ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4228/2003

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1167 din 13 octombrie

1999 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, investit prin declinare

de competență, prin sentința civilă nr. 3159 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei

sectorului 4 București, a fost admisă acțiunea formulată de C.M. împotriva

pârâților C.X., ș.a., Consiliul general al municipiului București și S.C.

L.P.I.E. SRL. S-a constatat nulitatea contractelor autentice de

vânzare-cumpărare   nr. 6513/3 noiembrie 1996 nr. 3737/11 iulie 1997 nr.

1089/12 august 1998. S-a dispus obligarea pârâților de a lăsa reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București format

din construcție ce ocupă o suprafață de teren de 222,65 mp. A fost respins

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii.

S-a dispus evacuarea pârâtei S.C. L.P.I.E. SRL din  imobilul în litigiu. A fost

respinsă acțiunea față de pârâta Administrația Financiară sector 4, constatând

lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut în esență că imobilul în litigiu, localizat conform dispozitivului, a

fost dobândit în anul 1946 prin act autentic de vânzare-cumpărare de autorii

reclamantei, aceasta fiind în prezent unica moștenitoare a proprietarilor inițiali,

ceea ce nu se contestă în speță.

Prin sentința civilă nr. 1026 din 21 iunie 1994

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, imobilul a fost retrocedat

reclamantei și celuilalt coproprietar A.E., în prezent decedată și a cărei

unică succesoare este reclamanta  conform certificatului de moștenitor nr. 3

din 6 decembrie 1995 eliberat de Biroul Notarului Public V.B. S-a avut în

vedere și că prin sentința civilă nr. 5120 din 1994 a Judecătoriei sectorului 4

București s-a constatat că A.N. este constructor de bună credință al corpului B

al clădirii, pe care l-a ocupat inițial în calitate de chiriaș, iar în urma

unei așa-zise ieșiri din indiviziune cu statul, prin sentința civilă nr.

1430/28 februarie 1996 a Judecătoriei sectorului 4 București, s-a atribuit

întregul imobil – corp B pârâtului. În temeiul acestor hotărâri pârâtul a

vândut imobilul soției A.I., de care divorțase și aceasta la rândul său, l-a

vândut pârâților de naționalitate chineză menționați în acțiunea inițială. Și

aceștia au înstrăinat din nou imobilul unor conaționali, menționați în acțiunea

completatoare.

Referitor la titlurile de proprietate invocate

de părți, instanța de fond a reținut că A.N. nu a fost titularul dreptului de

proprietate, el dobândind numai calitatea de constructor de bună credință, în

care nu putea perfecta vânzarea valabilă. În consecință, toate vânzările sunt

lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, respectiv la primul contract

– vânzarea între foștii soți A. urmărind un scop ilicit, iar la celelalte contracte

se adaugă și prețul neserios, operând dispozițiile art. 966 C. civ.

Apelurile declarate de pârâți împotriva acestei

sentințe, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 150 din 22 martie 2001

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

De menționat că instanța de apel a suplimentat

probele, administrând la cererea apelanților-pârâți proba cu înscrisuri noi

precum o nouă expertiză tehnică cu obiectivele redate în cuprinsul încheierii

ședinței publice de la 4 mai 2000 ce cuprind și obiecțiunile la raportul de

expertiză efectuat la nivelul instanței de fond.

În ședința publică de la 8 martie 2001 a fost

admisă tot la cererea apelanților-pârâți efectuarea unei expertize tehnice

având ca obiectiv a se stabili dacă imobilul construit în 1880, este același cu

cel existent în prezent   și aceste concluzii au fost edificatoare în

menținerea soluției de fond. S-a reținut astfel că reclamanta a făcut dovada

proprietății și asupra corpului de clădire B, situat pe același teren cu corpul

A. Apoi s-a constatat că soții A. de comun acord au urmărit eludarea legii,

solicitând și obținând hotărâri judecătorești de constatare a calității de

constructor de bună credință și de ieșire din indiviziune cu statul, pe baza

cărora au perfectat o primă înstrăinare. Aceasta are loc după retrocedarea

imobilului către reclamantă prin hotărâre judecătorească înscrisă în registrul

de transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 4. Apoi s-a apreciat că și

ceilalți cumpărători au cunoscut situația juridică a imobilului și au fost de

conivență cu primul vânzător pentru eludarea legii, ceea ce rezultă și din

prețul modic al vânzării și perfectarea celei din urmă în timpul judecării

procesului de față.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs

toți pârâții, cu excepția Consiliului general al municipiului București și

Administrației Financiare a sectorului 4 București, invocând următoarele

motive, unele fiind comune și anume: încălcarea unor prevederi legate de

competență în litigiile în care se dispută drepturi și obligații ce privesc o

societate comercială, a secțiilor comerciale ale tribunalului, critică ce se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.; alt motiv de casare

bazat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere acordarea prin

extensie a dreptului de proprietate reclamantei și asupra unei clădiri

comerciale nou edificate; celelalte motive de recurs întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. vizează lipsa din hotărârea instanței de

apel a temeiului juridic care a condus la recunoașterea și acordarea unei

suprafețe mai mari decât cea solicitată, în favoarea reclamantei, precum și

lipsa de temei legal a soluțiilor adoptate cu privire la anularea contractelor

de vânzare-cumpărare. Recurenții-pârâți A.I. și A.N. invocă și lipsa oricărei

motivări cu privire la vânzarea autentică efectuată între ei, având și un

certificat eliberat de administrația financiară competentă, fără restricții.

Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi

respinse în raport de cele ce urmează:

În legătură cu necompetența instanței civile de

a hotărî în cauză, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, în

raport de obiectul principal al pricinii – acțiune în revendicare și alte

capete de cerere subsecvente, nici una din cereri neputând fi considerată că

vizează fapte de comerț. Ele nu se regăsesc în prevederile art. 3 și urm. din

C. com. care enumeră faptele de comerț, astfel că nu se poate primi excepția

invocată. Soluția se impune și în raport de prevederile art. 890 din același

cod, potrivit căruia aparțin jurisdicției comerciale toate contestațiile

referitoare numai la fapte de comerț între orice persoane.

Cel de al doilea motiv de recurs, comun ambelor

recursuri declarate este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri, cum se solicită în

speță, se poate cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea

ce nu  s-a cerut.

Examinând cererea de chemare în judecată,

înregistrată la 22 iunie 1998, la Judecătoria sectorului 4 București, se

constată că de la investirea inițială a instanței reclamanta a formulat acțiune

în revendicare vizând în mod expres corpul de clădire B al imobilului situat la

adresa menționată, indicând că acesta face parte din imobilul teren cu 2

corpuri de clădire, dobândite în întregime de autorii săi prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 2430/1946.

Rezultă așadar că instanța de apel, prin

hotărârea adoptată nu a depășit limitele investirii, nu a acordat solicitantei

ceea ce aceasta nu a cerut, textul invocat vizând o atare situație.

Susținerea recurenților în legătură cu

retrocedarea către reclamantă a unei clădiri noi, urmează a fi înlăturată,

întrucât așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului și cum

a reținut temeinic instanța de apel, în raport de probele noi administrate în

această fază a procesului, corpul de clădire B, în litigiu este construit în

1880 și este pe teren și în momentul de față, pârâții A. efectuând în adevăr

lucrări de consolidare și recompartimentare, după anul 1991. De altfel nici una

din expertizele efectuate nu atestă că ar fi vorba de o construcție nouă,

astfel că sub aspectul redat, recursul nu poate fi admis.

Cât privește invocarea în recurs a prevederilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acest motiv de recurs nu este de

primit pentru că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, este

amplu argumentată și nu se întemeiază pe motive contradictorii sau străine

pricinii. Și celelalte temeiuri procedurale de recurs nu pot fi admise pentru

că instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare a legii, în adoptarea

soluției.

Astfel, s-a reținut corect că sentința civilă

nr. 5120 a Judecătoriei sectorului 4 București din 22 iunie 1994, dată la care

nu era desfăcută prin divorț căsătoria părților, prin care s-a constatat în

contradictoriu cu statul că A.N. este constructor de bună credință în cotă de

73,57 % pe construcția ridicată pe terenul proprietate de stat, nu-i conferă

acestuia dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu.

Această concluzie este în concordanță cu

prevederile art. 492 din C. civ., potrivit căruia orice construcție sau

plantație făcută asupra pământului se prezumă a fi făcută de către proprietarul

pământului, până ce se dovedește contrariul.

Așa cum s-a arătat, corpul de clădire face parte

din imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei, iar hotărârea judecătorească

menționată mai sus de recunoaștere a calității de constructor de bună credință,

nu este dată în contradictoriu cu proprietarul terenului, respectiv reclamanta;

oricum, pentru lucrările efectuate poate avea loc o desocotire între

constructor și proprietarul terenului, în condițiile art. 494 și următoarele C.

civ., text în raport de care nu se poate reține că pârâtul este sau mai exact a

fost proprietarul construcției în litigiu, pentru că au intervenit vânzări

succesive.

Dar, prima vânzare a fost efectuată și după ce

se dispusese evacuarea din imobil a pârâtului, conform sentinței civile nr.

4900 din 20 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 București, un motiv în plus

avut în vedere de instanță pentru a contura cauza ilicită a acestei convenții.

Efectuarea la un interval scurt de timp a altor

două înstrăinări, una vizând numai o cotă indiviză din dreptul de proprietate,

prețul fixat și pornind de la lipsa titlului de proprietate în favoarea

vânzătorului A.N. sunt de natură a contura reaua credință a părților în

perfectarea acestor tranzacții, asupra legalității cărora s-a hotărât corect în

cauză.

Așa fiind, recursurile astfel cum au fost motivate

sunt neîntemeiate, urmând a se respinge ca atare și neexistând motive de ordine

publică ce pot fi invocate și din oficiu, se va menține în totul hotărârea

instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de

pârâții: W.C.L., C. X., P.J., G.C. , S.C. L.P.I.E. SRL, A.I. și A.D. împotriva

deciziei 150 A din   22 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  23 octombrie 2003.