ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2034/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 26

ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL a solicitat obligarea pârâtei S.P.S.B. la

plata sumei de 3.306.557.477 lei, reprezentând facturi fiscale neachitate emise

în derularea contractului încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bihor – Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința comercială nr. 222 din

19 aprilie 2000 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

pârâtă și a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă în ceea ce privește

facturile din 28 noiembrie 2000, decembrie 2000, 8 noiembrie 2000 și ca

neîntemeiată în ceea ce privește factura din 20 decembrie 2000.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că mențiunea din procesul verbal de punctaj din 16 aprilie 2003 a sumei de

3.932.985.068 lei reprezentând soldul SC O.I. SRL nu reprezintă o recunoaștere

a datoriei în sensul dispozițiilor art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958.

Că între părți au mai existat litigii cu privire la facturile din decembrie

2000 și din 28 noiembrie 2000, dar care nu au întrerupt cursul prescripției

deoarece cererile au fost respinse.

În ceea ce privește factura din 8

noiembrie 2000, chiar dacă a fost admisă acțiunea ce a format obiectul

dosarului nr. 1350/2004 a Tribunalului Bihor, cursul prescripției nu a fost

întrerupt, deoarece cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. b) din decretul

nr. 167/1958 nu a intervenit în termenul de 3 ani, față de faptul că prescripția

a început să curgă de la 8 noiembrie 2002, data emiterii facturii.

Instanța de fond a reținut că în

privința facturii din 20 decembrie 2000 între părți a existat un litigiu, iar

prin ordonanța nr. 1364/2003 debitoarea S.N.P. P. SA - S.P.S.B. a fost somată să

achite creditoarei SC O.I. SRL, suma de 900.587.535 lei contravaloare servicii,

cererea în anulare a acesteia fiind respinsă de Tribunalul Bihor.

S-a stabilit că deși hotărârile

pronunțate în baza O.G. nr. 5/2001 nu au autoritate de lucru judecat, acceptat

de părți, contravaloarea acestor facturi a fost stinsă prin compensare, conform

„Fișei partenerului” emisă de pârâtă la 12 aprilie 2005.

Prin decizia nr. 112 din 11

octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC O.I. SRL, împotriva

sentinței instanței de fond, ce a fost desființată și s-a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut în considerentele deciziei

că procesul verbal încheiat între părți la 14 aprilie 2003 reprezintă o

recunoaștere a datoriei din partea pârâtei, pentru suma de 3.932.958.068 lei,

act semnat de reprezentanții legali ai părților. Că astfel, cursul prescripției

a fost întrerupt în condițiile art. 16 alin. (1) din decretul nr. 167/1958 și

instanța în mod nelegal a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Instanța de apel a stabilit că nu se

poate reține că datoriile părților s-au stins prin compensare cât timp

procesele verbale de compensare au fost anulate, prin acordul părților.

Cu privire la litigiile existente

între părți, s-a reținut că nu toate acestea s-au finalizat prin soluții de

respingere a cererilor formulate de reclamantă, astfel somația de plată pentru factură

a fost admisă, acțiunea în anulare declarată împotriva acesteia a fost

respinsă, dar ordonanța nr. 1022/2003 nu este irevocabilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.N.P.

P. SA – S.P.S.B. a declarat recurs și a solicitat casarea acesteia și

menținerea sentinței instanței de fond.

„Prin întâmpinare, intimata SC O.I. SRL

a solicitat în principal constatarea nulității recursului, întrucât în

cuprinsul cererii nu sunt indicate motivele de nelegalitate pe care le invocă

recurenta.

În subsidiar, pe fondul litigiului,

a solicitat respingerea recursurilor, întrucât procesul verbal la punctaj din

14 aprilie 2003 este o recunoaștere a datoriei pârâtei pentru suma de 3.932.985.068

lei.

Cu privire la excepția de nulitate a

recursului, se constată că deși nu este motivat în drept din cuprinsul

motivării acestuia rezultă invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

A susținut recurenta că procesul

verbal din 16 aprilie 2003 încheiat între părți nu întrerupe cursul

prescripției, deoarece nu este o recunoaștere neîndoielnică a datoriei față de

faptul că sumele prezentate în procesul verbal de punctaj nu coincid cu cele

solicitate de reclamantă.

Recurenta a precizat că în raport de

prevederile art. 16 alin. ultim din decretul nr. 167/1958 prescripția nu este

întreruptă, deoarece pentru toate cele 4 facturi, cererea creditoarei a fost

anulată și deci procesul verbal de punctaj nu mai are relevanță în soluționarea

cauzei.

Referitor la factura din 20

decembrie 2005 în valoare de 900.587.535 lei, în mod corect instanța de fond a

reținut că debitul a fost stins prin procesul verbal, iar pe de altă parte și

în cazul acestei facturi cererea pentru emiterea somației de plată a fost

respinsă.

Recursul nu este fondat.

Părțile au încheiat contractul din

10 ianuarie 2000, prin care reclamanta în calitate de executant s-a obligat să

execute pentru pârâtă în calitate de beneficiar lucrări prevăzute la art. 1 pct.

1-5 din contract.

În vederea executării contractului

s-au emis un număr de 4 facturi, acceptate la plată de pârâta și care fac

obiectul litigiului dedus judecății.

La 16 aprilie 2003, părțile au

încheiat procesul verbal de punctaj prin care de comun acord au „stabilit că

soldul SC O.I. SRL era la 14 aprilie 2003 de 3.932.985.068 lei, iar soldul S.P.S.B.

de 46.382.673 lei”;

În mod corect instanța de apel a

reținut că acest act reprezintă o recunoaștere a datoriei pârâtei față de reclamantă

pentru suma de 3.932.985.968 lei.

Recurenta a susținut că procesul

verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, nu reprezintă o recunoaștere în

înțelesul legii, ci o confruntare a solurilor debitoare și creditoare dintre

cele două societăți.

Apărarea recurentei nu poate fi

reținută cât timp, aceasta a semnat procesul verbal de punctaj prin

reprezentantul său legal, fără obiecțiuni, așa cum rezultă din cuprinsul

acestuia.

Așa fiind, în mod corect instanța de

apel a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 lit. b) din

decretul nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prestației față de recunoașterea

făcută de recurenta-pârâtă pentru suma de 3.932.958.069 lei prin procesul

verbal de punctaj încheiat între părți la 14 aprilie 2003 (acțiunea reclamantei

fiind formulată la 26 ianuarie 2005).

Față de soluția pronunțată în apel prin

care s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, urmează ca aceasta

să analizeze și celelalte susțineri ale recurentei referitoare la compensarea care

ar fi operat în cauză cu privire la factura din 20 decembrie 2005, sau alte

critici privind fondul litigiului.

Pentru considerentele reținute,

urmează a constata că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a

dispozițiilor legale și pe cale de consecință potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

S.N.P. P. SA S.P.S.B., județul Bihor, împotriva deciziei nr. 112/ C din 11

octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2006.