ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1250/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 29 octombrie 2001 reclamanta P.A. a solicitat, în contradictoriu cu Banca

Națională a României, sucursala municipiului București, anularea în parte a

actului prin care s-a dispus virarea către reclamantă a sumei de 54.281.089 lei

în ce privește suma de 2.525 lei, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a

sumei de 2.525 lei reactualizată de la data valorificării obiectelor de aur

confiscate de la P.N. și până în prezent, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii sale

reclamanta a arătat că prin Ordonanța nr. 35/VIII/1/2000 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul Cluj s-a admis plângerea ei împotriva ordonanței de încetare a

urmăririi penale din 26 august 1959 față de învinuitul defunct P.N. și, în consecință

s-a dispus restituirea cantității de 500 gr. bijuterii din aur de 18 karate sau

contravaloarea lor de Banca Națională a României, către reclamantă. S-a mai

arătat că:

- la 6 august 2001, Banca Națională

a României, sucursala Cluj, fără a-i prezenta vreun act justificativ, a

procedat la plata sumei de 54.281.089 lei;

- la 8 august 2001 prin cererea

înregistrată sub nr. 8139 a cerut Băncii Naționale a României, sucursala Cluj,

să-i comunice modalitatea de calcul a sumei achitate, iar la 13 august 2001

aceasta i-a răspuns că suma a fost calculată în conformitate cu normele tehnice

legale, fără alte detalii tehnice, menționându-se că pentru eventuale detalii

urmează ca petenta să se adreseze Băncii Naționale a României București, motiv

pentru care s-a și adresat autorității indicate la data de 4 septembrie 2001

care i-a răspuns prin adresa nr. 36548 din 24 septembrie 2001. Reclamanta a

solicitat anularea acestui din urmă răspuns întrucât în opinia sa, reprezintă

singurul act administrativ pe care îl poate ataca în baza Legii nr. 29/1990 pe

motiv că prin acesta nu i s-a soluționat cererea de a i se trimite copia

proceselor verbale de valorificare a bijuteriilor, iar suma de 2.525 lei nu

poate fi restituită la valoarea din momentul când bunurile confiscate au fost

valorificate, ci la valoarea actualizată.

La data de 16 ianuarie 2002,

reclamanta a formulat note de ședință precizând că actul administrativ care i-a

vătămat drepturile îl reprezintă răspunsul Băncii Naționale a României,

sucursala Cluj, din data de 13 august 2001, prin care aceasta a refuzat

nejustificat să-i comunice cele solicitate.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 22 din 17

ianuarie 2002 a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, reținând, în

esență, că actul atacat de reclamantă nu se încadrează în cele prevăzute de

art. 1 din Legea nr. 29/1990, în speță, fiind în discuție acte prin care s-a

pus în executare un titlu prin efectuarea de plăți.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamanta P.A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 coroborat cu art.

105 alin. (2) C. proc. civ., art. 304 pct. 9 și 10 și art. 312 alin. (5) C.

proc. civ.

Printr-un prim motiv de recurs se

susține că sentința atacată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu

încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege, instanța de fond trecând la

judecarea cauzei fără a cita chematul în garanție în baza art. 60-63 C. proc.

civ.

Prin cel de-al doilea motiv de

recurs se susține că sentința este netemeinică, respingându-se în mod greșit

acțiunea pe excepție și nemenționându-se considerentele pe care s-a bazat

instanța de fond când a ajuns la concluzia admiterii acesteia.

Totodată, se invocă și faptul că

prin notele de ședință depuse la 16 ianuarie 2002 reclamanta a precizat în ce

constă obiectul litigiului, respectiv răspunsul nejustificat al pârâtei.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu

dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat.

Într-adevăr, la data de 3 decembrie

2001 a fost înregistrată la dosar, împreună cu întâmpinarea pârâtei și o cerere

în garanție a Ministerului Finanțelor, formulată tot de pârâtă, iar nu de

recurenta-reclamantă.

Totodată, se constată că la termenul

de 6 decembrie 2001, instanța de fond, din oficiu, a invocat excepția prevăzută

de art. 5 din Legea nr. 29/1990 referitoare la neîndeplinirea procedurii

prealabile de către reclamantă și a dispus amânarea judecării cauzei la cererea

acesteia pentru a preciza în scris poziția sa cu privire la excepția invocată.

De asemenea, se constată că tot la același termen reprezentantul pârâtei nu a

solicitat a se lua act de cererea sa de chemare în garanție, nu a solicitat

citarea chematului în garanție, arătând însă că excepția invocată este fondată.

Prin notele de ședință înregistrate

la 16 ianuarie 2002, recurenta-reclamantă a precizat că actul care i-a vătămat

dreptul este răspunsul din 13 august 2001, iar în ședința publică din 17 ianuarie

2002 instanța de fond, față de precizările acțiunii, a pus în discuție

admisibilitatea cererii pe calea contenciosului administrativ în raport cu

natura juridică a actelor atacate, rămânând în pronunțare pe această excepție

ce are caracter dirimant și care face de prisos cercetarea în fond a cauzei.

În aceste condiții, pârâta nu a mai

solicitat a se luat act de cererea sa de chemare în garanție și cum în procesul

civil, în baza principiului disponibilității, doar aceasta ar fi putut solicita

măsura respectivă tot ea este cea care ar fi putut invoca necitarea în cauză a

Ministerului Finanțelor, iar nu recurenta-reclamantă care nu poate invoca

vătămarea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. De altfel, în

întâmpinarea sa, intimata-pârâtă a și arătat că a considerat că, în raport cu

excepția ridicată din oficiu, nu mai era necesară luarea în discuție a cererii

de chemare în garanție.

Referitor la celelalte motive de

recurs se constată, pe de o parte, că instanța de fond a avut în vedere

precizările formulate prin notele de ședință, iar pe de altă parte, că aceasta,

în mod corect a reținut că actele atacate nu se încadrează în categoria actelor

administrative, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, acestea neproducând

prin ele însele efecte juridice, fiind doar simple adrese de răspuns la

cererile reclamantei referitoare la modalitatea de punere în executare a unui

titlu.

În consecință, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.A.

împotriva sentinței civile nr. 22 din 17 ianuarie 2002 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 27 martie 2003.