ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1065/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 24 iulie 1998, la Judecătoria Călărași, înregistrată sub nr. 3380/1998,

reclamantul C.I. a chemat în judecată Inspectoratul Școlar al județului

Călărași, solicitând a se anula hotărârea nr. 1854, emisă de Consiliul de

Administrație, la 17 iunie 1998, prin care s-a luat act de demisia

reclamantului, ca fiind o hotărâre nelegală, că în mod nelegal, deci, i s-a

redus 1/2 normă de la Grupul Școlar Fundulea.

Judecătoria Călărași, prin sentința

civilă nr. 4382 din 12 noiembrie 1998, a respins contestația, reținând că fiind

în discuție un act administrativ, în conformitate cu prevederile art. 18 din

Legea nr. 128/1997, privind Statutul cadrelor didactice, acesta poate fi

analizat în procedura contenciosului administrativ.

Împotriva sentinței nr. 4382/1998,

reclamantul a formulat apel, criticând soluția, ca fiind nelegală și

netemeinică.

Tribunalul Călărași, prin decizia

nr. 226 din 16 martie 1999, pronunțată în dosarul nr. 104/1999, a admis apelul,

a desființat sentința nr. 4382/1998, a Judecătoriei Călărași, constatând că

acțiunea este de competența instanțelor de contencios administrativ și a trimis

cauza la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.

Cauza a fost înregistrată la Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 596/1999,

instanță care la 20 mai 1999, prin sentința nr. 597, a respins acțiunea.

Pentru a respinge acțiunea, instanța

de fond a reținut că acțiunea dedusă judecății nu este motivată în fapt și în

drept, că nu poate fi supusă controlului judecătoresc, fiind încălcate

prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., după cum această lacună nu poate fi

suplinită prin memoriul și precizările depuse la 6 noiembrie 1998, când cauza

s-a soluționat în fond.

Împotriva acestei sentințe cu nr.

597 din 20 mai 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, a declarat recurs la 17 iunie 1999, reclamantul.

Se critică sentința, în sensul că nu

i s-a dat posibilitatea să își angajeze un apărător, că nu s-a pronunțat asupra

cererii sale care este simplă și se referă la anularea hotărârii prin care s-a

aprobat demisia sa, care nu este reală, după cum nu se motivează, ci se

transcriu numai două motive. Recurentul a solicitat casarea sentinței, invocând

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Verificând cauza în funcție de

recursul formulat, cât și potrivit art. 304 C. proc. civ., Curtea va constata

că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

Prin acțiunea depusă la 24 iulie

1998, reclamantul a solicitat admiterea contestației ce a formulată-o împotriva

Hotărârii Consiliului de Administrație al Inspectoratului Școlar Călărași

nr.,1854 din 17 iunie 1998, precizând că la primul termen de judecată a

dezvoltat motivele contestației.

Această dezvoltare a motivelor nu

s-a făcut, dar la dosar au fost depuse o serie de acte, în sensul celor

contestate, în acest fel putându-se completa motivele contestației, sesizarea

cu nr. 2174 din 28 august 1998, către Inspectoratul Școlar.

Cererea de chemare în judecată

învestește instanța, cu judecarea cauzei. Aceasta înseamnă că, în principiu,

instanțele nu se pot sesiza din proprie inițiativă și că cererea de chemare în

judecată, odată introdusă, fixează natura și obiectul procesului. Prin cererea

de chemare în judecată reclamantul este obligat să determine obiectul acțiunii,

în cadrul căruia urmează a se soluționa procesul, instanța neputând să

depășească aceste limite.

Obligația instanței de a se pronunța

numai cu privire la obiectul acțiunii, constituie, corelativ, garanția

aplicării prevederilor art. 129 pct. 3 și 5 C. proc. civ., adică în situația

unor inexactități în formularea cererii, nu se poate desprinde sensul exact al

acțiunii, instanța era obligată

în baza rolului activ să pună în vedere

părții, să facă precizările necesare.

În cauză, la primul termen de

judecată, reclamantul fiind prezent, s-a acordat cuvântul pe fond, ceea ce a

creat aparența că instanța era învestită cu o acțiune, în care temeiul juridic

și obiectul acțiunii erau corect și complet menționate, nefiindu-i cerută

reclamantului nici-o explicație.

Pe de altă parte, respingerea

acțiunii s-a făcut printr-o lipsă de motivare în fapt și în drept, fiind

încălcate și prevederile art. 261 C. proc. civ., acesta fiind motiv de casare,

conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente se va

admite recursul, se va casa sentința Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ, cu nr. 597 din 20 mai 1999 și trimite cauza spre

rejudecare, la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.I.,

împotriva sentinței civile nr. 597 din 20 mai 1999, a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, la aceiași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 martie 2003.