ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3017/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea comercială înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor Oradea, secția comercială, la data de 25 ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL ȘIMLEUL SILVANIEI a chemat în judecată pe pârâta Sucursala P. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la suma de 3.306.557.477 lei, reprezentând facturi fiscale neachitate emise în derularea contractului nr. 102/2000 încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma executării lucrărilor la care s-a obligat prin contractul susmenționat cu pârâta, a emis facturile nr. 1251743, în valoare de 1.147.791.428 lei, nr. 1251745 în valoare de 900.587.535 lei, nr. 1251746 în valoare de 919.591.848 lei, nr. 1251749 în valoare de 338.586.666 lei semnate de pârâtă cu mențiunea „bun de plată” pe care însă acesta nu le-a achitat.

Reclamanta a arătat că deși a încheiat cu pârâta procese-verbale de compensare, în fapt nu a operat compensarea între părți, deoarece reclamanta nu poate primi produse petroliere în schimbul sumelor de bani. În probațiune reclamanta a depus la dosarul cauzei copia contractului de prestări servicii nr. 102/2000, copiile facturilor fiscale menționate în acțiune. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă. A arătat că facturile au fost emise în anul 2000, iar acțiunea a fost introdusă la data de 25 ianuarie 2005, fiind depășit termenul de 3 ani prevăzut de lege. Reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției invocată de pârâtă arătând că între părți au existat litigii care au avut ca obiect aceste facturi, litigii în care s-au pronunțat ordonanțe de somație de plată și sentințe prescripția fiind întreruptă.

Reclamanta a depus la dosar hotărârile judecătorești susmenționate și procesul verbal de punctaj nr. 4891 încheiat între părți la 16 aprilie 2003. Prin sentința nr. 222/COM/2005 a Tribunalului Bihor s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU și s-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta SC O.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU în ceea ce privește facturile nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, 1251746 din 12 noiembrie 2000, nr. 1251749 din 8 noiembrie 2000 și ca neîntemeiată în ceea ce privește factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000 fără cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 112/C/2005 – A pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a admis, ca fondat, apelul declarat de SC O.I.

SRL în contradictoriu cu SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU împotriva sentinței nr. 222 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost desființată sentința și trimisă cauza la aceiași instanță pentru o nouă rejudecare. Prin decizia nr. 2034 din 2 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de SNP P. SA SUCURSALA P. SUPLACU DE BACĂU împotriva deciziei nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Prin sentința nr. 876/ COM din 2 mai 2007, Tribunalul Bihor, secția comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, în sumă de 114.779,1428 lei RON, ridicată de pârâtă.

A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune privind factura nr. 1251749 din 8 noiembrie 2000, în sumă de 33.858,6666 lei RON, factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000, în sumă de 90.058,7535 lei RON și factura nr. 1251746 din decembrie 2000, în sumă de 91.959,1848 lei RON, ridicată de pârâtă. A fost admisă în parte acțiunea comercială introdusă de reclamanta SC O.I. SRL ȘIMLEUL SILVANIEI, împotriva pârâtei SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BARCĂU și a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 215.876,6049 lei RON, reprezentând preț neachitat, precum și penalitățile de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000 încheiat între părți, începând cu data scadenței și până la data plății efective a sumelor datorate, fiind respinse ca fiind prescrise restul pretențiilor reclamantei.

A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 7.674 lei RON. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: În cuprinsul procesului verbal de compensare nr. 8604 din 04 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006 al Tribunalului Bihor) nu se regăsește nici una din cele patru facturi în litigiu, compensarea făcându-se pentru datoria pârâtei înscrisă în alte două facturi, și anume: - 1251741 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 914.637.142 lei și factura nr. 1251742 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 400.644.668 lei, nici una din aceste două facturi nefăcând obiectul prezentei cauze. Conform procesului verbal de compensare nr. 677 din 20 februarie 2001, s-au compensat datorii reciproce ale părților în sumă de 816.711.722 lei vechi, în care se include și suma de 338.586.666 lei ce formează obiectul facturii în litigiu nr. 1251749 din 08 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006 al Tribunalului Bihor).

Conform procesului verbal de compensare nr. 178 din 05 ianuarie 2001, s-au compensat datorii reciproce ale părților, în sumă de 919.591.848 lei vechi, ce formează obiectul facturii în litigiu nr. 1251746 din 15 decembrie 2000. Rezultă că, prin procesul verbal de punctaj susmenționat pârâta a recunoscut o datorie către reclamantă în sumă de 1.258.178.514 lei vechi, ce formează obiectul facturilor nr. 1251746 din 15 decembrie 2000 și nr. 1251749 din 08 noiembrie 2000. Recunoașterea fiind făcută la data de 16 aprilie 2003, deci înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, raportat la data emiterii celor două facturi (15 decembrie 2000 și respectiv 08 noiembrie 2000), aceasta a întrerupt cursul prescripției extinctive, astfel încât, acțiunea reclamantei, având ca obiect aceste două facturi, nu este prescrisă, fiind introdusă înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 16 a) din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000, în valoare de 900.587.535 lei, instanța a reținut că prin ordonanța nr. 1364 din 03 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, pârâta debitoare a fost obligată să-i plătească reclamantei creditoare această sumă, ordonanța fiind menținută prin sentința nr. 2821 din 27 noiembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, prin care s-a respins cererea în anulare introdusă de către debitoare (dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor). Drept urmare, prescripția dreptului la acțiune pentru această sumă, a fost întreruptă, potrivit art. 3 coroborat cu art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunea reclamantei pentru această sumă, fiind introdusă înaintea împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, nu este prescrisă.

Privind factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000, în valoare de 1.147.9/791.428 lei vechi, acesta a făcut obiectul procesului verbal de compensare nr. 8603 din 20 noiembrie 2000 (anulat ulterior), dosar nr. 3294/2005 al Curții de Apel Oradea, care nu se regăsește în procesul verbal de punctaj încheiat de părți la data de 16 aprilie 2003, dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor, motiv pentru care nu s-a putut reține că această sumă a fost recunoscută de către pârâtă prin procesul verbal menționat. Pe de altă parte, prin ordonanța nr. 682 din 18 martie 2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, irevocabilă, a fost respinsă cererea de somație de plată formulată de către creditoare pentru această sumă (dosar nr. 630/2005 al Tribunalului Bihor).

A rezultat privind această sumă, că reclamanta nu a făcut dovada întreruperii cursului prescripției dreptului la acțiune, prin vreuna din modalitățile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea prin care a solicitat să fie obligată pârâta la plata acestei sume fiind prescrisă. Instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei privind suma de 1.147.791.428 lei vechi, înscrisă în factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000 și a respins ca fiind prescrisă acțiunea pentru această sumă.

În temeiul art. 969 C. civ., coroborat cu art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, a fost admisă, ca întemeiată, acțiunea reclamantei pentru suma de 2.158.766.049 lei, reprezentând preț neachitat, înscris în facturile acceptate la plată de către pârâtă și a fost obligată pârâta la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, de la data scadenței facturilor și până la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 1066 C. civ., coroborat cu art. 8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000 și art. 371 alin. (2) C. proc. civ. Fiind în culpă procesuală, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 7.674 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, cheltuielile de judecată reprezentând taxă de timbru, fiind calculate la valoarea pretențiilor reclamantei, care au fost admise.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta. Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 173/ C/2007-A din 27 noiembrie 2007, a admis, ca fondate, apelurile declarate de reclamanta SC O.I. SRL Șimleul Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA împotriva sentinței nr. 876/ COM din 2 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că: A admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC O.I. SRL Șimleul Silvaniei împotriva pârâtei SC P. SA București și în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 330.655,74 lei, reprezentând preț neachitat, precum și la plata unei penalități de 661,31 lei pe fiecare zi de întârziere, începând cu data de 10 ianuarie 2004 și până la plata efectivă a prețului datorat.

A respins, ca prescrisă, cererea de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei cuprinse între data scadenței și 10 ianuarie 2004. A obligat pârâta SC P. SA BUCUREȘTI să plătească reclamantei SC O.I. SRL Șimleul Sivaniei suma de 20.567,79 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale parcurse. Pentru a pronunța această decizie instanța de control judiciar a reținut în esență că: Apelul reclamantei SC O.I. SRL Șimleul Silvaniei este fondat pentru următoarele considerente: Criticile apelantei, în ceea ce privește obligarea pârâtei Sucursala P. SA – Suplacu de Bacău, inițial chemată în judecată și nu a SC P. SA BUCUREȘTI, deși a precizat acțiunea în acest sens, sunt fondate.

Astfel, prin încheierea din ședința publică din 10 ianuarie 2007, reclamanta a depus la dosar precizarea de acțiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă SC P. SA București, câtă vreme prin încheierea din 12 septembrie 2006 emisă de O.R.C. Bihor (dosar nr. 7061/2006) s-a certificat și dispus radierea din Registrul Comerțului a Sucursalei P. Suplac. Așadar, calitate procesuală în cauză are SC P. SA București, aspect necontestat în cauză nici de către intimată. Critica apelantei, vizând modul în care instanța de fond a soluționat cererea sa cu privire la pretențiile ce fac obiectul facturii nr. 1251743/2000 este, de asemenea, fondată. Astfel, prin decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005, Curtea de Apel Oradea a reținut că, procesul-verbal de punctaj întocmit de părți la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaștere a datoriei pârâtei față de reclamantă, pentru suma de 3.932.958.068 lei.

În consecință, a fost întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea dreptului, în condițiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Drept consecință, reținând că sentința Tribunalului Bihor nr. 222 din 19 aprilie 2005 a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, a desființat-o cu trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare la aceeași instanță.

Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei decizii a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2034 din 02 iunie 2006, instanță care, în considerentele deciziei reține că în mod corect instanța de apel a reținut că, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prescripției fără recunoașterea făcută de recurenta-pârâtă, pentru suma de 3.932.958.069 lei, prin procesul-verbal de punctaj încheiat între părți la data de 14 aprilie 2003 (acțiunea reclamantei fiind formulată de la data de 26 ianuarie 2005). Cu privire la procesele-verbale de compensare în discuție, respectiv 8603/2000, 178, 179, 677/2001, prin aceeași decizie a Curții de Apel Oradea s-a reținut că, acestea au fost anulate prin acordul părților semnatare, întrucât apelanta reclamantă nu avea în obiectul său de activitate tranzacții cu produse petroliere.

Din cuprinsul procesului-verbal de punctaj încheiat între părți la data de 14 aprilie 2003 rezultă că, debitul de 3.886.602.395 lei este compus din următoarele: PVC 8604 din 04 noiembrie 2000 în valoare de 1.783.020 lei parțial, PVC 677 din 20 februarie 2001 în valoare de 816.711.722 lei, PVC 178 din 05 ianuarie 2001 în valoare de 1.147.791.428 lei (exact suma înscrisă în factura 1251743/2000). Acțiunea reclamantei are ca obiect următoarele facturi fiscale acceptate de către pârâtă prin aplicarea pe fiecare a mențiunii „bun de plată”, respectiv factura 1251746/2000 în sumă de 919.587.535 lei, factura fiscală 1251749/2000 pentru suma de 338.586.666 lei și factura 1251743/2000 pentru suma de 1.147.791.428 lei.

Facturile au fost emise pentru încasarea prețului lucrărilor de amenajare, careuri sonde, curățire-redare terenuri secția a II-a Suplac, lucrări executate de reclamantă pe seama pârâtei, în baza contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între părți. Instanța de fond în mod greșit a trecut la reanalizarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, privind facturile din litigiu. Ca atare, criticile apelantei SC P. SA sub aceste aspecte nu au fost reținute. Prin urmare, acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 330.655,74 lei RON, contravaloarea facturilor din litigiu, este fondată în întregime, astfel că, sentința atacată va fi schimbată în totalitate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 330.655,74 lei RON cu titlu de preț.

În ce privește penalitățile de întârziere formulate, se rețin următoarele: Conform art. 8 pct. 2 din contract, părțile de comun acord au stabilit plata unor penalități de întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere. Reclamanta a formulat cererea pentru plata penalităților la data de 10 ianuarie 2007, potrivit „precizării acțiunii” dosar nr. 7061/2006. În apel, prin „Notele de Ședință” depuse la data de 4 octombrie 2007 și 6 noiembrie 2007, apelanta a precizat cuantumul penalităților pretinse, achitând și taxa de timbru stabilită de către instanță, atât cea datorată la instanța de fond cât și în apel. Clauza penală stabilită prin contract și invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă vreme pârâta nu și-a respectat obligația de plată a prețului.

Așadar, cum debitul principal, stabilit prin procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, în cuantum de 330.655,74 lei RON, nu a fost achitat, pârâta datorează penalități de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, respectiv suma de 661,31 lei RON/zi întârziere, începând cu data de 10 ianuarie 2004 și până la plata efectivă a prețului datorat. Cererea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei cuprinse între data scadenței invocate, respectiv 14 aprilie 2003, data întocmirii PV de punctaj și 10 ianuarie 2004 se va respinge ca fiind prescrisă, având în vedere prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958. Cât privește apelul pârâtei SC P. SA București, instanța de apel a apreciat că, este fondat în parte și pentru următoarele considerente: Astfel, criticile apelantei, în sensul că debitul principal a fost achitat prin compensare, nu vor fi reținute.

Este adevărat că, acest mod de stingere a debitelor era frecvent utilizat între părți, sens în care au fost depuse la dosar mai multe procese-verbale de compensare. Cât privește, însă, procesele-verbale de compensare în discuție, acestea au fost anulate, aspect clarificat așa cum am mai arătat prin Decizia nr. 112/2005 a Curții de Apel Oradea, iar ulterior anulării lor, între părți are loc punctajul comun, punctaj finalizat cu procesul-verbal încheiat la data de 14 aprilie 2003. Ca atare, susținerile apelantei privind interpretarea greșită a procesului-verbal din 14 aprilie 2003, de către prima instanță cât și cele vizând anularea proceselor-verbale de compensare, nu vor fi reținute. Este adevărat că prețul contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între reclamantă și fosta Sucursală P. Suplac este de 10.000.000.000 lei.

Afirmația apelantei în sensul că reclamanta ar fi emis facturi care exced prețul contractului, este însă nefondată. Analizând centralizatorul depus la dosar cât și procesele-verbale de compensare invocate și Raportul de Expertiză cât și întreg probatoriul administrat, a reținut că, în lunile aprilie, iunie, iulie, septembrie 2000, între părți au operat compensări și cu privire la alte facturi decât cele emise în executarea contractului ce face obiectul prezentului litigiu.

În acest sens facturile 99741 din 03 aprilie 2000 în valoare de 338.030.359 lei, 1251718 din 10 iunie 2000 în valoare de 144.606.306 lei, 1251729 din 06 iulie 2000 în valoare de 40.967.096 lei, 1251736 din 07 septembrie 2000 în valoare de 1.028.326.971 lei, vizează lucrări privind modernizarea Complex B. Alte compensări din luna ianuarie, martie, mai, privind facturile 1251702 din 18 februarie 2000 în valoare de 62.751.496 lei, 99752 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 342.490.079 lei, 99726 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 417.166.251 lei, 99734 din 08 martie 2000 în valoare de 42.119.221 lei, 1251717 din 10 iunie 2000 în valoare de 78.612.758 lei, vizează alte lucrări, ca amenajare incintă sediu, teren infestat sector III, transport slam sector II și III.

Prin urmare, nu se poate accepta punctul de vedere al apelantei, în sensul că, prin însumarea primelor opt procese-verbale de compensare din centralizator, s-ar ajunge la un total ce depășește prețul contractului încheiat între părți. Criticile apelantei sunt fondate în parte, în ceea ce privește penalitățile de întârziere. Astfel, în mod greșit instanța de fond a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, începând cu data scadenței și până la data plății efective a sumelor datorate. Cum, reclamanta a înțeles a formula capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere, doar la data de 10 ianuarie 2007, potrivit precizării acțiunii depuse la doar, penalitățile de întârziere puteau fi acordate doar în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care, raportat la data exercitării dreptului la acțiune este 10 ianuarie 2004 și până la data plății efective a sumelor datorate.

În speță, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora: Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzut la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”. Astfel, devin incidente speței prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002, câtă vreme contractul părților a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi. Potrivit acestei prevederi „Contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, de părțile contractante cu principalii creditori și societățile bancare finanțatoare, rămân în vigoare, cu respectarea termenelor de plată și a cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii acestora”.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal, motivat și timbrat pârâta SC P. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în esență motivele invocate în apel, susținând în esență că: 1) Instanța de apel a interpretat în mod greșit procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, apreciindu-se că ar fi vorba de o recunoaștere a unor debite deoarece acest proces de punctaj nu conține facturile în litigiu (mai mult nici o factură din acest litigiu nu este menționată expres în acest procesul-verbal), iar aplicarea dispozițiilor decretului 167/1958 s-a făcut nelegal. 2) În mod nelegal și netemeinic instanța de apel nu a reținut o parte din motivele invocate în apel de SC P. SA BUCUREȘTI, fiind încălcat principiul devolutiv al apelului.

Unul din motivele de apel formulate de SC P. SA BUCUREȘTI privea valabilitatea proceselor-verbale de compensare numerele: 8603/2000, 178/2001, 179/2001, 622/2001 iar instanța de apel în mod nelegal și netemeinic a apreciat că au fost „clarificate” în primul ciclu procesual respectiv prin decizia nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea înlăturând apărările pârâtei. Anularea acestor procese-verbale reprezintă un aspect legal de fondul cauzei, fond care trebuia să fie judecat potrivit dispozițiilor cuprinse în chiar decizia 112/C/2005 a Curții de Apel Oradea. Procesele-verbale de compensare au reprezentat acordul de voință a mai multor părți contractante și nu puteau fi anulate numai prin acordul unora din părțile semnatare.

Prin semnarea acestor procese-verbale de compensare părțile semnatare au înțeles să procedeze la stingerea reciprocă a unor datorii. Dacă la semnarea acestor procese-verbale a existat acest acord, privind nașterea actelor juridice, nu același lucru se poate spune despre partea privind anularea acestora. Pentru părțile semnatare ale acestor procese-verbale de compensare se poate vorbi de rezoluțiune și nicidecum de anulare. Pentru a opera rezoluțiunea era însă nevoie de o hotărâre a unei instanțe de judecată, care să constate o culpă a uneia din părți. 3) În mod greșit instanța de apel a respins motivele de apel ale SC P. SA BUCUREȘTI față de penalitățile solicitate de reclamantă și acordate de instanță deoarece considerând debitul principal achitat prin compensare obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere este nelegală și netemeinică.

Instanța de apel prin modul în care a acordat reclamantei penalitățile de întârziere a încălcat prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002. Reclamanta a formulat pentru prima dată o cerere pentru plata penalităților la data de 10 ianuarie 2007, situație în care pârâta SC P. SA apreciază ca fiind prescris dreptul acesteia la penalități. Pârâta SC P. SA BUCUREȘTI a solicitat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii în principal a pretențiilor reclamantei privitoare la preț și penalități iar în subsidiar respingerea penalităților reclamantei. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosarul cauzei prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că instanța de apel în mod corect a apreciat actul dedus judecății și probatoriile administrate în cauză.

În mod corect instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2034 din 2 iunie 2006, procesul verbal de punctaj întocmit de parte la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaștere a datoriei pârâtei față de reclamantă și că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 litera b din decretul 167/1958 privind întreruperea cursului prescripției față de recunoașterea făcută de pârâtă. Cu privire la procesele verbale de compensare nr. 8603/2001; 178, 179/2001 și 622/2001 în mod corect a reținut instanța de apel că prin aceiași decizie a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că acestea au fost anulate prin acordul părților semnatare întrucât reclamanta nu avea în obiectul său de activitate tranzacții cu produse petroliere.

Ca atare susținerile recurentei privind interpretarea greșită de prima instanță și de instanța de apel a procesului verbal din 14 aprilie 2003 cât și cele vizând anularea proceselor verbale de compensare nu pot fi reținute. În ceea ce privește penalitățile de întârziere în mod corect instanța de apel a reținut că: Potrivit art. 8 pct. 2 din contract, părțile de comun acord au stabilit plata unor penalități de întârziere în cuantum de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere. Clauza penală stabilită prin contract și invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă vreme pârâta nu a respectat obligația de plată a prețului.

Criticile recurentei în sensul că debitul principal al fost achitat prin compensare nu sunt întemeiate deoarece procesele verbale de compensare în discuție au fost anulate prin decizia nr. 112/2005, a Curții de Apel, Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, iar ulterior anulării lor, între părți a avut loc punctajul comun, punctaj finalizat cu procesul verbal încheiat la data de 14 aprilie 2003. În mod corect a apreciat instanța de apel că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora „Totalul penalităților de întârziere în decontare prevăzute la alin. (1) și (2) nu poate depăși cuantumul sumei asupra cărora sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002 câtă vreme contractul părților a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi. Potrivit acestei prevederi „Contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, de părțile contractante cu principalii creditori și societățile bancare finanțatoare, rămân în vigoare cu respectarea termenelor de plată și a cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii acestora”. Față de cele ce prevăd, rezultă că decizia atacată este legală și în consecință, Înalta Curte va respinge recursul în considerarea art. 312 pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 173 /2007/-A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2008.