ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1588/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24

septembrie 2002, reclamanta SC A.R. SA, societate în lichidare, a solicitat

anularea procesului-verbal încheiat la 24 iunie 2002 de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Mureș și a deciziei nr. 474 din 10 septembrie 2002,

emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că după data de 5 iulie 2000, când a început procedura lichidării sale

administrative, autoritățile administrative pârâte au aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 99/1999 și ale O.U.G. nr. 88/1997, stabilind prin actele

contestate, obligația sa de a plăti suma de 7.994.135.673 lei, reprezentând

majorări și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, T.V.A.,

impozit pe venit din salarii, impozit pe dividende, accize, contribuții la

fondurile speciale și redevențe. Reclamanta a susținut că potrivit

dispozițiilor legale sus-menționate, după înregistrarea la Oficiul Registrului

Comerțului- a hotărârii de dizolvare administrativă, a fost exonerată de plata

majorărilor și penalităților de întârziere.

Prin sentința nr. 374 din 19

noiembrie 2002, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea și a anulat decizia nr. 474 din 10 septembrie

2002, în privința sumei de 7.994.135.673 lei, reprezentând majorări și

penalități de întârziere.

Hotărând astfel, instanța de fond a

avut în vedere că reclamanta, aflându-se în procedura de lichidare

administrativă, beneficiază de dispozițiile art. 32.15 din Normele metodologice

de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997, care prevăd că nici o dobândă, penalitate,

majorare de întârziere sau cheltuială similară nu va putea fi adăugată

creanțelor negarantate sau părților negarantate din creanțele garantate,

începând cu data depunerii hotărârii de dizolvare la Registrul Comerțului. Față

de prevederile cuprinse în legile speciale, instanța de fond a reținut că nu

sunt aplicabile în cauză normele generale pentru executarea silită a creanțelor

bugetare, prevăzute de O.G. nr. 11/1996.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Mureș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice,

solicitând casarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Recurenții au susținut că intimata

este societate comercială supusă privatizării, cuprinsă în anexa Legii nr.

254/2002 și datorează sumele stabilite prin actele de control, în temeiul

prevederilor art. 13 din O.G. nr. 11/1996, a căror aplicare a fost greșit

înlăturată de instanța de fond. Totodată, recurenții au susținut că sumele

calculate prin actele de control sunt anterioare încheierii procedurii de

lichidare administrativă și nu există temei pentru exonerarea intimatei de la

plata lor.

Analizând actele și lucrările dosarului,

în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs pentru

următoarele considerente:

Procedura de dizolvare voluntară și

de lichidare administrativă a SC A.R. SA a fost deschisă la data de 5 iulie

2000, prin înscrierea sub nr. 1290 la Oficiul Registrului Comerțului Mureș, a

hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor.

Această situație de fapt nu

constituie temei de anulare a obligațiilor fiscale constatate de recurenți,

prin procesul-verbal din 24 iunie 2002 și decizia nr. 474 din 10 septembrie

2002.

Din aceste acte rezultă că atât la

data deschiderii procedurii de lichidare administrativă (5 iulie 2000), cât și

la data controlului (24 iunie 2002), societatea intimată înregistra debite

restante la impozitul pe profit, T.V.A., impozitul pe veniturile din salarii,

impozitul pe dividende, accize, contribuțiile la fondurile speciale de

susținere a învățământului și de solidaritate socială pentru persoanele cu

handicap și a plătit cu întârziere redevențele datorate în baza contractului de

concesiune nr. 101/2000, la termenele din 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie și

31 decembrie 2000.

Pentru toate aceste debite și pentru

redevențele plătite cu întârziere, organele de control au calculat majorările

și penalitățile de întârziere aferente până la data controlului.

Intimata a contestat aceste majorări

și penalități de întârziere, motivând că asemenea debite nu pot fi stabilite

după data de 5 iulie 2000, conform art. 32

15

alin. (1) din O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, care a prevăzut

că „nici o dobândă, penalitate, majorare de întârziere sau cheltuială similară

nu va putea fi adăugată creanțelor negarantate sau părților negarantate din creanțele

garantate, începând cu data depunerii hotărârii de dizolvare la Registrul

Comerțului”.

Anulând actele de control, instanța

de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiate susținerile din acțiune, fără a

observa că majorările și penalitățile de întârziere au fost calculate, și

pentru obligații fiscale devenite scadente după data deschiderii procedurii de

lichidare, precum și faptul că actele de control au fost întocmite în baza O.G.

nr. 11/1996, aprobată prin Legea nr. 108/1996, cu modificările și completările

ulterioare.

Pentru obligațiile fiscale datorate

după data deschiderii procedurii de lichidare, care au fost consemnate în

anexele procesului-verbal din 24 iunie 2002 și care nu au fost contestate de

către intimată, au fost greșit aplicate dispozițiile art. 32

15

alin.

(1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, întrucât acestea

se referă exclusiv la creanțele existente la data deschiderii procedurii, iar

nu la cele rezultate din continuarea activității societății, în perioada de lichidare

administrativă.

Dispozițiile legale sus-menționate

au fost, de asemenea, greșit aplicate în privința majorărilor și penalităților

de întârziere aferente obligațiilor fiscale înregistrate de intimată la data de

5 iulie 2000, pentu că procesul-verbal întocmit la 24 iunie 2002, are natura

juridică de titlu constatator al unei creanțe bugetare și nu reprezintă un act

de executare silită.

Actul de control a fost întocmit de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, prin aplicarea acelor

pevederi din O.G. nr. 11/1996, care reglementează titlurile de creanțe bugetare

pentru majorările de întârziere și nu prin aplicarea normelor de executare

silită a unor asemenea creanțe.

Astfel, potrivit art. 4 lit. i),

art. 13 și art. 25 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 11/1996, procesul-verbal

întocmit la 24 iunie 2002 de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Mureș, este un titlu de creanță bugetară, prin care se constată și se

individualizează, sumele de plată provenind din majorări de întârziere și în

baza acestui titlu executoriu de la scadență, poate fi pornită executarea

silită.

În atare situație, prin actul de

control contestat de intimată nu se realizează o creanță bugetară și deci

instanța de fond a reținut eronat existența unui concurs între creanțele

bugetare și celelalte creanțe, precum și aplicarea în acest caz a normelor cu

caracter derogator cuprinse în art. 32

15

alin. (1) din O.U.G. nr.

88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.

Potrivit alin. (2) din același text de lege și care

nu a fost avut în vedere de instanța de fond, de la data deschiderii procedurii

de lichidare administrativă, se suspendă judecata cererilor de realizare a

creanțelor și orice procedură de executare silită, ceea ce, însă, nu produce

efecte asupra procedurii de constatare și de individualizare a creanțelor

bugetare în condițiile prevăzute de O.G. nr. 11/1996.

Pentru considerentele expuse, Curtea

va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge

acțiunea formulată de SC A.R. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Mureș, în nume propriu și în numele

Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 374 din 19

noiembrie 2002 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și pe fond,

respinge acțiunea formulată de SC A.R. SA.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 aprilie 2003.