar ordonanța nr. 1022/2003 nu este irevocabilă. Împotriva acestei decizii, pârâta S.N.P. P. SA – S.P.S.B. a declarat recurs și a solicitat casarea acesteia și menținerea sentinței instanței de fond. „Prin întâmpinare, intimata SC O.I. SRL a solicitat în principal constatarea nulității recursului, întrucât în cuprinsul cererii nu sunt indicate motivele de nelegalitate pe care le invocă recurenta. În subsidiar, pe fondul litigiului, a solicitat respingerea recursurilor, întrucât procesul verbal la punctaj din 14 aprilie 2003 este o recunoaștere a datoriei pârâtei pentru suma de 3.932.985.068 lei.

Cu privire la excepția de nulitate a recursului, se constată că deși nu este motivat în drept din cuprinsul motivării acestuia rezultă invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A susținut recurenta că procesul verbal din 16 aprilie 2003 încheiat între părți nu întrerupe cursul prescripției, deoarece nu este o recunoaștere neîndoielnică a datoriei față de faptul că sumele prezentate în procesul verbal de punctaj nu coincid cu cele solicitate de reclamantă. Recurenta a precizat că în raport de prevederile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958 prescripția nu este întreruptă, deoarece pentru toate cele 4 facturi, cererea creditoarei a fost anulată și deci procesul verbal de punctaj nu mai are relevanță în soluționarea cauzei.

Referitor la factura din 20 decembrie 2005 în valoare de 900.587.535 lei, în mod corect instanța de fond a reținut că debitul a fost stins prin procesul verbal, iar pe de altă parte și în cazul acestei facturi cererea pentru emiterea somației de plată a fost respinsă. Recursul nu este fondat. Părțile au încheiat contractul din 10 ianuarie 2000, prin care reclamanta în calitate de executant s-a obligat să execute pentru pârâtă în calitate de beneficiar lucrări prevăzute la art. 1 pct. 1-5 din contract. În vederea executării contractului s-au emis un număr de 4 facturi, acceptate la plată de pârâta și care fac obiectul litigiului dedus judecății. La 16 aprilie 2003, părțile au încheiat procesul verbal de punctaj prin care de comun acord au „stabilit că soldul SC O.I.

SRL era la 14 aprilie 2003 de 3.932.985.068 lei, iar soldul S.P.S.B. de 46.382.673 lei”; În mod corect instanța de apel a reținut că acest act reprezintă o recunoaștere a datoriei pârâtei față de reclamantă pentru suma de 3.932.985.968 lei. Recurenta a susținut că procesul verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, nu reprezintă o recunoaștere în înțelesul legii, ci o confruntare a solurilor debitoare și creditoare dintre cele două societăți. Apărarea recurentei nu poate fi reținută cât timp, aceasta a semnat procesul verbal de punctaj prin reprezentantul său legal, fără obiecțiuni, așa cum rezultă din cuprinsul acestuia.

Așa fiind, în mod corect instanța de apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 lit. b) din decretul nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prestației față de recunoașterea făcută de recurenta-pârâtă pentru suma de 3.932.958.069 lei prin procesul verbal de punctaj încheiat între părți la 14 aprilie 2003 (acțiunea reclamantei fiind formulată la 26 ianuarie 2005). Față de soluția pronunțată în apel prin care s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, urmează ca aceasta să analizeze și celelalte susțineri ale recurentei referitoare la compensarea care ar fi operat în cauză cu privire la factura din 20 decembrie 2005, sau alte critici privind fondul litigiului.

Pentru considerentele reținute, urmează a constata că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale și pe cale de consecință potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA S.P.S.B., județul Bihor, împotriva deciziei nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2006.