ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3017/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3017/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

comercială înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor Oradea, secția comercială,

la data de 25 ianuarie 2005, reclamanta SC O.I. SRL ȘIMLEUL SILVANIEI a chemat

în judecată pe pârâta Sucursala P. SA solicitând, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligată pârâta la suma de 3.306.557.477 lei, reprezentând

facturi fiscale neachitate emise în derularea contractului nr. 102/2000

încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în urma executării lucrărilor la care s-a

obligat prin contractul susmenționat cu pârâta, a emis facturile nr. 1251743,

în valoare de 1.147.791.428 lei, nr. 1251745 în valoare de 900.587.535 lei, nr.

1251746 în valoare de 919.591.848 lei, nr. 1251749 în valoare de 338.586.666

lei semnate de pârâtă cu mențiunea „bun de plată” pe care însă acesta nu le-a

achitat.

Reclamanta a arătat

că deși a încheiat cu pârâta procese-verbale de compensare, în fapt nu a operat

compensarea între părți, deoarece reclamanta nu poate primi produse petroliere

în schimbul sumelor de bani.

În probațiune

reclamanta a depus la dosarul cauzei copia contractului de prestări servicii nr.

102/2000, copiile facturilor fiscale menționate în acțiune.

Prin întâmpinarea

depusă la dosarul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei

ca fiind prescrisă. A arătat că facturile au fost emise în anul 2000, iar

acțiunea a fost introdusă la data de 25 ianuarie 2005, fiind depășit termenul

de 3 ani prevăzut de lege.

Reclamanta a

solicitat respingerea excepției prescripției invocată de pârâtă arătând că

între părți au existat litigii care au avut ca obiect aceste facturi, litigii

în care s-au pronunțat ordonanțe de somație de plată și sentințe prescripția

fiind întreruptă.

Reclamanta a depus la

dosar hotărârile judecătorești susmenționate și procesul verbal de punctaj nr. 4891

încheiat între părți la 16 aprilie 2003.

Prin sentința nr. 222/COM/2005

a Tribunalului Bihor s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de către pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU și s-a respins ca

prescrisă cererea formulată de reclamanta SC O.I. SRL în contradictoriu cu

pârâta SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU în ceea ce privește facturile nr. 1251743

din 28 noiembrie 2000, 1251746 din 12 noiembrie 2000, nr. 1251749 din 8 noiembrie

2000 și ca neîntemeiată în ceea ce privește factura nr. 1251745 din 20

decembrie 2000 fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 112/C/2005

– A pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a admis, ca fondat, apelul declarat de

SC O.I. SRL în contradictoriu cu SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BACĂU împotriva

sentinței nr. 222 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost

desființată sentința și trimisă cauza la aceiași instanță pentru o nouă

rejudecare.

Prin decizia nr. 2034

din 2 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins

recursul declarat de SNP P. SA SUCURSALA P. SUPLACU DE BACĂU împotriva deciziei

nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și

de contencios administrativ, ca nefondat.

Prin sentința nr. 876/

COM din 2 mai 2007, Tribunalul Bihor, secția comercială, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune privind factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000,

în sumă de 114.779,1428 lei RON, ridicată de pârâtă.

A fost respinsă excepția

prescripției dreptului la acțiune privind factura nr. 1251749 din 8 noiembrie 2000,

în sumă de 33.858,6666 lei RON, factura nr. 1251745 din 20 decembrie 2000, în

sumă de 90.058,7535 lei RON și factura nr. 1251746 din decembrie 2000, în sumă

de 91.959,1848 lei RON, ridicată de pârâtă.

A fost admisă în

parte acțiunea comercială introdusă de reclamanta SC O.I. SRL ȘIMLEUL

SILVANIEI, împotriva pârâtei SUCURSALA P. SA SUPLACU DE BARCĂU și a obligat

pârâta să-i plătească reclamantei suma de 215.876,6049 lei RON, reprezentând

preț neachitat, precum și penalitățile de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art.

8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000 încheiat între părți, începând cu data

scadenței și până la data plății efective a sumelor datorate, fiind respinse ca

fiind prescrise restul pretențiilor reclamantei.

A fost obligată

pârâta să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 7.674 lei

RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

În cuprinsul

procesului verbal de compensare nr. 8604 din 04 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006

al Tribunalului Bihor) nu se regăsește nici una din cele patru facturi în

litigiu, compensarea făcându-se pentru datoria pârâtei înscrisă în alte două

facturi, și anume:

- 1251741 din 28 noiembrie

2000, în valoare de 914.637.142 lei și factura nr. 1251742 din 28 noiembrie 2000,

în valoare de 400.644.668 lei, nici una din aceste două facturi nefăcând

obiectul prezentei cauze.

Conform procesului

verbal de compensare nr. 677 din 20 februarie 2001, s-au compensat datorii

reciproce ale părților în sumă de 816.711.722 lei vechi, în care se include și

suma de 338.586.666 lei ce formează obiectul facturii în litigiu nr. 1251749

din 08 noiembrie 2000 (dosar nr. 7061/2006 al Tribunalului Bihor).

Conform procesului

verbal de compensare nr. 178 din 05 ianuarie 2001, s-au compensat datorii

reciproce ale părților, în sumă de 919.591.848 lei vechi, ce formează obiectul

facturii în litigiu nr. 1251746 din 15 decembrie 2000.

Rezultă că, prin

procesul verbal de punctaj susmenționat pârâta a recunoscut o datorie către

reclamantă în sumă de 1.258.178.514 lei vechi, ce formează obiectul facturilor nr.

1251746 din 15 decembrie 2000 și nr. 1251749 din 08 noiembrie 2000.

Recunoașterea fiind

făcută la data de 16 aprilie 2003, deci înainte de împlinirea termenului de

prescripție de 3 ani, raportat la data emiterii celor două facturi (15

decembrie 2000 și respectiv 08 noiembrie 2000), aceasta a întrerupt cursul

prescripției extinctive, astfel încât, acțiunea reclamantei, având ca obiect

aceste două facturi, nu este prescrisă, fiind introdusă înăuntrul termenului de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 16 a) din Decretul nr.

167/1958.

Referitor la factura nr.

1251745 din 20 decembrie 2000, în valoare de 900.587.535 lei, instanța a

reținut că prin ordonanța nr. 1364 din 03 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul

Bihor, pârâta debitoare a fost obligată să-i plătească reclamantei creditoare

această sumă, ordonanța fiind menținută prin sentința nr. 2821 din 27 noiembrie

2003 pronunțată de Tribunalul Bihor, prin care s-a respins cererea în anulare

introdusă de către debitoare (dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor). Drept

urmare, prescripția dreptului la acțiune pentru această sumă, a fost

întreruptă, potrivit art. 3 coroborat cu art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958,

iar acțiunea reclamantei pentru această sumă, fiind introdusă înaintea

împlinirii termenului de prescripție de 3 ani, nu este prescrisă.

Privind factura nr. 1251743

din 28 noiembrie 2000, în valoare de 1.147.9/791.428 lei vechi, acesta a făcut

obiectul procesului verbal de compensare nr. 8603 din 20 noiembrie 2000 (anulat

ulterior), dosar nr. 3294/2005 al Curții de Apel Oradea, care nu se regăsește

în procesul verbal de punctaj încheiat de părți la data de 16 aprilie 2003,

dosar 630/2005 al Tribunalului Bihor, motiv pentru care nu s-a putut reține că

această sumă a fost recunoscută de către pârâtă prin procesul verbal menționat.

Pe de altă parte, prin ordonanța nr. 682 din 18 martie 2003 pronunțată de

Tribunalul Bihor, irevocabilă, a fost respinsă cererea de somație de plată

formulată de către creditoare pentru această sumă (dosar nr. 630/2005 al

Tribunalului Bihor). A rezultat privind această sumă, că reclamanta nu a făcut

dovada întreruperii cursului prescripției dreptului la acțiune, prin vreuna din

modalitățile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea prin care

a solicitat să fie obligată pârâta la plata acestei sume fiind prescrisă.

Instanța a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei privind suma de

1.147.791.428 lei vechi, înscrisă în factura nr. 1251743 din 28 noiembrie 2000

și a respins ca fiind prescrisă acțiunea pentru această sumă.

În temeiul art. 969 C.

civ., coroborat cu art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, a fost

admisă, ca întemeiată, acțiunea reclamantei pentru suma de 2.158.766.049 lei,

reprezentând preț neachitat, înscris în facturile acceptate la plată de către

pârâtă și a fost obligată pârâta la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere,

de la data scadenței facturilor și până la data plății efective, în temeiul

dispozițiilor art. 1066 C. civ., coroborat cu art. 8 pct. 2 din contractul nr. 102/2000

și art. 371 alin. (2) C. proc. civ.

Fiind în culpă

procesuală, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 7.674 lei

cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar și onorariu

avocațial, cheltuielile de judecată reprezentând taxă de timbru, fiind

calculate la valoarea pretențiilor reclamantei, care au fost admise.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 173/

C/2007-A din 27 noiembrie 2007, a admis, ca fondate, apelurile declarate de

reclamanta SC O.I. SRL Șimleul Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA

împotriva sentinței nr. 876/ COM din 2 mai 2007, pronunțată de Tribunalul

Bihor, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că:

A admis în parte

acțiunea precizată formulată de reclamanta SC O.I. SRL Șimleul Silvaniei

împotriva pârâtei SC P. SA București și în consecință, a obligat-o pe pârâtă să

plătească reclamantei suma de 330.655,74 lei, reprezentând preț neachitat,

precum și la plata unei penalități de 661,31 lei pe fiecare zi de întârziere,

începând cu data de 10 ianuarie 2004 și până la plata efectivă a prețului

datorat.

A respins, ca

prescrisă, cererea de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei

cuprinse între data scadenței și 10 ianuarie 2004.

A obligat pârâta SC P.

SA BUCUREȘTI să plătească reclamantei SC O.I. SRL Șimleul Sivaniei suma de

20.567,79 RON, cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale parcurse.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de control judiciar a reținut în esență că:

Apelul reclamantei SC

O.I. SRL Șimleul Silvaniei este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile apelantei,

în ceea ce privește obligarea pârâtei Sucursala P. SA – Suplacu de Bacău,

inițial chemată în judecată și nu a SC P. SA BUCUREȘTI, deși a precizat

acțiunea în acest sens, sunt fondate.

Astfel, prin

încheierea din ședința publică din 10 ianuarie 2007, reclamanta a depus la

dosar precizarea de acțiune, solicitând introducerea în cauză, în calitate de

pârâtă SC P. SA București, câtă vreme prin încheierea din 12 septembrie 2006

emisă de O.R.C. Bihor (dosar nr. 7061/2006) s-a certificat și dispus radierea

din Registrul Comerțului a Sucursalei P. Suplac.

Așadar, calitate

procesuală în cauză are SC P. SA București, aspect necontestat în cauză nici de

către intimată.

Critica apelantei,

vizând modul în care instanța de fond a soluționat cererea sa cu privire la

pretențiile ce fac obiectul facturii nr. 1251743/2000 este, de asemenea,

fondată.

Astfel, prin decizia nr.

112 din 11 octombrie 2005, Curtea de Apel Oradea a reținut că, procesul-verbal de

punctaj întocmit de părți la 14 aprilie 2003 reprezintă o recunoaștere a

datoriei pârâtei față de reclamantă, pentru suma de 3.932.958.068 lei.

În consecință, a fost

întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea dreptului, în condițiile art. 16

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Drept consecință,

reținând că sentința Tribunalului Bihor nr. 222 din 19 aprilie 2005 a fost

pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 16 lit. a) și b) din Decretul

nr. 167/1958, a desființat-o cu trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare la

aceeași instanță.

Recursul declarat de

pârâtă împotriva acestei decizii a fost respins de Înalta Curte de Casație și

Justiție nr. 2034 din 02 iunie 2006, instanță care, în considerentele deciziei

reține că în mod corect instanța de apel a reținut că, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea

cursului prescripției fără recunoașterea făcută de recurenta-pârâtă, pentru

suma de 3.932.958.069 lei, prin procesul-verbal de punctaj încheiat între părți

la data de 14 aprilie 2003 (acțiunea reclamantei fiind formulată de la data de

26 ianuarie 2005).

Cu privire la

procesele-verbale de compensare în discuție, respectiv 8603/2000, 178, 179,

677/2001, prin aceeași decizie a Curții de Apel Oradea s-a reținut că, acestea

au fost anulate prin acordul părților semnatare, întrucât apelanta reclamantă

nu avea în obiectul său de activitate tranzacții cu produse petroliere.

Din cuprinsul

procesului-verbal de punctaj încheiat între părți la data de 14 aprilie 2003

rezultă că, debitul de 3.886.602.395 lei este compus din următoarele: PVC 8604

din 04 noiembrie 2000 în valoare de 1.783.020 lei parțial, PVC 677 din 20

februarie 2001 în valoare de 816.711.722 lei, PVC 178 din 05 ianuarie 2001 în

valoare de 1.147.791.428 lei (exact suma înscrisă în factura 1251743/2000).

Acțiunea reclamantei

are ca obiect următoarele facturi fiscale acceptate de către pârâtă prin

aplicarea pe fiecare a mențiunii „bun de plată”, respectiv factura 1251746/2000

în sumă de 919.587.535 lei, factura fiscală 1251749/2000 pentru suma de

338.586.666 lei și factura 1251743/2000 pentru suma de 1.147.791.428 lei.

Facturile au fost

emise pentru încasarea prețului lucrărilor de amenajare, careuri sonde, curățire-redare

terenuri secția a II-a Suplac, lucrări executate de reclamantă pe seama

pârâtei, în baza contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între

părți.

Instanța de fond în

mod greșit a trecut la reanalizarea excepției prescripției dreptului la acțiune

al reclamantei, privind facturile din litigiu.

Ca atare, criticile

apelantei SC P. SA sub aceste aspecte nu au fost reținute.

Prin urmare, acțiunea

reclamantei privind obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 330.655,74 lei

RON, contravaloarea facturilor din litigiu, este fondată în întregime, astfel

că, sentința atacată va fi schimbată în totalitate în sensul obligării pârâtei

la plata sumei de 330.655,74 lei RON cu titlu de preț.

În ce privește

penalitățile de întârziere formulate, se rețin următoarele:

Conform art. 8 pct. 2

din contract, părțile de comun acord au stabilit plata unor penalități de

întârziere, în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere.

Reclamanta a formulat

cererea pentru plata penalităților la data de 10 ianuarie 2007, potrivit

„precizării acțiunii” dosar nr. 7061/2006.

În apel, prin „Notele

de Ședință” depuse la data de 4 octombrie 2007 și 6 noiembrie 2007, apelanta a

precizat cuantumul penalităților pretinse, achitând și taxa de timbru stabilită

de către instanță, atât cea datorată la instanța de fond cât și în apel.

Clauza penală

stabilită prin contract și invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă

vreme pârâta nu și-a respectat obligația de plată a prețului.

Așadar, cum debitul principal,

stabilit prin procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003, în cuantum de

330.655,74 lei RON, nu a fost achitat, pârâta datorează penalități de

întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, respectiv suma de 661,31 lei RON/zi

întârziere, începând cu data de 10 ianuarie 2004 și până la plata efectivă a

prețului datorat.

Cererea reclamantei

de acordare a penalităților de întârziere aferente perioadei cuprinse între

data scadenței invocate, respectiv 14 aprilie 2003, data întocmirii PV de

punctaj și 10 ianuarie 2004 se va respinge ca fiind prescrisă, având în vedere

prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește apelul

pârâtei SC P. SA București, instanța de apel a apreciat că, este fondat în

parte și pentru următoarele considerente:

Astfel, criticile

apelantei, în sensul că debitul principal a fost achitat prin compensare, nu

vor fi reținute.

Este adevărat că,

acest mod de stingere a debitelor era frecvent utilizat între părți, sens în

care au fost depuse la dosar mai multe procese-verbale de compensare.

Cât privește, însă,

procesele-verbale de compensare în discuție, acestea au fost anulate, aspect

clarificat așa cum am mai arătat prin Decizia nr. 112/2005 a Curții de Apel

Oradea, iar ulterior anulării lor, între părți are loc punctajul comun, punctaj

finalizat cu procesul-verbal încheiat la data de 14 aprilie 2003.

Ca atare, susținerile

apelantei privind interpretarea greșită a procesului-verbal din 14 aprilie

2003, de către prima instanță cât și cele vizând anularea proceselor-verbale de

compensare, nu vor fi reținute.

Este adevărat că

prețul contractului nr. 102 din 10 ianuarie 2000 încheiat între reclamantă și

fosta Sucursală P. Suplac este de 10.000.000.000 lei.

Afirmația apelantei

în sensul că reclamanta ar fi emis facturi care exced prețul contractului, este

însă nefondată.

Analizând

centralizatorul depus la dosar cât și procesele-verbale de compensare invocate

și Raportul de Expertiză cât și întreg probatoriul administrat, a reținut că,

în lunile aprilie, iunie, iulie, septembrie 2000, între părți au operat

compensări și cu privire la alte facturi decât cele emise în executarea

contractului ce face obiectul prezentului litigiu. În acest sens facturile

99741 din 03 aprilie 2000 în valoare de 338.030.359 lei, 1251718 din 10 iunie 2000

în valoare de 144.606.306 lei, 1251729 din 06 iulie 2000 în valoare de

40.967.096 lei, 1251736 din 07 septembrie 2000 în valoare de 1.028.326.971 lei,

vizează lucrări privind modernizarea Complex B. Alte compensări din luna

ianuarie, martie, mai, privind facturile 1251702 din 18 februarie 2000 în

valoare de 62.751.496 lei, 99752 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 342.490.079

lei, 99726 din 31 ianuarie 2000 în valoare de 417.166.251 lei, 99734 din 08

martie 2000 în valoare de 42.119.221 lei, 1251717 din 10 iunie 2000 în valoare

de 78.612.758 lei, vizează alte lucrări, ca amenajare incintă sediu, teren

infestat sector III, transport slam sector II și III.

Prin urmare, nu se

poate accepta punctul de vedere al apelantei, în sensul că, prin însumarea

primelor opt procese-verbale de compensare din centralizator, s-ar ajunge la un

total ce depășește prețul contractului încheiat între părți.

Criticile apelantei

sunt fondate în parte, în ceea ce privește penalitățile de întârziere.

Astfel, în mod greșit

instanța de fond a obligat pârâta la plata penalităților de întârziere de 0,2 %

pe zi de întârziere, începând cu data scadenței și până la data plății efective

a sumelor datorate.

Cum, reclamanta a

înțeles a formula capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere,

doar la data de 10 ianuarie 2007, potrivit precizării acțiunii depuse la doar,

penalitățile de întârziere puteau fi acordate doar în termenul general de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care,

raportat la data exercitării dreptului la acțiune este 10 ianuarie 2004 și până

la data plății efective a sumelor datorate.

În speță, nu sunt

incidente prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora:

Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzut la alin. (1) și (2),

nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția

cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul”.

Astfel, devin

incidente speței prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002, câtă vreme

contractul părților a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei

legi. Potrivit acestei prevederi „Contractele încheiate până la data intrării

în vigoare a prezentei legi, de părțile contractante cu principalii creditori

și societățile bancare finanțatoare, rămân în vigoare, cu respectarea

termenelor de plată și a cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii

acestora”.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs în termen legal, motivat și timbrat pârâta SC P. SA

București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând în esență

motivele invocate în apel, susținând în esență că:

1) Instanța de apel a

interpretat în mod greșit procesul-verbal de punctaj din 14 aprilie 2003,

apreciindu-se că ar fi vorba de o recunoaștere a unor debite deoarece acest

proces de punctaj nu conține facturile în litigiu (mai mult nici o factură din

acest litigiu nu este menționată expres în acest procesul-verbal), iar

aplicarea dispozițiilor decretului 167/1958 s-a făcut nelegal.

2) În mod nelegal și

netemeinic instanța de apel nu a reținut o parte din motivele invocate în apel

de SC P. SA BUCUREȘTI, fiind încălcat principiul devolutiv al apelului.

Unul din motivele de

apel formulate de SC P. SA BUCUREȘTI privea valabilitatea proceselor-verbale de

compensare numerele: 8603/2000, 178/2001, 179/2001, 622/2001 iar instanța de

apel în mod nelegal și netemeinic a apreciat că au fost „clarificate” în primul

ciclu procesual respectiv prin decizia nr. 112/ C din 11 octombrie 2005 a

Curții de Apel Oradea înlăturând apărările pârâtei.

Anularea acestor

procese-verbale reprezintă un aspect legal de fondul cauzei, fond care trebuia

să fie judecat potrivit dispozițiilor cuprinse în chiar decizia 112/C/2005 a

Curții de Apel Oradea.

Procesele-verbale de

compensare au reprezentat acordul de voință a mai multor părți contractante și

nu puteau fi anulate numai prin acordul unora din părțile semnatare.

Prin semnarea acestor

procese-verbale de compensare părțile semnatare au înțeles să procedeze la

stingerea reciprocă a unor datorii.

Dacă la semnarea

acestor procese-verbale a existat acest acord, privind nașterea actelor

juridice, nu același lucru se poate spune despre partea privind anularea

acestora.

Pentru părțile

semnatare ale acestor procese-verbale de compensare se poate vorbi de

rezoluțiune și nicidecum de anulare. Pentru a opera rezoluțiunea era însă

nevoie de o hotărâre a unei instanțe de judecată, care să constate o culpă a

uneia din părți.

3) În mod greșit

instanța de apel a respins motivele de apel ale SC P. SA BUCUREȘTI față de

penalitățile solicitate de reclamantă și acordate de instanță deoarece

considerând debitul principal achitat prin compensare obligarea pârâtei la

plata penalităților de întârziere este nelegală și netemeinică.

Instanța de apel prin

modul în care a acordat reclamantei penalitățile de întârziere a încălcat

prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Reclamanta a formulat

pentru prima dată o cerere pentru plata penalităților la data de 10 ianuarie 2007,

situație în care pârâta SC P. SA apreciază ca fiind prescris dreptul acesteia

la penalități.

Pârâta SC P. SA

BUCUREȘTI a solicitat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea

recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în parte a

deciziei atacate în sensul respingerii în principal a pretențiilor reclamantei

privitoare la preț și penalități iar în subsidiar respingerea penalităților

reclamantei.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Din examinarea

actelor de la dosarul cauzei prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor

legale incidente cauzei rezultă că instanța de apel în mod corect a apreciat actul

dedus judecății și probatoriile administrate în cauză.

În mod corect

instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 112 din 11 octombrie 2005 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal,

rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2034

din 2 iunie 2006, procesul verbal de punctaj întocmit de parte la 14 aprilie

2003 reprezintă o recunoaștere a datoriei pârâtei față de reclamantă și că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 litera b din decretul 167/1958

privind întreruperea cursului prescripției față de recunoașterea făcută de

pârâtă.

Cu privire la

procesele verbale de compensare nr. 8603/2001; 178, 179/2001 și 622/2001 în mod

corect a reținut instanța de apel că prin aceiași decizie a Curții de Apel

Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că

acestea au fost anulate prin acordul părților semnatare întrucât reclamanta nu

avea în obiectul său de activitate tranzacții cu produse petroliere.

Ca atare susținerile

recurentei privind interpretarea greșită de prima instanță și de instanța de

apel a procesului verbal din 14 aprilie 2003 cât și cele vizând anularea

proceselor verbale de compensare nu pot fi reținute.

În ceea ce privește

penalitățile de întârziere în mod corect instanța de apel a reținut că:

Potrivit art. 8 pct. 2

din contract, părțile de comun acord au stabilit plata unor penalități de

întârziere în cuantum de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere.

Clauza penală

stabilită prin contract și invocată de reclamantă a devenit incidentă, câtă

vreme pârâta nu a respectat obligația de plată a prețului.

Criticile recurentei

în sensul că debitul principal al fost achitat prin compensare nu sunt

întemeiate deoarece procesele verbale de compensare în discuție au fost anulate

prin decizia nr. 112/2005, a Curții de Apel, Oradea, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, iar ulterior anulării lor, între părți a avut loc

punctajul comun, punctaj finalizat cu procesul verbal încheiat la data de 14

aprilie 2003.

În mod corect a

apreciat instanța de apel că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002 potrivit cărora „Totalul penalităților de întârziere

în decontare prevăzute la alin. (1) și (2) nu poate depăși cuantumul sumei

asupra cărora sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a

stipulat contrariul”.

În speță, sunt

aplicabile prevederile art. 12 din Legea nr. 469/2002 câtă vreme contractul

părților a fost încheiat anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit acestei

prevederi „Contractele încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei

legi, de părțile contractante cu principalii creditori și societățile bancare

finanțatoare, rămân în vigoare cu respectarea termenelor de plată și a

cuantumului sumelor, stabilite la data încheierii acestora”.

Față de cele ce

prevăd, rezultă că decizia atacată este legală și în consecință, Înalta Curte

va respinge recursul în considerarea art. 312 pct. 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC P. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 173

/2007/-A din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2008.