ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2753/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 574/C din 17 aprilie 2001, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea reclamantei SC A.G. SA Sibiu și a obligat-o pe pârâta SC I.B. SRL Sibiu la plata sumei de 184.836.192 lei, reprezentând prețul folosinței suprafeței de 10.928 mp, proprietatea reclamantei, precum și la 11.088.448 lei cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței, s-a arătat că, potrivit expertizei extrajudiciare depuse la dosarul cauzei și conform susținerilor părților, consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului, se poate reține că pârâta folosește în prezent o suprafață de 10.928 mp, restul fiind deținută de chiriași ai reclamantei.

Așa fiind, prima instanță, având în vedere prevederile art. 1437 C. civ. și ale art. 480 din același cod, a reținut și că pârâta nu a înlăturat, prin probe contrare, dovezile și susținerile reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 184.836.192 lei, cu titlu de folos de tras (65.000.000 lei: 11.528 mp= 5.638 lei x 10.928 mp x 3 ani = 184.836.192 lei) plus cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 11.088.448 lei, conform art. 274 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 7/A din 25 ianuarie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondat apelul pârâtei, declarat împotriva sentinței mai sus menționate, și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că, față de pretențiile și clauzele contractului nr. 185 din mai 1995, care favorizau pârâta, aceasta nu și-a făcut apărări convingătoare, susținând doar că nu a încheiat contract cu reclamanta și că suprafața folosită este mult mai redusă decât cea indicată în cererea de chemare în judecată. A mai reținut și că nici aceste susțineri nu s-au sprijinit pe probe, deși pârâta avea posibilitatea legală să ceară în fond și apel administrarea oricărei dovezi (cu registre contabile, cu înscrisuri, cu martori, cu expertiza tehnică etc.).

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta, solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză, ca fiind nelegale și netemeinice, motivat de faptul că s-a judecat cauza pentru obligații ce nu fac obiectul actului adițional folosit ca principal mijloc de probă, în sensul că s-a judecat neplata de chirie în loc să se judece prestarea sau neprestarea de servicii pentru bunurile date în folosința sa de către reclamanta-intimată. În subsidiar, a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța de fond, pentru lămurirea aspectelor ce fac obiectul actului adițional, și anume, prestarea sau neprestarea de servicii în schimbul folosirii de către societatea sa a bunurilor reclamantei-intimate.

Recurenta susține astfel, că instanțele, care s-au pronunțat în cauză, nu au avut în vedere că, la data de 1 mai 1997, locațiunea nu a mai fost reînnoită, urmând a fi considerată ca fiind desființată prin simpla ajungere la termen, conform art. 1436 C. civ., împrejurare în care reclamanta nu își mai putea fundamenta acțiunea pe o convenție de locațiune în baza dispozițiilor art. 1410 C. civ., ci pe cele ale art. 480 din același cod, obiectul juridic neputând fi decât stabilirea întinderii valorice a folosului de tras datorat de pârâtă drept echivalent valoric pentru folosința bunurilor închiriate.

Arată că, în acest context, nu au fost avute în vedere bunurile ce au fost închiriate, chiria prevăzută pentru aceste bunuri, cât și clauza potrivit căreia s-a stabilit ca plata chiriei să se efectueze lunar, prin compensare cu serviciile prestate de pârâtă către reclamantă, toate acestea fiind precizate în actul adițional la contractul nr. 185 din mai 1996. Consideră, prin urmare, că s-a reținut eronat că obiectul actului adițional ar fi numai închirierea de teren, fără alte bunuri și că s-ar datora chirie și nu prestări servicii, pe care ea (recurenta) susține că le-a efectuat și, de asemenea că, ar fi trebuit avut în vedere că unele sume au fost prescrise, respectiv, cele care au curs imediat după 1 mai 1997, toate aceste aspecte putând fi clarificate printr-o expertiză de specialitate, care să stabilească în primul rând pretențiile reclamantei, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Recursul este fondat. Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele: În decizia curții de apel se face vorbire atât despre contractul de asociere încheiat între părți, cu nr. 1 din 6 ianuarie 1993, contract a cărei rezoluțiune a fost dispusă de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 1530 din 21 martie 2000, cât și despre contractul nr. 185/1995 și actul adițional încheiat la acest contract, având nr. 425 din 6 noiembrie 1996, cu precizarea că reclamanta a invocat pretenții ce derivă din cel de-al doilea contract. Această precizare nu a fost însă în măsură să stabilească cu claritate cadrul raporturilor contractuale ce s-au desfășurat între părți, din care decurg pretențiile ce au generat prezentul litigiu, ci, dimpotrivă, referirile la celălalt contract au creat confuzie, cu atât mai mult, cu cât este evident că în cauză nu au fost lămurite toate aspectele ce au stat la baza închirierii în discuție.

Astfel fiind, se impune rejudecarea cauzei, pornind de la obiectul convenției și, îndeosebi, de la actul adițional la contract, act prin care s-au stabilit obligațiile părților și care a stat la baza pretențiilor formulate de reclamantă prin acțiune. Trebuie examinat dacă acest act a stabilit plata unei chirii sau obligații reciproce ale părților, ce s-a prevăzut a fi stinse prin compensare, măsura în care putea să opereze această compensare, în funcție de modul în care și-au îndeplinit părțile obligațiile și dacă, având în vedere perioada de referință, unele sume nu sunt prescrise.

Cu această ocazie, se va completa probatoriul administrat în cauză, eventual, prin dispunerea și a unei expertize de specialitate și va fi luat în considerare conținutul real al actului adițional nr. 425 din 6 noiembrie 1996, în legătură cu care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu a reținut că „au fost inserate, prin xerocopiere, clauze contractuale suplimentare, despre care locatarul nu a avut cunoștință” (dosar recurs). Vor fi avute, totodată, în vedere și susținerile părților, formulate în recurs, atât în motivarea recursului, cât și în întâmpinare, precum și celelalte acte, iar instanța de trimitere va soluționa cauza prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. În consecință, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa decizia curții de apel și se va trimite cauza aceleiași curți de apel, pentru soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.C. I.B. SRL Sibiu. Casează decizia nr. 7 A din 25 ianuarie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, cu trimiterea cauzei la curtea de apel spre soluționare. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 27 mai 2003.