ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2003

S-a procedat la examinarea recursului declarat de reclamantul V.R. impotriva deciziei civile nr. 193 pronuntate la 31 octombrie 2001 de Sectia civila a Curtii de Apel Cluj. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant asistat de doamna avocat D.M., intimatii - parati STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE reprezentat de doamna consilier juridic E.B., BANCA NATIONALA A ROMANIEI reprezentata de doamana consilier juridic N.C.precum si MINISTERUL DE INTERNE reprezentat de doamana consilier juridic R.A.. Pentru intimatul-parat Ministerul Public a raspuns domnul procuror V.O. din cadrul Parchetului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Procedura legal indeplinita. S-a facut referatul cauzei de catre magistratul asistent dupa care, neexistand chestiuni de natura a fi puse in discutie inaintea dezbaterilor asupra recursului in anulare, Curtea a constatat cauza in stare de judecata acordand cuvantul partilor.

Aparatoarea reclamantului a expus motivele de recurs sustinand ca, in conditiile in care hotararile date de instantele penale au caracter definitiv si irevocabil, calea procedurala aflata la dispozitia partii este actiunea civila. A mai aratat ca in speta sunt aplicabile prevederile art. 304 punctele 7 si 10 din C.proc.civ.solicitand in consecinta admiterea recursului, casarea hotararilor recurate si admiterea actiunii astfel cum a fost precizata. Reprezentanta intimatului MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE a sustinut ca aceata institutie nu are calitate procesuala pasiva nici in nume propriu si nici ca reprezentanta a STATULUI ROMAN. Reprezentanta intimatei BANCA NATIONALA A ROMANIEI a relevat ca bijuteriile care fac obiectul actiunii au iesit din proprietatea reclamantului cu respectarea stricta a regimului juridic aplicabil in materie la data la care acestea au fost confiscate, astfel incat recursul este nefondat.

Reprezentanta MINISTERUL DE INTERNE a prezentat pe larg argumentele expuse in intampinarea formulata in cauza de catre acest intimat sustinand ca hotararile pronuntate in prima instanta si in apel sunt temeinice si legale astfel incat recursul se impune a fi respins. Reprezentantul Ministerului Public a pus de asemenea concluzii in sensul respingerii recursului. Presedintele a declarat inchise dezbaterile privind recursul formulat in cauza si asupra caruia Curtea a ramas in pronuntare. CURTEA, deliberand asupra recursului declarat de reclamantul V.R.impotriva deciziei civile nr. 193 pronuntate la 31 octombrie 2001 de Sectia civila a Curtii de Apel Cluj , constata urmatoarele: Prin actiunea formulata la 26 iunie 2000 si care af ost inregistrata pe rolul Judecatoriei Cluj-Napoca cu numarul de dosar 7491/2000 reclamantul V.R.

a chemat in judecata “STATUL ROMAN prin BANCA NATIONALA A ROMANIEI” solicitand ca prin hotararea ce urma a se pronunta sa se dispuna restituirea cantitatii de 8376,54 grame aur despre care a afirmat ca i-a fost confiscata abuziv. La 19 septembrie 2000 acelasi reclamant a formulat o petitie intitulata “extindere de actiune civila” prin care - pe langa parata initiala BNR - a chemat in judecata “STATUL ROMAN prin MINISTERUL FINANTELOR”, “MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL JUDETEAN CLUJ” si “MINISTERUL DE INTERNE - INSPECTORATUL DE POLITIE AL JUD. CLUJ” solicitand ca toti acesti parati sa fie obligati in solidar la restituirea cantitatii de bijuterii de aur mentionate in actiunea introductiva.

De asemenea in dosarul Judecatoriei Cluj Napoca a fost depusa - la o data ce nu poate fi determinata - o alta “precizare de actiune” prin care reclamantul formula o cerere de obligare a paratilor la plata a 100 000 000 lei “reprezentand daune morale” precum si la plata solidara a contravalorii bijuteriilor cerute prin actiunea initiala, specificandu-se ca aceasta din urma obligatie putea opera numai “in subsidiar”, adica numai in masura nerestituirii bijuteriilor in natura. La termenul de la 10 octombrie 2000 instanta astfel sesizata a pus in discutie chestiunea competentei materiale de solutionare a litigiului in raport cu valoarea de 17 miliarde de lei a obiectului actiunii. Ca urmare prin sentinta civila nr. 7491 pronuntata de Judecatoria Cluj-Napoca la 10 octombrie 2000 competenta de solutionare a actiunii a fost declinata la Tribunalul Cluj unde cauza afost reinregistrata cu numarul de dosar 8516/2000.

Ulterior reclamantul V.R.a formulat un “memoriu de dezvoltare a starii de drept a actiunii” depus la dosarul cauzei la 19 decembrie 2000 si respectiv o noua “precizare de actiune” prin care, la 25 aprilie 2001, a restrans la 6 853,1 grame cantitatea de bijuterii de aur pretinsa a fi restituita in natura, aratand ca pentru diferenta de 1154,26 grame solicita numai contravaloarea intrucat probele administrate atestau ca aceste din urma bijuterii fusesera topite. Prin sentinta nr. 256 pronuntata la 7 iunie 2001 Tribunalul Cluj - Sectia civila a respins ca nefondata “actiunea civila precizata si extinsa a reclamantului V.R.”. In considerentele sentintei astfel pronuntate s-a subliniat pe de-o parte existenta in principiu a dreptului reclamantului de a urma calea unei actiuni civile prin care sa poata revendica bunuri luate din proprietatea sa in mod abuziv, in cadrul unei proceduri penale.

In acelasi timp s-a retinut ca bunurile revendicate de reclamant au intrat in proprietatea Statului Roman prin aplicarea corecta a dispozitiilor legale aflate in vigoare in Romania pana in anul 1989 subliniindu-se lipsa de similitudine dintre situatiile de fapt si de drept evocate de reclamant in sutinerea actiunii sale si cele care au stat la orginea pronuntarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) a Hotararii date la 22 mai 1998 (Cazul V. impotriva Romaniei). Apelul facut ulterior de reclamant impotriva acestei sentinte a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 193 pronuntata de Curtea de Apel Cluj - Sectia civila in dosarul nr. 5129/2001.

Pentru a pronunta acesta decizie instanta de apel a retinut la randul sau ca speta dedusa judecatii nu este similara Hotararii pronuntae de CEDO in “Cazul V. impotriva Romaniei” in primul rand pe considerentul ca bijuteriile de aur revendicate de V.R.au intrat in proprietatea Statului RomaN cu respectarea dispozitiilor legale aplicabile in materie. S-a evidentiat de asemenea ca probele administrate in cauza atesta ca o mare parte a bijuteriilor revendicate au fost cumparate de reclamant cu scopul de a fi revandute, activitate care, potrivit legilor romane aflate in vigoare pana in anul 1989, avea caracter infractional atragand implicit masura confiscarii respectivelor obiecte confectionate din aur.

La 28 noiembrie 2001 reclamantul V.R. a declarat recurs impotriva deciziei astfel pronuntate, cauza fiind apoi inregistrata pe rolul Sectiei cvile a Curtii Supreme de Justitie cu numarul de dosar 272/2002. In motivarea recursului au fost invocate pe de-o parte dispozitiile art. 304 punctul 10 din C.proc.civ.sustinandu-se ca instantele au omis sa se pronunte “cu privire la un mijloc de proba esential, care ar fi fost de natura sa duca la o alta solutie”. In dezvoltarea acestei critici s-a afirmat ca V.R.a fost impiedicat sa dovedeasca temeinicia sustinerilor sale “respectiv FALSITATEA actelor de urmarire penala si VICIEREA CONSIMTAMANTULUI [reclamantului] …si al martorilor semnatari ai actelor”.

O alta critica a fost formulata de recurentul-reclamant in temeiul art. 304 punctul 7 din C.proc.civ. pe considerentul ca hotararile pronuntate in cauza nu precizeaza temeiului legal al respingerii probei cu martori. In acest context s-a afirmat ca, prin audierea de martori, probele cu inscrisuri deja existente in dosar puteau fi completate, astfel incat sa se demonstreze natura frauduloasa a activitatilor desfasurate de catre structurile de stat cu atributii in materie, activitati constand in confiscarea abuziva a bijuteriilor reclamate printr-o aplicare abuziva a legilor aflate in vigoare anterior anului 1990. In ceea ce ii priveste toti intimatii parati a solicitat respingerea recursului, in acest sens fiind formulata si o intampinare de catre MINISTERUL DE INTERNE.

Recursul este nefondat. In acest sens Curtea are in vedere in primul rand caracterul vadit contradictoriu al sustinerilor recurentului-reclamant care invoca in acelasi timp presupusa omisiune a instantelor de a se pronunta cu privire la cererea sa de audiere a unor martori, dar si lipsa de temei legal a masurii respingerii aceleiasi probe. In realitate atat Sectia civila a Tribunalului Cluj prin incheierea data la 15 februarie 2001 in dosarul de fond (fila 55) cat si Sectia civila a Curtii de Apel Cluj inaintea dezbaterilor asupra apelului de la 31 octombrie 2001 (fila 37) s-au pronuntat expres in sensul respingerii cererii reclamantului de audiere a unor martori. Prin urmare in cauza nu isi gasesc incidenta prevederile art. 304 punctul 10 din C.proc.civ., dispozitii care puteau deveni aplicabile numai in ipoteza in care instanta ar fi omis sa se pronunte in legatura cu proba astfel solicitata.

In alta ordine de idei Curtea retine ca proba cu martori a fost respinsa de catre instanta de apel ca “neconcludenta”, calificare care relua, intr-o alta terminologie, aprecierea primei instante potrivit careia eventualele declaratii ale unor martori sunt “inutile cauzei”. Este de asemenea de observat ca sub aspect procedural aceste aprecieri isi gasesc un deplin suport in art. 167 alin. 1 din C.proc.civ.care confera instantelor prerogativa de a admite numai acele probe care “pot sa duca la dezlegasrea pricinii”, raspunzand totodata de o maniera rezonabila cerintelor art. 268 alin. 4 din acelasi cod potrivit carora “orice dispozitie luata de instanta prin incheiere va fi motivata”. Aprecierile mai sus mentionate sunt insa justificate si in raport cu ansamblul probelor administrate in cauza.

Cu titlu de exemplu sunt de mentionat in acest sens inscrisurile oficiale depuse in dosarul primei instante (filele 72, 73 si 74) care atesta ca mai mult de jumatate din cantitatea de aur revendicata de reclamant se prezenta sub forma unor verighete (681 de bucati) si a unor lantisoare (143 de bucati), adica a unor bijuterii mai degraba comune care corespundeau cerintelor obisnuite ale potentialilor cumparatori, prezentand in acelasi timp avantajul de a putea fi manipulate si comercializate cu relativa usurinta, cu eludarea conditiilor restrictive impuse in acel moment de legea romana. Este de observat ca recurentul reclamant nu a contestat veridicitatea acestor inscrisuri care atesta de asemenea ca printre bijuteriile ca i-au fost confiscate nu se numarau nici monede de aur si nici cercei ori salbe confectionate din astfel de monede, adica obiecte de podoaba specifice etniei rrome.

In acest context - si in raport si de celelalte probe administrate in cauza - isi gasesc deci o deplina justificare aprecierile instantei de apel conform carora “aurul detinut de reclamant nu servea pozitiei ierahice a acestuia in cadrul etniei tiganilor” si ca, pe de alta parte “cumpararea in scopul revanzarii de bijuterii de aur a fost indeletnicirea reclamantului”. Curtea retine de asemenea ca in motivarea hotararilor pronuntate in cauza au fost evocate pe larg jurisprudenta CEDO, cea a Curtii Constitutionale a Romaniei si respectiv practica instantelor romane, dar si dispozitiile legale care operau in perioada in care o parte din aurul revendicat de reclamant a fost supus confiscarii.

In mod special instantele s-au referit la prevederile art. 118 lit. b din C.pen.roman si la art. 43 alin. 2 si 3 din Decretul 210 / 1960 in raport cu care s-a aplicat masura confiscarii care in esenta a constat in transferarea dreptului de proprietate asupra unei parti din obiectele de aur revendicate de la reclamant la Statul Roman . De asemenea in considerentele acelorasi hotarari au fost mentionate expres dispozitiile art. 57 din Decretul 244/1978 si cele ale Decretului 111/1951 in raport cu care Statul Roman a dobandit in anul 1988 dreptul de proprietate asupra unor obiecte din aur abandonate in locuinta reclamantului de catre un cetatean iugoslav (499,40 g) si respectiv asupra altora care au fost gasite de V.R.intr-un vagon de tren (574,27 g). O prima observatie care se impune in legatura cu eficienta juridica data acestor texte de lege este aceea ca efectul translativ de proprietate avut in vedere de catre instante a operat anterior recunoasterii de catre Romania a jurisdictiei CEDO.

In acelasi timp evocarea expresa a respectivelor prevederi legale, insotita fiind si de o analiza detaliata a probelor, infirma asertiunea conform careia hotararile pronuntate in cauza ar intra sub incidenta art. 304 punctul 7 din C.proc.civ.. Cu atat mai putin o astfel de critica ar putea fi primita in conditiile in care recurentul reposeaza nu atat lipsa de motivare a deciziei atacate cat pretinsa omisiune a instantei de a motiva in cuprinsul deciziei masura respingerii probei cu martori, masura care a fost luata insa inaintea dezbateri apelului. Asa fiind urmeaza a se conchide ca in cauza nu isi gasesc aplicarea dispozitiile punctului 7 ca de altfel nici alte prevederi ale art. 304 din C.proc.civ..

In consecinta Curtea va face aplicarea art. 312 alin. 1 din C.proc.civ.in sensul respingerii recursului..

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.R.impotriva deciziei civile nr. 193 pronuntate la 31 octombrie 2001 de Sectia civila a Curtii de Apel Cluj. Irevocabila. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.