ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2003

Decizia nr.

1978                                                                                                          Dosar

nr. 3958/2002

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 22 noiembrie 2000, N.D. a chemat în

judecată pe S.C. T.  S.A. Iași pentru anularea deciziei nr. 187 din 3 februarie

1999, prin care intimata i-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 130

alin. (1) lit. a)  C. muncii. A cerut, totodată, reintegrarea  în postul avut

anterior concedierii cu consecința plății drepturilor salariale de care a fost

lipsit.

Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 143

din 10 ianuarie 2001, a admis contestația celui în cauză și anulând decizia de

desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea contestatorului în

postul avut anterior concedierii și obligarea intimatului să-i plătească

drepturile salariale de care a fost lipsit, calculate de la data de 3 februarie

1999, până la reintegrarea sa efectivă.

Tribunalul Iași, secția civilă, prin decizia nr.

1880 din 7 februarie 2001 a respins, ca nefondat, recursul intimatei, cu

motivarea că, în raport de dispozițiile art. 134 alin. (2) C. muncii,

contestația nu este tardivă și că, pe fond, anularea măsurii concedierii celui

în cauză se justifică în raport de  prevederile O.U.G. nr. 9/1997 și a

clauzelor contractuale înserate în actul juridic încheiat la 21 iulie 1998

între intimată și firma cehă Z.V. S.A.

Împotriva celor două hotărâri judecătorești, la

data de 6 septembrie 2001, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a introdus recurs în anulare arătând că au fost pronunțate

cu încălcarea esențială a legii, respectiv a  normelor legale referitoare la

momentul de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organelor de

jurisdicție a muncii. În raport cu acest moment, contestația celui în cauză,

este tardivă și se impune a fi respinsă, ca atare.

Recursul în anulare este fondat.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Constituția

României și art. 1 C. civ. este unanim acceptat că legea civilă nouă este de

imediată  aplicare, ceea ce înseamnă că în materia prescripției extinctive,

începutul acesteia (determinarea datei de la care prescripția este socotită a

curge) se raportează la legea sub imperiul căreia se localizează acest moment.

Dacă legea veche a avut fixat un anume moment care nu s-a localizat (consumat)

sub imperiul ei, iar o lege ulterioară fixează un alt moment, stabilirea

momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă se va face

potrivit noii reglementări. Acest lucru deoarece,

facta pendentia,

prescripția

extinctivă nu era în curs (momentul stabilit de legea veche a rămas

nelocalizat), iar

facta futura,

fiind introdus un alt moment, legea

nouă, sub imperiul căreia va fi localizat, îl impune, pentru motive de ordine

publică. Într-adevăr prescripția extinctivă și începutul curgerii ei,

interesează vital ordinea publică jurisdicțională.

În speță, fostul art. 176 alin. (1)  C. muncii,

în vigoare la data desfacerii contractului de muncă al contestatorului,

stabilea că termenul de prescripție (de 30 zile) curge de la data comunicării –

dacă aceasta era reglementată prin lege – sau de la data când cel interesat a

luat cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul de muncă.

Ca urmare a  intrării în vigoare, la data de 1 ianuarie 2000, a Legii nr. 168/1999,

actualul art. 73 lit. a) din lege prevede că „măsurile unilaterale de

executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi

contestate în termen de 30 zile de la  data la care cei interesați au luat

cunoștință de măsura dispusă”. Așadar, dacă anterior datei de 1 ianuarie 2000,

ar fi existat comunicarea deciziei atacate, atunci prescripția termenului de 30

zile ar fi început să curgă din momentul comunicării, fiind fără relevanță că

procesul declanșat de contestator a avut loc după data menționată.

Dacă până la această dată nu a avut loc

comunicarea prevăzută de legea veche, atunci stabilirea momentului de la care

începe să curgă prescripția termenului de 30 zile se va face potrivit noii

reglementări, adică pentru rațiuni de ordine publică (vizând rostul și

finalitatea prescripției extinctive) „de la data la care cei interesați au luat

cunoștință de măsura dispusă”.

Or, în speță, există numeroase dovezi, inclusiv

cele referitoare la renunțarea la preaviz și  încasarea de către contestator a

plăților compensatorii și alocațiilor de sprijin, că acesta știa de măsura

desfacerii contractului său de muncă, cel puțin la 1 ianuarie 2000, când a

intrat în vigoare legea nouă.

Cum contestația a fost introdusă la 22 noiembrie

2000, adică la aproape 11 luni de la intrarea în vigoare a legii noi și 2 ani

de la desfacerea contractului de muncă, rezultă, până la evidență, că a fost

tardiv formulată.

Drept urmare, soluția respingerii excepției de

tardivitate a contestației, pronunțată prin  hotărârile judecătorești atacate,

este esențial nelegală, considerent pentru care se impune a fi reformată, în

sensul cerut prin recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr. 143 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași și

deciziei civile nr. 1880 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași.

Casează hotărârile atacate și rejudecând pricina,

respinge contestația ca tardivă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai

2003.