ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2753/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 574/C din 17 aprilie 2001,

Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantei SC A.G. SA Sibiu și a obligat-o

pe pârâta SC I.B. SRL Sibiu la plata sumei de 184.836.192 lei, reprezentând

prețul folosinței suprafeței de 10.928 mp, proprietatea reclamantei, precum și

la 11.088.448 lei cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței, s-a arătat că, potrivit

expertizei extrajudiciare depuse la dosarul cauzei și conform susținerilor

părților, consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului, se poate

reține că pârâta folosește în prezent o suprafață de 10.928 mp, restul fiind

deținută de chiriași ai reclamantei.

Așa fiind, prima instanță, având în vedere

prevederile art. 1437 C. civ. și ale art. 480 din același cod, a reținut și că

pârâta nu a înlăturat, prin probe contrare, dovezile și susținerile reclamantei

și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 184.836.192 lei, cu titlu de folos

de tras (65.000.000 lei: 11.528 mp= 5.638 lei x 10.928 mp x 3 ani = 184.836.192

lei) plus cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 11.088.448 lei, conform art.

274 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 7/A din 25 ianuarie 2002,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins ca nefondat apelul pârâtei, declarat împotriva sentinței mai sus

menționate, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a

reținut că, față de pretențiile și clauzele contractului nr. 185 din mai 1995,

care favorizau pârâta, aceasta nu și-a făcut apărări convingătoare, susținând

doar că nu a încheiat contract cu reclamanta și că suprafața folosită este mult

mai redusă decât cea indicată în cererea de chemare în judecată.

A mai reținut și că nici aceste susțineri nu s-au

sprijinit pe probe, deși pârâta avea posibilitatea legală să ceară în fond și

apel administrarea oricărei dovezi (cu registre contabile, cu înscrisuri, cu

martori, cu expertiza tehnică etc.).

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâta, solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză,

ca fiind nelegale și netemeinice, motivat de faptul că s-a judecat cauza pentru

obligații ce nu fac obiectul actului adițional folosit ca principal mijloc de

probă, în sensul că s-a judecat neplata de chirie în loc să se judece prestarea

sau neprestarea de servicii pentru bunurile date în folosința sa de către

reclamanta-intimată.

În subsidiar, a solicitat casarea cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, la instanța de fond, pentru lămurirea aspectelor ce fac

obiectul actului adițional, și anume, prestarea sau neprestarea de servicii în

schimbul folosirii de către societatea sa a bunurilor reclamantei-intimate.

Recurenta susține astfel, că instanțele, care s-au

pronunțat în cauză, nu au avut în vedere că, la data de 1 mai 1997, locațiunea

nu a mai fost reînnoită, urmând a fi considerată ca fiind desființată prin

simpla ajungere la termen, conform art. 1436 C. civ., împrejurare în care

reclamanta nu își mai putea fundamenta acțiunea pe o convenție de locațiune în

baza dispozițiilor art. 1410 C. civ., ci pe cele ale art. 480 din același cod,

obiectul juridic neputând fi decât stabilirea întinderii valorice a folosului

de tras datorat de pârâtă drept echivalent valoric pentru folosința bunurilor

închiriate.

Arată că, în acest context, nu au fost avute în

vedere bunurile ce au fost închiriate, chiria prevăzută pentru aceste bunuri,

cât și clauza potrivit căreia s-a stabilit ca plata chiriei să se efectueze

lunar, prin compensare cu serviciile prestate de pârâtă către reclamantă, toate

acestea fiind precizate în actul adițional la contractul nr. 185 din mai 1996.

Consideră, prin urmare, că s-a reținut eronat că

obiectul actului adițional ar fi numai închirierea de teren, fără alte bunuri

și că s-ar datora chirie și nu prestări servicii, pe care ea (recurenta)

susține că le-a efectuat și, de asemenea că, ar fi trebuit avut în vedere că

unele sume au fost prescrise, respectiv, cele care au curs imediat după 1 mai

1997, toate aceste aspecte putând fi clarificate printr-o expertiză de

specialitate, care să stabilească în primul rând pretențiile reclamantei, ceea

ce în cauză nu s-a dispus.

Recursul este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată

următoarele:

În decizia curții de apel se face vorbire atât despre

contractul de asociere încheiat între părți, cu nr. 1 din 6 ianuarie 1993,

contract a cărei rezoluțiune a fost dispusă de Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 1530 din 21 martie 2000, cât și despre contractul nr.

185/1995 și actul adițional încheiat la acest contract, având nr. 425 din 6

noiembrie 1996, cu precizarea că reclamanta a invocat pretenții ce derivă din

cel de-al doilea contract.

Această precizare nu a fost însă în măsură să

stabilească cu claritate cadrul raporturilor contractuale ce s-au desfășurat

între părți, din care decurg pretențiile ce au generat prezentul litigiu, ci,

dimpotrivă, referirile la celălalt contract au creat confuzie, cu atât mai mult,

cu cât este evident că în cauză nu au fost lămurite toate aspectele ce au stat

la baza închirierii în discuție.

Astfel fiind, se impune rejudecarea cauzei, pornind

de la obiectul convenției și, îndeosebi, de la actul adițional la contract, act

prin care s-au stabilit obligațiile părților și care a stat la baza

pretențiilor formulate de reclamantă prin acțiune.

Trebuie examinat dacă acest act a stabilit plata unei

chirii sau obligații reciproce ale părților, ce s-a prevăzut a fi stinse prin

compensare, măsura în care putea să opereze această compensare, în funcție de

modul în care și-au îndeplinit părțile obligațiile și dacă, având în vedere

perioada de referință, unele sume nu sunt prescrise.

Cu această ocazie, se va completa probatoriul

administrat în cauză, eventual, prin dispunerea și a unei expertize de

specialitate și va fi luat în considerare conținutul real al actului adițional nr.

425 din 6 noiembrie 1996, în legătură cu care Parchetul de pe lângă Judecătoria

Sibiu a reținut că „au fost inserate, prin xerocopiere, clauze contractuale

suplimentare, despre care locatarul nu a avut cunoștință” (dosar recurs).

Vor fi avute, totodată, în vedere și susținerile

părților, formulate în recurs, atât în motivarea recursului, cât și în

întâmpinare, precum și celelalte acte, iar instanța de trimitere va soluționa

cauza prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 725 alin. (2) C. proc.

civ.

În consecință, se va admite recursul declarat de

pârâtă, se va casa decizia curții de apel și se va trimite cauza aceleiași curți

de apel, pentru soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. I.B. SRL Sibiu.

Casează decizia nr. 7 A din 25 ianuarie 2002 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, cu

trimiterea cauzei la curtea de apel spre soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 mai 2003.