ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1978/2003

Decizia nr. 1978 Dosar nr. 3958/2002 Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 noiembrie 2000, N.D. a chemat în judecată pe S.C. T. S.A. Iași pentru anularea deciziei nr. 187 din 3 februarie 1999, prin care intimata i-a desfăcut contractul de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii. A cerut, totodată, reintegrarea în postul avut anterior concedierii cu consecința plății drepturilor salariale de care a fost lipsit. Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 143 din 10 ianuarie 2001, a admis contestația celui în cauză și anulând decizia de desfacere a contractului de muncă, a dispus reintegrarea contestatorului în postul avut anterior concedierii și obligarea intimatului să-i plătească drepturile salariale de care a fost lipsit, calculate de la data de 3 februarie 1999, până la reintegrarea sa efectivă.

Tribunalul Iași, secția civilă, prin decizia nr. 1880 din 7 februarie 2001 a respins, ca nefondat, recursul intimatei, cu motivarea că, în raport de dispozițiile art. 134 alin. (2) C. muncii, contestația nu este tardivă și că, pe fond, anularea măsurii concedierii celui în cauză se justifică în raport de prevederile O.U.G. nr. 9/1997 și a clauzelor contractuale înserate în actul juridic încheiat la 21 iulie 1998 între intimată și firma cehă Z.V. S.A. Împotriva celor două hotărâri judecătorești, la data de 6 septembrie 2001, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a introdus recurs în anulare arătând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, respectiv a normelor legale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul pentru sesizarea organelor de jurisdicție a muncii.

În raport cu acest moment, contestația celui în cauză, este tardivă și se impune a fi respinsă, ca atare. Recursul în anulare este fondat. În temeiul art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. este unanim acceptat că legea civilă nouă este de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că în materia prescripției extinctive, începutul acesteia (determinarea datei de la care prescripția este socotită a curge) se raportează la legea sub imperiul căreia se localizează acest moment. Dacă legea veche a avut fixat un anume moment care nu s-a localizat (consumat) sub imperiul ei, iar o lege ulterioară fixează un alt moment, stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă se va face potrivit noii reglementări.

Acest lucru deoarece, facta pendentia, prescripția extinctivă nu era în curs (momentul stabilit de legea veche a rămas nelocalizat), iar facta futura, fiind introdus un alt moment, legea nouă, sub imperiul căreia va fi localizat, îl impune, pentru motive de ordine publică. Într-adevăr prescripția extinctivă și începutul curgerii ei, interesează vital ordinea publică jurisdicțională. În speță, fostul art. 176 alin. (1) C. muncii, în vigoare la data desfacerii contractului de muncă al contestatorului, stabilea că termenul de prescripție (de 30 zile) curge de la data comunicării – dacă aceasta era reglementată prin lege – sau de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul de muncă.

Ca urmare a intrării în vigoare, la data de 1 ianuarie 2000, a Legii nr. 168/1999, actualul art. 73 lit. a) din lege prevede că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă, pot fi contestate în termen de 30 zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă”. Așadar, dacă anterior datei de 1 ianuarie 2000, ar fi existat comunicarea deciziei atacate, atunci prescripția termenului de 30 zile ar fi început să curgă din momentul comunicării, fiind fără relevanță că procesul declanșat de contestator a avut loc după data menționată.

Dacă până la această dată nu a avut loc comunicarea prevăzută de legea veche, atunci stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripția termenului de 30 zile se va face potrivit noii reglementări, adică pentru rațiuni de ordine publică (vizând rostul și finalitatea prescripției extinctive) „de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă”. Or, în speță, există numeroase dovezi, inclusiv cele referitoare la renunțarea la preaviz și încasarea de către contestator a plăților compensatorii și alocațiilor de sprijin, că acesta știa de măsura desfacerii contractului său de muncă, cel puțin la 1 ianuarie 2000, când a intrat în vigoare legea nouă. Cum contestația a fost introdusă la 22 noiembrie 2000, adică la aproape 11 luni de la intrarea în vigoare a legii noi și 2 ani de la desfacerea contractului de muncă, rezultă, până la evidență, că a fost tardiv formulată.

Drept urmare, soluția respingerii excepției de tardivitate a contestației, pronunțată prin hotărârile judecătorești atacate, este esențial nelegală, considerent pentru care se impune a fi reformată, în sensul cerut prin recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE : Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 143 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași și deciziei civile nr. 1880 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași. Casează hotărârile atacate și rejudecând pricina, respinge contestația ca tardivă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.