ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4228/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1167 din 13 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, investit prin declinare de competență, prin sentința civilă nr. 3159 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 București, a fost admisă acțiunea formulată de C.M. împotriva pârâților C.X., ș.a., Consiliul general al municipiului București și S.C. L.P.I.E. SRL. S-a constatat nulitatea contractelor autentice de vânzare-cumpărare nr. 6513/3 noiembrie 1996 nr. 3737/11 iulie 1997 nr. 1089/12 august 1998. S-a dispus obligarea pârâților de a lăsa reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București format din construcție ce ocupă o suprafață de teren de 222,65 mp.

A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii. S-a dispus evacuarea pârâtei S.C. L.P.I.E. SRL din imobilul în litigiu. A fost respinsă acțiunea față de pârâta Administrația Financiară sector 4, constatând lipsa calității procesuale pasive. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că imobilul în litigiu, localizat conform dispozitivului, a fost dobândit în anul 1946 prin act autentic de vânzare-cumpărare de autorii reclamantei, aceasta fiind în prezent unica moștenitoare a proprietarilor inițiali, ceea ce nu se contestă în speță. Prin sentința civilă nr. 1026 din 21 iunie 1994 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, imobilul a fost retrocedat reclamantei și celuilalt coproprietar A.E., în prezent decedată și a cărei unică succesoare este reclamanta conform certificatului de moștenitor nr. 3 din 6 decembrie 1995 eliberat de Biroul Notarului Public V.B.

S-a avut în vedere și că prin sentința civilă nr. 5120 din 1994 a Judecătoriei sectorului 4 București s-a constatat că A.N. este constructor de bună credință al corpului B al clădirii, pe care l-a ocupat inițial în calitate de chiriaș, iar în urma unei așa-zise ieșiri din indiviziune cu statul, prin sentința civilă nr. 1430/28 februarie 1996 a Judecătoriei sectorului 4 București, s-a atribuit întregul imobil – corp B pârâtului. În temeiul acestor hotărâri pârâtul a vândut imobilul soției A.I., de care divorțase și aceasta la rândul său, l-a vândut pârâților de naționalitate chineză menționați în acțiunea inițială. Și aceștia au înstrăinat din nou imobilul unor conaționali, menționați în acțiunea completatoare.

Referitor la titlurile de proprietate invocate de părți, instanța de fond a reținut că A.N. nu a fost titularul dreptului de proprietate, el dobândind numai calitatea de constructor de bună credință, în care nu putea perfecta vânzarea valabilă. În consecință, toate vânzările sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, respectiv la primul contract – vânzarea între foștii soți A. urmărind un scop ilicit, iar la celelalte contracte se adaugă și prețul neserios, operând dispozițiile art. 966 C. civ. Apelurile declarate de pârâți împotriva acestei sentințe, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 150 din 22 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

De menționat că instanța de apel a suplimentat probele, administrând la cererea apelanților-pârâți proba cu înscrisuri noi precum o nouă expertiză tehnică cu obiectivele redate în cuprinsul încheierii ședinței publice de la 4 mai 2000 ce cuprind și obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat la nivelul instanței de fond. În ședința publică de la 8 martie 2001 a fost admisă tot la cererea apelanților-pârâți efectuarea unei expertize tehnice având ca obiectiv a se stabili dacă imobilul construit în 1880, este același cu cel existent în prezent și aceste concluzii au fost edificatoare în menținerea soluției de fond.

S-a reținut astfel că reclamanta a făcut dovada proprietății și asupra corpului de clădire B, situat pe același teren cu corpul A. Apoi s-a constatat că soții A. de comun acord au urmărit eludarea legii, solicitând și obținând hotărâri judecătorești de constatare a calității de constructor de bună credință și de ieșire din indiviziune cu statul, pe baza cărora au perfectat o primă înstrăinare. Aceasta are loc după retrocedarea imobilului către reclamantă prin hotărâre judecătorească înscrisă în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 4. Apoi s-a apreciat că și ceilalți cumpărători au cunoscut situația juridică a imobilului și au fost de conivență cu primul vânzător pentru eludarea legii, ceea ce rezultă și din prețul modic al vânzării și perfectarea celei din urmă în timpul judecării procesului de față.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toți pârâții, cu excepția Consiliului general al municipiului București și Administrației Financiare a sectorului 4 București, invocând următoarele motive, unele fiind comune și anume: încălcarea unor prevederi legate de competență în litigiile în care se dispută drepturi și obligații ce privesc o societate comercială, a secțiilor comerciale ale tribunalului, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.; alt motiv de casare bazat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere acordarea prin extensie a dreptului de proprietate reclamantei și asupra unei clădiri comerciale nou edificate; celelalte motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ. vizează lipsa din hotărârea instanței de apel a temeiului juridic care a condus la recunoașterea și acordarea unei suprafețe mai mari decât cea solicitată, în favoarea reclamantei, precum și lipsa de temei legal a soluțiilor adoptate cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Recurenții-pârâți A.I. și A.N. invocă și lipsa oricărei motivări cu privire la vânzarea autentică efectuată între ei, având și un certificat eliberat de administrația financiară competentă, fără restricții. Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează: În legătură cu necompetența instanței civile de a hotărî în cauză, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, în raport de obiectul principal al pricinii – acțiune în revendicare și alte capete de cerere subsecvente, nici una din cereri neputând fi considerată că vizează fapte de comerț.

Ele nu se regăsesc în prevederile art. 3 și urm. din C. com. care enumeră faptele de comerț, astfel că nu se poate primi excepția invocată. Soluția se impune și în raport de prevederile art. 890 din același cod, potrivit căruia aparțin jurisdicției comerciale toate contestațiile referitoare numai la fapte de comerț între orice persoane. Cel de al doilea motiv de recurs, comun ambelor recursuri declarate este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri, cum se solicită în speță, se poate cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

Examinând cererea de chemare în judecată, înregistrată la 22 iunie 1998, la Judecătoria sectorului 4 București, se constată că de la investirea inițială a instanței reclamanta a formulat acțiune în revendicare vizând în mod expres corpul de clădire B al imobilului situat la adresa menționată, indicând că acesta face parte din imobilul teren cu 2 corpuri de clădire, dobândite în întregime de autorii săi prin actul de vânzare-cumpărare nr. 2430/1946. Rezultă așadar că instanța de apel, prin hotărârea adoptată nu a depășit limitele investirii, nu a acordat solicitantei ceea ce aceasta nu a cerut, textul invocat vizând o atare situație.

Susținerea recurenților în legătură cu retrocedarea către reclamantă a unei clădiri noi, urmează a fi înlăturată, întrucât așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului și cum a reținut temeinic instanța de apel, în raport de probele noi administrate în această fază a procesului, corpul de clădire B, în litigiu este construit în 1880 și este pe teren și în momentul de față, pârâții A. efectuând în adevăr lucrări de consolidare și recompartimentare, după anul 1991. De altfel nici una din expertizele efectuate nu atestă că ar fi vorba de o construcție nouă, astfel că sub aspectul redat, recursul nu poate fi admis. Cât privește invocarea în recurs a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se constată că acest motiv de recurs nu este de primit pentru că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, este amplu argumentată și nu se întemeiază pe motive contradictorii sau străine pricinii. Și celelalte temeiuri procedurale de recurs nu pot fi admise pentru că instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a legii, în adoptarea soluției. Astfel, s-a reținut corect că sentința civilă nr. 5120 a Judecătoriei sectorului 4 București din 22 iunie 1994, dată la care nu era desfăcută prin divorț căsătoria părților, prin care s-a constatat în contradictoriu cu statul că A.N. este constructor de bună credință în cotă de 73,57 % pe construcția ridicată pe terenul proprietate de stat, nu-i conferă acestuia dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu.

Această concluzie este în concordanță cu prevederile art. 492 din C. civ., potrivit căruia orice construcție sau plantație făcută asupra pământului se prezumă a fi făcută de către proprietarul pământului, până ce se dovedește contrariul. Așa cum s-a arătat, corpul de clădire face parte din imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei, iar hotărârea judecătorească menționată mai sus de recunoaștere a calității de constructor de bună credință, nu este dată în contradictoriu cu proprietarul terenului, respectiv reclamanta; oricum, pentru lucrările efectuate poate avea loc o desocotire între constructor și proprietarul terenului, în condițiile art. 494 și următoarele C. civ., text în raport de care nu se poate reține că pârâtul este sau mai exact a fost proprietarul construcției în litigiu, pentru că au intervenit vânzări succesive.

Dar, prima vânzare a fost efectuată și după ce se dispusese evacuarea din imobil a pârâtului, conform sentinței civile nr. 4900 din 20 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 București, un motiv în plus avut în vedere de instanță pentru a contura cauza ilicită a acestei convenții. Efectuarea la un interval scurt de timp a altor două înstrăinări, una vizând numai o cotă indiviză din dreptul de proprietate, prețul fixat și pornind de la lipsa titlului de proprietate în favoarea vânzătorului A.N. sunt de natură a contura reaua credință a părților în perfectarea acestor tranzacții, asupra legalității cărora s-a hotărât corect în cauză. Așa fiind, recursurile astfel cum au fost motivate sunt neîntemeiate, urmând a se respinge ca atare și neexistând motive de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu, se va menține în totul hotărârea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâții: W.C.L., C. X., P.J., G.C. , S.C. L.P.I.E. SRL, A.I. și A.D. împotriva deciziei 150 A din 22 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2003.