ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei civile nr. 193 pronunțată la 31 octombrie 2001 de secția civilă a Curții de Apel Cluj, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 26 iunie 2000 și care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca cu numărul de dosar 7491/2000, reclamantul V.R. a chemat în judecată Statul român prin B.N.R. solicitând ca prin hotărârea ce urma a se pronunța să se dispună restituirea cantității de 8.376,54 g aur despre care a afirmat că i-a fost confiscată abuziv. La 19 septembrie 2000 același reclamant a formulat o petiție intitulată „extindere de acțiune civilă” prin care - pe lângă pârâta inițială B.N.R.

- a chemat în judecată Statul român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul Județean Cluj și Ministerul de Interne - Inspectoratul de Poliție al județului Cluj solicitând ca toți acești pârâți să fie obligați în solidar la restituirea cantității de bijuterii de aur menționate în acțiunea introductivă. De asemenea, în dosarul Judecătoriei Cluj Napoca a fost depusă - la o dată ce nu poate fi determinată - o altă „precizare de acțiune” prin care reclamantul formula o cerere de obligare a pârâților la plata a 100.000.000 lei reprezentând daune morale precum și la plata solidară a contravalorii bijuteriilor cerute prin acțiunea inițială, specificându-se că această din urmă obligație putea opera numai în subsidiar, adică numai în măsura nerestituirii bijuteriilor în natură.

La termenul de la 10 octombrie 2000 instanța astfel sesizată a pus în discuție chestiunea competenței materiale de soluționare a litigiului în raport cu valoarea de 17 miliarde de lei a obiectului acțiunii. Ca urmare, prin sentința civilă nr. 7491 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca la 10 octombrie 2000, competența de soluționare a acțiunii a fost declinată la Tribunalul Cluj unde cauza a fost reînregistrată cu numărul de dosar 8516/2000. Ulterior, reclamantul V.R. a formulat un „memoriu de dezvoltare a stării de drept a acțiunii” depus la dosarul cauzei la 19 decembrie 2000 și respectiv o nouă „precizare de acțiune” prin care, la 25 aprilie 2001, a restrâns la 6.853,1 g cantitatea de bijuterii de aur pretinsă a fi restituită în natură, arătând că pentru diferența de 1.154,26 g solicită numai contravaloarea, întrucât probele administrate atestau că aceste din urmă bijuterii fuseseră topite.

Prin sentința nr. 256 pronunțată la 7 iunie 2001, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea civilă precizată și extinsă a reclamantului V.R. În considerentele sentinței astfel pronunțate s-a subliniat pe de-o parte existența în principiu a dreptului reclamantului de a urma calea unei acțiuni civile prin care să poată revendica bunuri luate din proprietatea sa în mod abuziv, în cadrul unei proceduri penale. În același timp s-a reținut că bunurile revendicate de reclamant au intrat în proprietatea S tatului român prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale aflate în vigoare în România până în anul 1989, subliniindu-se lipsa de similitudine dintre situațiile de fapt și de drept evocate de reclamant în susținerea acțiunii sale și cele care au stat la originea pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a Hotărârii date la 22 mai 1998 (Cazul V. împotriva României).

Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 193 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, în dosarul nr. 5129/2001. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut la rândul său că speța dedusă judecății nu este similară Hotărârii pronunțate de C.E.D.O. în „Cazul V. împotriva României” în primul rând pe considerentul că bijuteriile de aur revendicate de V.R. au intrat în proprietatea S tatului român cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie. S-a evidențiat, de asemenea, că probele administrate în cauză atestă că o mare parte a bijuteriilor revendicate au fost cumpărate de reclamant cu scopul de a fi revândute, activitate care, potrivit legilor române aflate în vigoare până în anul 1989, avea caracter infracțional atrăgând implicit măsura confiscării respectivelor obiecte confecționate din aur.

La 28 noiembrie 2001 reclamantul V.R. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 272/2002. În motivarea recursului au fost invocate pe de-o parte dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. susținându-se că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la un mijloc de probă esențial, care ar fi fost de natură să ducă la o altă soluție. În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat că V.R. a fost împiedicat să dovedească temeinicia susținerilor sale „respectiv falsitatea actelor de urmărire penală și vicierea consimțământului (reclamantului) (…) și al martorilor semnatari ai actelor”.

O altă critică a fost formulată de recurentul-reclamant în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pe considerentul că hotărârile pronunțate în cauză nu precizează temeiul legal al respingerii probei cu martori. În acest context s-a afirmat că, prin audierea de martori, probele cu înscrisuri deja existente în dosar puteau fi completate, astfel încât să se demonstreze natura frauduloasă a activităților desfășurate de către structurile de stat cu atribuții în materie, activități constând în confiscarea abuzivă a bijuteriilor reclamate printr-o aplicare abuzivă a legilor aflate în vigoare anterior anului 1990. În ceea ce îi privește, toți intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, în acest sens fiind formulată și o întâmpinare de către Ministerul de Interne.

Recursul este nefondat. În acest sens Curtea are în vedere în primul rând caracterul vădit contradictoriu al susținerilor recurentului-reclamant care invocă în același timp presupusa omisiune a instanțelor de a se pronunța cu privire la cererea sa de audiere a unor martori, dar și lipsa de temei legal a măsurii respingerii aceleiași probe. În realitate atât secția civilă a Tribunalului Cluj, prin încheierea dată la 15 februarie 2001 în dosarul de fond, cât și secția civilă a Curții de Apel Cluj înaintea dezbaterilor asupra apelului de la 31 octombrie 2001 s-au pronunțat expres în sensul respingerii cererii reclamantului de audiere a unor martori. Prin urmare, în cauză nu își găsesc incidența prevederile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., dispoziții care puteau deveni aplicabile numai în ipoteza în care instanța ar fi omis să se pronunțe în legătură cu proba astfel solicitată. În altă ordine de idei, Curtea reține că proba cu martori a fost respinsă de către instanța de apel ca neconcludentă, calificare care relua, într-o altă terminologie, aprecierea primei instanțe potrivit căreia eventualele declarații ale unor martori sunt inutile cauzei. Este, de asemenea, de observat că sub aspect procedural aceste aprecieri își găsesc un deplin suport în art. 167 alin. (1) C. proc. civ. care conferă instanțelor prerogativa de a admite numai acele probe care pot să ducă la dezlegarea pricinii, răspunzând totodată de o manieră rezonabilă cerințelor art. 268 alin. (4) din același cod potrivit cărora orice dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată.

Aprecierile mai sus menționate sunt însă justificate și în raport cu ansamblul probelor administrate în cauză. Cu titlu de exemplu sunt de menționat în acest sens înscrisurile oficiale depuse în dosarul primei instanțe care atestă că mai mult de jumătate din cantitatea de aur revendicată de reclamant se prezenta sub forma unor verighete (681 de bucăți) și a unor lănțișoare (143 de bucăți), adică a unor bijuterii mai degrabă comune care corespundeau cerințelor obișnuite ale potențialilor cumpărători, prezentând în același timp avantajul de a putea fi manipulate și comercializate cu relativă ușurință, cu eludarea condițiilor restrictive impuse în acel moment de legea română.

Este de observat că recurentul-reclamant nu a contestat veridicitatea acestor înscrisuri care atestă, de asemenea, că printre bijuteriile care i-au fost confiscate nu se numărau nici monede de aur și nici cercei ori salbe confecționate din astfel de monede, adică obiecte de podoabă specifice etniei rrome. În acest context - și în raport și de celelalte probe administrate în cauză - își găsesc, deci, o deplină justificare aprecierile instanței de apel conform cărora „aurul deținut de reclamant nu servea poziției ierarhice a acestuia în cadrul etniei țiganilor” și că, pe de altă parte, „cumpărarea în scopul revânzării de bijuterii de aur a fost îndeletnicirea reclamantului”.

Curtea reține, de asemenea, că în motivarea hotărârilor pronunțate în cauză au fost evocate pe larg jurisprudența C.E.D.O., cea a Curții Constituționale a României și respectiv practica instanțelor române, dar și dispozițiile legale care operau în perioada în care o parte din aurul revendicat de reclamant a fost supus confiscării. În mod special instanțele s-au referit la prevederile art. 118 lit. b) C. pen. și la art. 43 alin. (2) și (3) din Decretul 210/1960 în raport cu care s-a aplicat măsura confiscării care în esență a constat în transferarea dreptului de proprietate asupra unei părți din obiectele de aur revendicate de la reclamant la S tatul român.

De asemenea, în considerentele acelorași hotărâri au fost menționate expres dispozițiile art. 57 din Decretul nr. 244/1978 și cele ale Decretului nr. 111/1951 în raport cu care S tatul român a dobândit în anul 1988 dreptul de proprietate asupra unor obiecte din aur abandonate în locuința reclamantului de către un cetățean iugoslav (499,40 g) și respectiv asupra altora care au fost găsite de V.R. într-un vagon de tren (574,27 g). O primă observație care se impune în legătură cu eficiența juridică dată acestor texte de lege este aceea că efectul translativ de proprietate avut în vedere de către instanțe a operat anterior recunoașterii de către România a jurisdicției C.E.D.O. În același timp evocarea expresă a respectivelor prevederi legale, însoțită fiind și de o analiză detaliată a probelor, infirmă aserțiunea conform căreia hotărârile pronunțate în cauză ar intra sub incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Cu atât mai puțin o astfel de critică ar putea fi primită în condițiile în care recurentul reposează nu atât lipsa de motivare a deciziei atacate, cât pretinsa omisiune a instanței de a motiva în cuprinsul deciziei măsura respingerii probei cu martori, măsură care a fost luată însă înaintea dezbaterii apelului. Așa fiind, urmează a se conchide că în cauză nu își găsesc aplicarea dispozițiile pct. 7, ca de altfel nici alte prevederi ale art. 304 C. proc. civ. În consecință Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. în sensul respingerii recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei civile nr. 193 pronunțată la 31 octombrie 2001 de secția civilă a Curții de Apel Cluj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2003.