ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2479/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 28 ianuarie 2000, reclamanta,

sucursala D.E.E. Vaslui, a chemat în judecată pârâta R.A.I.F., sucursala Vaslui,

pentru a fi obligată la 10.484.089 lei, reprezentând contravaloarea majorărilor

de tarif, calculate pe baza prevederilor art. 94 din H.G. nr. 236/1993 și art. 17

alin. (1) din contractul de furnizare a energiei electrice M.I. 1401 din 2

septembrie 1996.

În motivarea cererii, se arată că

pârâta nu a plătit la scadență facturile și, conform articolelor menționate,

pentru depășirea scadenței plății, consumatorul datorează majorări de tarif de

0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 6-a zi, până la achitarea

facturii. Sunt nominalizate un număr de 10 facturi neachitate la scadență, din

perioada 29 aprilie 1998 – 15 iunie 1999.

Tribunalul Vaslui, prin sentința nr.

833 din 20 noiembrie 2000, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta R.A.I.F.,

sucursala Vaslui, reorganizată în S.N.I.F. SA, sucursala Vaslui, să plătească reclamantei

941.439 lei, reprezentând majorări de întârziere și 82.144 lei cu titlu cheltuieli

de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele:

În executarea relațiilor

contractuale, stabilite prin contractul de livrare a energiei electrice la

marii consumatori nr. M.I. – 1401 din 2 septembrie 1996, reclamanta, F.R.E. Vaslui,

reorganizată în sucursala D.E.E. Vaslui, în calitate de furnizor, a livrat

pârâtei R.A.I.F. Vaslui, reorganizată în S.N.I.F. SA, sucursala Vaslui, în

calitate de consumatoare, energie electrică, pe care aceasta a achitat-o cu

întârziere.

Deși art. 17 pct. 1 din contract

prevede obligația debitorului de a achita majorări de întârziere începând cu

prima zi a emiterii facturii și până la achitarea ei, pârâta a dovedit că

întârzierea în decontare se datorează primirii cu întârziere a subvențiilor de

la bugetul de stat.

Astfel fiind, instanța de fond,

reținând că, potrivit art. 5 din Legea nr. 50/1994 și Normelor metodologice nr.

29/4 aprilie 1997 ale M.A.A. în vigoare la data executării contractului,

cheltuielile cu energia electrică necesară pompării apei de la priză până la

hidrant, pompării apei din rețeaua de descărcare etc. se suportă integral de la

bugetul de stat, a considerat că este imputabilă numai plata cu întârziere a

facturilor după primirea alocației bugetare.

În consecință, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 1082 C. civ., a obligat pârâta numai la plata majorărilor,

decurgând din plata cu întârziere a facturilor după primirea alocațiilor

bugetare, respectiv 941.439 lei, așa cum s-au stabilit de expert.

Curtea de Apel Iași, prin decizia nr.

185 din 30 aprilie 2001, a respins apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului,

reținând următoarele:

Este adevărat că între părți a rămas

în vigoare clauza penală prevăzută de art. 17 din contractul de livrare a

energiei electrice, însă, raportat la specificul de activitate al societății

pârâte, ce intră sub incidența prevederilor art. 5 din Legea nr. 50/1994 și a

Normelor metodologice nr. 29/1997 ale M.A.A., aceasta este dependentă de

resursele acordate prin bugetul de stat. În acest context, în mod corect,

instanța de fond a considerat că întârzierea în plată se datorează primirii cu

întârziere a resurselor financiare de la buget, situație ce se încadrează în

noțiunea de cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă pârâtei, în sensul

dispozițiilor art. 1082 C. civ., de natură a conduce la exonerarea sa de plata

majorărilor de întârziere până la momentul primirii lichidităților necesare,

conform expertizei.

Împotriva deciziei instanței de apel,

a declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și

pct. 11 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată următoarele:

Contractul a fost semnat cu

obiecțiuni de către pârâtă. Una dintre obiecțiuni a fost aceia de a achita

majorările de tarif, în termen de 5 zile de la primirea alocației bugetare și

nu în termen de 10 zile de la data neachitării facturii, așa cum a propus

reclamanta.

Conform art. 120 din H.G. nr. 236/1993,

obiecțiunea a fost soluționată de către o comisie din cadrul R.E.N.E.L. prin

hotărârea nr. 90/1997, în sensul ca majorările să se calculate pentru neplata

facturii în termen de 10 zile de la emiterea ei. Hotărârea este definitivă și a

avut în vedere ca art. 17 din contract, privitor la majorări, este preluat din

H.G. nr. 236/1993, prin care s-a aprobat Regulamentul de furnizare și utilizare

a energiei electrice.

Legea nr. 50/1994 este legea cadru

de organizare a activității de îmbunătățiri funciare care, la art. 5, prevede

cheltuielile care se suportă de la buget și nu este de natură să abroge o

reglementare specială, respectiv H.G. nr. 236/1993.

La rândul său Normele metodologice nr.

29/1997, privind acordarea subvenției reglementează exclusiv raporturi între

stat și beneficiarul subvenției și care nu au legătură cu cauza.

Neprimirea subvenției nu poate fi

asimilată forței majore, iar instanța de apel nu a reținut că, potrivit Legii nr.

50/1994, se acoperă de la buget doar cheltuielile cu energia electrică necesară

pompării apei de la priză la hidrant și din rețeaua de desecare. Or, factura

cuprinde și energia electrică consumată la iluminat interior și exterior al

firmei, încălzirea electrică, consumuri la sediile administrative și ateliere,

care nu este subvenționată.

Recursul este fondat.

Este de necontestat că, în baza

contractului nr. MI – 1401 din 2 septembrie 1996, reclamanta a livrat energiei

electrică pârâtei, care nu a achitat la scadență facturile de energie electrică

pentru care se solicită majorările tarifare.

Or, în conformitate cu art. 17 alin.

(1) din contract, pentru neachitarea facturii emise de furnizor, în termen de 10

zile de la data emiterii acesteia, se percepe o majorare de tarif de 0,2%

pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a emiterii facturii

și până la achitarea ei. Această clauză contractuală a fost prevăzută în conformitate

cu dispozițiile H.G. nr. 236/1993 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare

și utilizare a energiei electrice.

Susținerea pârâtei, că prevederile H.G.

nr. 236/1993 nu pot fi aplicabile acesteia, pe motiv că art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 50/1994 a prevăzut că energia electrică este subvenționată de la

bugetul de stat, nu poate fi reținută, deoarece prin lege nu s-a reglementat și

condițiile în care se face plata către furnizorul energiei electrice.

Mai mult, din art. 5 din Legea nr. 50/1994,

republicată, precum și art. 5 din H.G. nr. 686/1994, cum a fost modificată și

completată, se constată că nu toate cheltuielile cu energia electrică se

suportă integral de la bugetul de stat.

Instanța de fond, cât și instanța de

apel, au reținut că este în vigoare clauza penală de la art. 17 alin. (1) din

contract, însă, au considerat că întârzierea în plată se datorează primirii cu

întârziere a resurselor financiare de la bugetul de stat, situație ce s-ar

încadra în art. 1082 C. civ., care înlătură răspunderea debitorului, când

neexecutarea provine din cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă.

În speță, nu sunt întrunite

condițiile art. 1082 C. civ., respectiv, situația invocată de pârâtă nu se

încadrează în noțiunea de cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă,

deoarece neprimirea la timp a alocațiilor bugetare nu constituie o împrejurare

imprevizibilă și de neînlăturat. Asemenea situații sunt previzibile, fiind frecvente,

iar efectele neprimirii la timp a alocațiilor bugetare pot fi înlăturate, ori

limitate, prin măsuri de prevenire.

Ca atare, primirea cu întârziere a

alocației bugetare nu exonerează pe debitor de răspunderea pentru întârzierea

plății facturilor.

Față de cele arătate, Curtea reține

că, în mod greșit, instanța de fond a stabilit ca obiect al expertizei

contabile calcularea majorărilor de întârziere pentru numărul de zile de

întârziere la plată, de la data primirii subvenției și până la data plății

efective. De asemenea, că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită de

instanța de fond și instanța de apel, întrucât nu s-au administrat probe din

care să rezulte majorările de întârziere în raport cu clauza penală prevăzută

la art. 17 din contract. Sub acest aspect, este necesară administrarea unor

probe de natură să stabilească contravaloarea majorărilor de tarif, datorate de

către pârâtă, potrivit clauzei penale prevăzute în contract.

Astfel fiind, Curtea, având în

vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul și va casa ambele

hotărâri, respectiv a instanței de fond și de apel, trimițând cauza pentru rejudecare

la Tribunalul Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC E. SA, sucursala D.E.E. Vaslui, împotriva

deciziei nr. 185 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Iași.

Casează sentința nr. 833 din 20

noiembrie 2000 a Tribunalului Vaslui și decizia nr. 185 din 30 aprilie 2001 a

Curții de Apel Iași și trimite cauza, pentru rejudecare, Tribunalului Vaslui.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 7 mai 2003.