ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2931/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta A.E. a chemat în judecată

Casa Județeană de Pensii Timiș, pentru ca instanța, prin sentința ce o va

pronunța, să anuleze hotărârea nr. 2710/bis din 14 decembrie 2002 și să o oblige

pe pârâtă să emită o nouă decizie, prin care să i se stabilească drepturile

prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că părinții săi s-au refugiat în septembrie 1940, din cauza persecuțiilor

etnice, în județul Constanța, localitatea Fântânele, unde ea s-a născut la 6

noiembrie 1941, deci în timpul refugiului.

Curtea de Apel Timișoara, prin

sentința civilă nr. 80/2003, a admis acțiunea, a anulat ca nelegală hotărârea

nr. 2710/2002 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie

prin care să i se stabilească reclamantei drepturile prevăzute de art. 1 lit.

c) din Legea nr. 189/2000, modificată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că reclamanta a avut imediat după moștenire,

domiciliul la părinții săi în județul Constanța, deci domiciliu de persoană

refugiată, dobândind același statut ca și al părinților.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Timiș.

Motivându-și recursul,

recurenta-pârâtă a susținut că reclamanta nu beneficiază de prevederile Legii

nr. 89/2000 și art. 2 din H.G. nr. 127/2002, deoarece s-a născut la 14 luni,

ulterior strămutării părinților săi.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice,

domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam.,

copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 și altele C. fam.,

texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a

celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” C. fam.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în

general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei care impun, în

mod imperativ, o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților

față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască,

de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu

este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și

reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea

cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea

sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din

cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în

îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, că un

minor, mai ales la o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția și motivarea adusă de prima

instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de orice critică și exprimă un mod

corect și uman de înțelegere a legii, în raporturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus,

recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Timiș împotriva sentinței civile nr. 80 din 18 martie 2003

a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2003.