ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2268/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 mai

2002 la Tribunalul București reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pe pârâta

Banca Națională a României cerând să fie obligată să-i restituie cantitatea de

21.348 kg. aur monede de colecție sau contravaloarea acestora în lei la cursul

zilei, anume, 7.409.329.040 lei.

În motivarea cererii reclamanta

arată că prin sentința penală nr. 1458/1986 a Judecătoriei Sectorului Agricol

Ilfov a fost condamnată, atât ea cât și soțul său, la pedeapsa închisorii

pentru infracțiunea prevăzută de art. 50 lit. c) coroborat cu art. 25 lit. d)

și art. 67 din Decretul nr. 244/1978 și art. 37 alin. (1) din Decretul nr.

210/1960, sentință prin care, în baza art. 118 lit. c) C. pen. s-a dispus și

măsura de siguranță a confiscării speciale cu privire la cantitatea de aur a

cărei restituire o solicită.

Susține reclamanta că prin Decretul

Lege nr. 9/1989 faptele penale mai sus descrise au fost dezincriminate, aspect

constatat și prin sentința penală nr. 1203 din 9 august 2000 a Judecătoriei Buftea,

caz în care, în conformitate cu dispozițiile art. 12 C. pen., măsurile de

siguranță pronunțate în baza legii vechi încetează de drept prin intrarea în

vigoare a legii noi.

În drept, reclamanta invocă

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 11, art. 20 și art. 41 din

Constituția României și art. 1 și art. 6 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta Banca Națională a României a

cerut respingerea acțiunii.

În motivarea cererii sale pârâta

arată că la pronunțarea sentinței penale nr. 1203 din 9 august 2000,

Judecătoria Buftea s-a aflat într-o gravă eroare, că abrogarea art. 37 din

Decretul nr. 210/1960 nu are consecințe privind aplicabilitatea art. 50 și art.

67 din Decretul nr. 244/1978, dispoziții care se referă la fapte total diferite

cu mențiunea că pedepsele prevăzute în articolul de lege abrogat se aplică cu

caracter de dispoziții proprii ale art. 67 din Decretul nr. 244/1978 formând

împreună cu prevederile art. 50 din același decret o normă civică, de sine

stătătoare, aspecte relevate și prin practica Curții Supreme de Justiție.

Se subliniază, totodată că prin

decizia nr. 821/1995 Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr.

244/1978.

Pe fondul cauzei pârâta susține că

în raport de dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 244/1978, monedele de aur

sunt interzise la deținere persoanelor fizice că atâta timp cât au fost

confiscate și valorificate în folosul statului în baza sentinței penale nr.

1458/1956 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, cererea reclamantei nu poate

fi primită.

Totodată, întrucât majoritatea

monedelor în litigiu, cu excepția celor indicate în întâmpinare, au fost

valorificate în folosul statului, pârâta a chemat în garanție Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 73 din 23

ianuarie 2003 Tribunalul București, secția a III – a civilă, a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, în esență

s-a reținut că hotărârea penală prin care s-a dispus confiscarea, în temeiul

art. 118 lit. e) C. pen. a cantității de aur în litigiu constituie titlu

valabil al statului atâta timp cât nu a fost desființată în căile de atac în

condițiile procedurii penale.

Reține prima instanță că

dezincriminarea ulterioară a faptelor penale imputate reclamantei și soțului

său, aspect constatat prin sentința penală nr. 1203 din 9 august 2000 a

Judecătoriei Buftea nu are efect asupra măsurilor de siguranță deja executate,

dispozițiile art. 12 C. pen. prezentând relevanță juridică numai în cazul când

aceste măsuri nu au încă executate.

Totodată, se reține că nu există

similitudine între cazul de speță dedus judecății și cel soluționat prin

hotărârea nr. 53/1997 a CEDO.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În motivarea apelului reclamanta a

invocat greșita interpretare dată dispozițiilor legale incidente de prima

instanță care a concluzionat, în mod eronat, în sensul că dezincriminarea

faptelor penale nu ar produce efecte juridice asupra măsurilor de siguranță

dispuse prin aceeași hotărâre penală și executate, respectiv că, în speță, nu

ar fi similitudinea între cauza dedusă judecății și cea soluționata prin

hotărârea nr. 53/1997/837/1043 din 22 mai 1998 a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Prin decizia civilă nr. 337 din 6

iunie 2003 Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a respins apelul

ca nefondat.

În motivarea deciziei, în esență,

s-a reținut că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 12 C.

proc. civ. dezincriminarea ulterioară a unor fapte penale cum este cazul și în

speța dedusă judecății neavând efect asupra măsurilor de siguranță deja

executate.

Totodată, se reține că atâta timp

cât dispozițiile art. 50 din Decretul nr. 244/1978 nu au fost abrogate Statul

Român are titlu valabil pentru bunurile revendicate de apelantă cu mențiunea că

în speță nu sunt relevante, sub aspectul similitudinii, datele cazului

soluționat prin hotărârea nr. 53/1997 CEDO.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. reiterând

criticile formulate prin apel mai sus arătate.

Recursul declarat de reclamantă este

fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 26 din O.U.G.

nr. 190 din 9 noiembrie 2000, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie

2003, adică în cursul judecății cauzei supuse analizei, persoanele fizice și

juridice ale căror obiecte din metale prețioase, de natura celor prevăzute la

art. 4 din același act normativ, au fost preluate abuziv, cu încălcarea

reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990 pot solicita

restituirea instanțelor de judecată.

Prin Legea nr. 591/2004 privind

modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000 la art. 2 se arată că preluarea

efectuată în baza Decretelor nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată

străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase și nr. 244/1978 privind

regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase este considerată a fi abuzivă.

De altminteri, ambele decrete mai

sus arătate sunt abrogate, Decretul nr. 244/1960 a fost abrogat prin O.U.G. nr.

190/2000 iar Decretul nr. 210/1960 prin Legea nr. 158/2004.

Or, prin cererea dedusă judecății

reclamanta a cerut restituirea unei cantități de 21,348 kg. aur monede de

colecție sau contravaloarea acestora în lei la cursul zilei, motivat de faptul

că i-a fost preluat abuziv prin confiscare în temeiul art. 118 lit. c) C. pen.,

în folosul statului, ca urmare a condamnării sale dar și a altor persoane

pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Decretele nr. 210/1960 și

244/1978.

Așa fiind, cum dispozițiile

procedurale instituite prin O.U.G. nr. 190/2000 și Legea nr. 591/2004 sunt de

imediată aplicare, în mod greșit, instanțele de fond nu au pus în discuția

părților și nu au analizat incidența acestora în cauza dedusă judecății.

Totodată, soluționarea în apel a

cauzei deduse judecății în raport de dispozițiile Decretului nr. 244/1978, act

normativ abrogat din data de 1 ianuarie 2003, echivalează cu o nesoluționare a

fondului pricinii deduse judecății.

Concluzia se impune cu atât mai mult

cu cât soluționând procesul în baza unui act normativ abrogat instanțele nu au

fost preocupate să stabilească pe deplin nici împrejurările de fapt ale cauzei,

respectiv ce cantitate de aur a fost confiscată efectiv din patrimoniul

reclamantei existența materială acesteia în patrimoniul persoanei chemate în

judecată ca pârâtă și temeinicia cererii de chemare în garanție formulată de

aceasta respectiv, dacă această măsură, în raport de dispozițiile legale în

vigoare poate fi considerată a fi sau nu abuzivă.

Pentru considerentele de fapt și de

drept arătate, Înalta Curte reținând, pe de o parte, că instanțele de fond nu

au stabilit împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecății, iar pe de altă

parte, că acestea nu au analizat cererea în raport de legile în vigoare la

momentul judecății urmează a admite recursul declarat de reclamantă, și a casa

hotărârile pronunțate de instanțele de fond.

Date fiind noile competențe

materiale instituite prin Legea nr. 591/2004 Înalta Curte va trimite cauza spre

rejudecare, în primă instanță, la Judecătoria sectorului 4.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta M.V.I. împotriva deciziei civile nr. 337/A din 6 iunie 2003 a Curții

de Apel București, secția a III – a civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința civilă nr. 73 din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului București, secția a

III – a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 4

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2005.