ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2156/2003

S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de P.C.M. împotriva deciziei nr.2784 din 8 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat contestatorul P.C.M., reprezentat de avocatul N.D., precum și intimata C.V., personal. Au lipsit intimatele Primăria Municipiului București, prin Primarul General S.C. „A.” S.A. București și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Procedura completă. Contestația a fost timbrată legal (chitanță în valoare de 85.000 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar în valoare de 3.000 lei - fila 25. Instanța constată că pricina este în stare de judecată. Dispune ca partea constatatoare, în concluziile pe care urmează a le pune în cauză, să facă referiri și la termenul în care a fost introdusă contestația.

Avocatul N.D., pentru contestator, solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată. Susține că, în cauză, fiind vorba de o hotărâre susceptibilă de executare silită, contestația putea fi introdusă până la ultimul act de executare. Precizează că, în opinia sa, nu se pune problema tardivității contestației, în acest sens făcând referire la prevederile art.319 alin.1 și 2 din C.proc.civ.. Solicită a se dispune amânarea pronunțării deciziei pentru a prezenta precizări scrise cu privire la termenul în care a fost formulată contestația în anulare. Instanța constată că C.V., citată în dosar, nu este parte în proces. Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea contestației în anulare ca tardiv formulată.

C U R T E A Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 6 decembrie 2002 numitul P.C.M., în calitate de moștenitor testamentar al defunctei A.A., a formulat în contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primar General, S.C. „A.” S.A. și D.G.A.F. București, contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art.317 pct.1 C.proc.civ.„împotriva deciziei civile nr.2784 din 8 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă”. În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr.4810 din 18 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 a fost admisă acțiunea autoarei sale în contradictoriu cu intimații pârâți, dispunându-se obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, str.D-na Oltea nr.37, sector 2, etaj I, împreună cu cota parte de ½ din spațiile aflate în indiviziune forțată.

Sentința a fost menținută prin decizia civilă nr.335 din 3 martie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămânând irevocabilă. Împotriva ei, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, care a fost admis prin decizia civilă nr.2784 din 8 noiembrie 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. S-a dispus casarea ambelor hotărâri iar pe fond acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată. În contestația în anulare se arată că, până la decesul ei, survenit la 18 martie 1998, A.A. nu a avut cunoștință despre introducerea și admiterea recursului în anulare, în pofida faptului că în dosarul Curții Supreme de Justiție se menționează, pentru termenul de judecată de la 8 noiembrie 1995, că procedura este legal îndeplinită.

Chiar și contestatorul a aflat despre această nouă situație juridică abia la 18 noiemnrie 2002, dintr-un înscris provenind de la Consiliul General al Municipiului București. Contestatorul a solicitat admiterea cererii sale, rejudecarea cauzei și pe fond respingerea recursului în anulare ca nefondat, cu motivarea că măsura naționalizării imobilului a fost abuzivă iar judecătoria și tribunalul nu au depășit atribuțiile puterii judecătorești. A fost atașat dosarul cauzei. Cu ocazia soluționării contestației, Curtea a pus din oficiu în discuție problema formulării în termenul legal a cererii. Contestatorul a susținut că cererea nu este tardivă. Examinând acest aspect, care premerge oricărei cercetări a temeiniciei contestației, Curtea reține următoarele: Hotărârea atacată cu contestație în anulare este o decizie a Curții Supreme de Justiție prin care, admițându-se recursul în anulare, a fost respinsă acțiunea în revendicare.

Este evident că această decizie nu este susceptibilă de executare silită, ea nefăcând decât să păstreze o situație juridică anterioară, aceea a apartenenței bunului la patrimoniul statului. Faptul că în urma deciziei a fost anulată dispoziția Primarului de restituire a imobilului nu înseamnă „executare silită”. În aceste condiții, sunt pe deplin incidente prevederile art.319 alin.2 teza a II-a C.proc.civ., potrivit cărora „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Așa fiind, contestația în anulare formulată la 6 decembrie 2002 este vădit tardivă în raport de decizia atacată, pronunțată la 8 noiembrie 1995 și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca tardivă contestația în anulare formulată de P.C.M. împotriva deciziei nr.2784 din 8 noiembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție – secția civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2003.