ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4239/2003

HOTĂRÂRE

24.10.2003

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4239/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Deliberând asupra recursului declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Arad împotriva deciziei civile nr. 145 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, la 18 noiembrie 2002, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 319 pronunțată la 9 iulie 2002 în dosarul nr. 3273/2002 secția civilă a Tribunalului Arad a admis acțiunea formulată de G.I. în contradictoriu cu Primăria Arad și Consiliul local al municipiului Arad obligându-i pe pârâți să îi plătească reclamantului 100 000 000 lei cu titlu de despăgubiri bănești “reprezentând contravaloarea imobilului, teren, situat în Arad, înscris în CF NR - 35026 Arad cu nr. top. 91/a/2/2 , în suprafață de 171 mp”.

În dispozitivul hotărârii astfel pronunțate s-a menționat de asemenea că respectivul imobil a fost “expropriat de Statul Român prin Decretul Consiliului de Stat nr. 477 din 29 decembrie 1079”.

Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de pârâții Consiliul local al municipiului Arad și Primăria Arad au fost respinse ca nefondate prin decizia 145 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Timișoara la 18 noiembrie 2002 în dosarul nr. 6055/C/2002.

Pronunțând această decizie instanța de apel a înlăturat o primă critică formulată de apelanți în legătură cu nemotivarea sentinței reținând că respectiva hotărâre “se dovedește a fi corectă în fond” chiar dacă în cuprinsul său “nu au fost menționate în detaliu argumentele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția admiterii acțiunii reclamantului”.

Au fost de asemenea înlăturate susținerile apelanților privind lipsa de legitimare a părților apreciindu-se ca, în raport cu natura drepturilor litigioase, cu probele administrate în dosar și cu dispozițiile legale aplicabile în materie atât reclamantul cât și pârâtele au calitate procesuală.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că “în plan local” Consiliul local al municipiului Arad “este continuatorul celui care a efectuat exproprierea reclamantului în 1979, respectiv Statul Roman” și că, prin urmare, citarea sa în calitate de pârât “este cu atât mai justificată”.

S-a reținut de asemenea că adresa nr. 3690 emisă de Primăria ARAD la 20 martie 2002 “are aparență formală și substanțială a unei dispoziții motivate în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001”.

În acest context s-a concluzionat că, în urma primirii acelei adrese reclamantul era îndreptățit să o conteste astfel încât acțiunea formulată în cauză nu este prematură așa cum s-a afirmat de către apelanți.

La 24 decembrie 2002 pârâtul Consiliul local al municipiului Arad a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 162/2003

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârile date în cauză au fost criticate sub mai multe aspecte susținându-se că:

au fost pronunțate fără ca recurentului-pârât Consiliul local al municipiului Arad să îi fi fost comunicată vreo cerere de chemare în judecată;

în cauză nu a fost reprezentat Statul Roman, deși acesta a emis actul de expropriere,

instanțele au greșit atunci când au considerat că exproprierea ar fi fost dispusă de fostul “Consiliu Popular al Județului Arad” precum și în aprecierea potrivit căreia succesorul actual al acestuia ar fi Consiliul local al municipiului Arad;

aceleași instanțe au ignorat ori au încălcat prevederile Legii nr. 10/2001, cu referire expresă la art. 9 din acel act normativ, privind “posibilitatea acordării de despăgubiri prin echivalent și nicidecum sub forma despăgubirilor bănești”.

În ceea ce privește obligarea pârâtei “Primăria municipiului Arad” la plata de despăgubiri s-a susținut că hotărârile sunt de asemenea nelegale întrucât respectiva denumire nu corespunde unei persoane juridice, personalitatea juridica aparținând municipiului Arad.

În legătură cu această chestiune s-a afirmat de către recurent că:

litigiile privind punerea în executare a Legii nr. 10/2001 nu sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor art. 19 și art. 67 din Legea administrației publice nr. 215/2001 și că deci

în speță soluționarea cauzei se impunea a fi făcută în contradictoriu cu Municipiul Arad reprezentat de primar.

Tot în susținerea recursului s-a relevat că instanța de apel:

a respins în mod nejustificat criticile referitoare la lipsa de motivare a sentinței pronunțate în cauză și

nu a ținut seama de faptul că reclamantul “nu a făcut dovada că ar avea dreptul să ceară despăgubiri singur pentru un bun din care nu se știe ce cota i-ar reveni în lipsa unui act de partaj”.

În ceea ce îi privește pe intimați este de reținut că pârâta Primăria municipiului Arad, citată în cauză prin primar, nu s-a prezentat și nici nu și-a făcut cunoscut în scris pct. de vedere referitor la recursul declarat în cauză, iar reclamantul G.I. a solicitat respingerea respectivului recurs ca nefondat.

Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În acest sens Curtea reține că citarea în cauză a Consiliul local al municipiului Arad în calitate de pârât a fost dispusă de către prima instanță prin încheierea pronunțată la 30 mai 2003.

Deși legal citat acest pârât nu s-a prezentat în fața instanței la termenul următor de la 20 iunie 2002 și nici nu a formulat obiecțiuni scrise cât privește introducerea sa în cauza ori necomunicarea unei copii a acțiunii.

Așa fiind eventualele neregularități în îndeplinirea acestor acte de procedura s-au acoperit conform art. 108 alin. (3) C. proc. civ. nemai putând forma obiectul unor critici în apel sau recurs.

De asemenea Curtea reține că, în condițiile în care numai pârâtul Consiliul local al municipiului Arad a declarat recurs, nu pot fi primite acele critici care vizează exclusiv aspecte legate de prezența în proces a celeilalte pârâte ca de exemplu:

greșita citare în cauză a pârâtei Primăria municipiului Arad, iar nu a municipiului Arad reprezentat prin PRIMAR,

greșita obligare a aceleiași pârâte la plata unor despăgubiri sau

pretinsa încălcare, în condițiile arătate, a dispozițiilor art. 19 și art. 67 din Legea administrației publice nr. 215/2001.

În același timp Curtea reține că nici în considerentele sentinței și nici în motivarea deciziei instanței de apel nu s-a menționat că exproprierea imobilului ar fi fost dispusă de către fostul “Consiliu Popular al Județului Arad”, fiind deci lipsită de suport critica formulată în legătură cu acest aspect.

În acest context trebuie amintit că în motivarea deciziei recurate s-a reținut că “reprezentarea în proces a statului s-a făcut în persoana celui din urmă” pârât [Consiliul local al municipiului Arad].

Aceasta aserțiune a fost întărită subliniindu-se că “în plan local Consiliul este continuatorul celui care a efectuat exproprierea reclamantului în 1979, respectiv al Statului Roman”.

Toate aceste aprecieri ale instanței de apel infirmă critica formulată de recurent cât privește presupusa ignorare de către instanțe a chestiunii reprezentării Statului Roman în cauza de față.

În altă ordine de idei Curtea reține că Legea nr. 10/2001 cuprinde mai multe dispoziții care consacră expres posibilitatea ca măsurile reparatorii luate în favoarea foștilor proprietari, să constea în sume de bani, iar o întreagă secțiune a actului normativ amintit este intitulată “Capitolul V / Măsuri reparatorii prin echivalent bănesc”.

Prin urmare este lipsită de temei critica prin care recurentul afirmă că obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri bănești ar fi contrară dispozițiilor Legii 10/2001.

Cu atât mai puțin relevantă este reiterarea în recurs a criticii referitoare la lipsa de motivare a sentinței pronunțate în cauză.

Este de remarcat în acest sens că soluția primei instanțe s-a dovedit a fi întemeiată, în pofida unei motivări extrem de concise pe care de altfel instanța de apel a completat-o printr-o analiză detaliată a elementelor de fapt și de drept ale litigiului.

De asemenea instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale reținând că reclamantul era îndreptățit să formuleze acțiunea chiar dacă imobilul a fost achiziționat, conform art. 30 C. fam., ca bun comun dobândit în cursul căsătoriei sale cu G.C., căsătorie care ulterior a fost desfăcută.

În acest sens este de observat că demersurile judiciare ale reclamantului au valoarea unor acte de conservare a drepturilor pe care foștii soți le pot invoca în legătură cu imobilul bun comun, iar hotărârile pronunțate în cauză sunt și ele de natură a profita în egală măsură celeilalte titulare originare a dreptului de proprietate în condițiile unei eventuale partajări a contravalorii imobilului pe care foștii soți o pot efectua prin buna învoială, ori printr-un proces separat.

În raport cu toate aceste considerente Curtea reține că în speță nu își găsesc aplicarea prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici alte dispoziții cuprinse în același text de lege.

În consecință în cauză urmează a se face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. în sensul respingerii recursului ca nefondat.