ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 360/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești la data de 23 iunie 2003,

reclamanta B.M.L. a  solicitat anularea hotărârii nr.257 din 15 mai 2003 emisă

de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița în sensul de a se constata că este

beneficiara Legii nr.189/2000.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma Diktatului de la Viena,

părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din  Ardealul de Nord în comuna

Dumitrești, județul Olt începând cu data de 20 septembrie 1940.

Reclamanta

a mai arătat că s-a născut la data de 8 septembrie 1942 în refugiu, unde a

locuit împreună cu părinții săi până la 30 martie 1945 când s-a întors în

Ardeal împreună cu familia.

Prin

sentința civilă nr.160 din 9 iulie 2003, Curtea de Apel  Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ a respins ca nefondată acțiunea

formulată de B.M.L. împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, cu

motivarea că reclamanta s-a născut cu 2 ani mai târziu după data refugiului iar

efectele strămutării părinților se resfrâng și asupra copiilor numai în

situația în care aceștia erau concepuți până la această dată.

Împotriva

sentinței civile sus-menționate a declarat recurs B.M.L. criticând-o ca

netemeinică și nelegală și motivând, în esență, că Legea nr.189/2000 nu exclude

de la beneficiile ei pe copiii născuți în perioada de refugiu.

Recursul

este întemeiat.

În

conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954

privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este

la părinții săi, iar potrivit art.100 C. fam., copilul minor locuiește la

părinții săi.

Exercitarea

drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă

existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi

realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de

către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de

îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra

bunurile minorului.

Drepturile

și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105,

107 ș.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor

lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din

același cod.

În

raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia

reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o

conduită  juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se

impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de

părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în

cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un

act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri

de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de

statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din

această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului

propus de instanța de fond în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte

fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este

eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor

moravuri ( art.5 din C.civ.).

De

asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin

Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana,

cetățean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit

persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate, în

dispozițiile normative menționate.

Din

interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul

cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii

pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile

respective, din motive etnice, în perioada arătată.

Având

în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se

bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele

persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie

înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât

și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin

consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Acesta

este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au

refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice

și au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din această

situație.

În

cauză este necontestat  că reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care

părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a

suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit

familia sa ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate.

Față de

considerentele mai sus expuse, recursul declarat în cauză urmează să fie admis,

cu consecința casării sentinței atacate și admiterii acțiunii formulată de B.M.L.

Va fi

anulată hotărârea nr.257 din 15 mai 2003 emisă de Casa Județeană de Pensii

Dâmbovița iar pârâta va fi obligată să emită o nouă hotărâre prin care să

acorde reclamantei drepturile prevăzute de art.1 lit.c din Legea nr.189/2000,

cu începere de la 1 ianuarie 2003, pentru perioada 8 septembrie 1942 – 6 martie

1945.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursul declarat de B.M.L. împotriva sentinței civile nr.160 din 9 iulie 2003

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și pe fond admite acțiunea formulată de B.M.L.

Anulează

hotărârea nr.257 din 15 mai 2003 a Casei Județene  de Pensii Dâmbovița și

obligă pârâta să emită o nouă hotărâre în care să acorde reclamantei drepturile

prevăzute de art. 1 lit.c) din Legea nr.189/2000 pentru perioada 8 septembrie

1942 – 6 martie 1945, cu începere de la 1 ianuarie 2003.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2004.