ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 360/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești la data de 23 iunie 2003, reclamanta B.M.L. a solicitat anularea hotărârii nr.257 din 15 mai 2003 emisă de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița în sensul de a se constata că este beneficiara Legii nr.189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma Diktatului de la Viena, părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din Ardealul de Nord în comuna Dumitrești, județul Olt începând cu data de 20 septembrie 1940. Reclamanta a mai arătat că s-a născut la data de 8 septembrie 1942 în refugiu, unde a locuit împreună cu părinții săi până la 30 martie 1945 când s-a întors în Ardeal împreună cu familia.

Prin sentința civilă nr.160 din 9 iulie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ a respins ca nefondată acțiunea formulată de B.M.L. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, cu motivarea că reclamanta s-a născut cu 2 ani mai târziu după data refugiului iar efectele strămutării părinților se resfrâng și asupra copiilor numai în situația în care aceștia erau concepuți până la această dată. Împotriva sentinței civile sus-menționate a declarat recurs B.M.L. criticând-o ca netemeinică și nelegală și motivând, în esență, că Legea nr.189/2000 nu exclude de la beneficiile ei pe copiii născuți în perioada de refugiu. Recursul este întemeiat. În conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art.100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105, 107 ș.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de instanța de fond în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri ( art.5 din C.civ.). De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate, în dispozițiile normative menționate. Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor. Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice și au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din această situație.

În cauză este necontestat că reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit familia sa ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză urmează să fie admis, cu consecința casării sentinței atacate și admiterii acțiunii formulată de B.M.L. Va fi anulată hotărârea nr.257 din 15 mai 2003 emisă de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița iar pârâta va fi obligată să emită o nouă hotărâre prin care să acorde reclamantei drepturile prevăzute de art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, cu începere de la 1 ianuarie 2003, pentru perioada 8 septembrie 1942 – 6 martie 1945.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de B.M.L. împotriva sentinței civile nr.160 din 9 iulie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și pe fond admite acțiunea formulată de B.M.L. Anulează hotărârea nr.257 din 15 mai 2003 a Casei Județene de Pensii Dâmbovița și obligă pârâta să emită o nouă hotărâre în care să acorde reclamantei drepturile prevăzute de art. 1 lit.c) din Legea nr.189/2000 pentru perioada 8 septembrie 1942 – 6 martie 1945, cu începere de la 1 ianuarie 2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2004.