ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 72/2004

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă- Autoritatea Rutieră Română reprezentată de consilierul juridic T.C., intimata-reclamantă – Organizația Religioasă „M.I.” București reprezentată de avocatul V.V. Procedura completă. Reprezentantul Autorității Rutiere Române a susținut și dezvoltat motivele de recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată. Avocata V.V. a pus concluzii de respingere a recursului și de menținere a sentinței instanței de fond ca legală și temeinică. A depus, în ședință chitanțele de la filele 21-22, dosar recurs, privind cheltuieli de judecată.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Organizația Religioasă „M.I.” a solicitat anularea actului administrativ nr.25388 din 25 octombrie 2002 emis de Autoritatea Rutieră Română; obligarea pârâtei să-i elibereze un act administrativ care să confirme că transporturile rutiere efectuate de reclamantă nu se încadrează în Ordinul MLPTL și nr.1842 din 4 decembrie 2001 și, deci, nu se impune obținerea vreunei autorizații sau licențe de transport în interes propriu. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la 10 iulie 2002, și, respectiv 24 septembrie 2002, a solicitat pârâtei să-i confirme în scris că transporturile rutiere efectuate nu se încadrează în prevederile Ordinului nr.1842/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora.

Totodată, a arătat că, prin actul administrativ nr.25388/2002, pârâta i-a comunicat că transporturile rutiere efectuate de Organizația Religioasă „M.I.”, se află sub incidența Ordinului nr.1842/2001 și a legislației în vigoare privind transporturile rutiere și că va trebui să contacteze ARR București, în vederea întocmirii documentației necesare pentru eliberarea autorizației de transport în interes propriu. Pârâta a formulat întâmpinare, susținând că, actul administrativ atacat este legal, fiind în concordanță cu art.11 lit.c din O.G.nr.44/1997 aprobată și completată prin Legea nr.105/2000.

Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ prin sentința civilă nr.86 din 29 ianuarie 2003, a admis acțiunea; a anulat actul administrativ nr.25388/2002 emis de pârâtă; a obligat pârâta să-i emită reclamantei un act administrativ în sensul că transporturile rutiere efectuate nu intră sub incidența Ordinului nr.1842/2001 și că nu se impune obținerea unei autorizații sau licențe de transport rutier în interes propriu. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 20.033.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Potrivit art.12 din Normele metodologice de autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul MLPTL nr.1842/2001, obținerea autorizației de transport în interes propriu, este condiționată de întrunirea condițiilor cumulative prevăzute de textul normativ, respectiv: solicitantul să fie un operator de transport rutier; operatorul de transport rutier în interes propriu, cu sediul în acel județ sau municipiul București, să desfășoare transport rutier în interes propriu de mărfuri și de persoane în trafic național, efectuarea transportului cu vehicule deținute în proprietate sau cu orice titlu, care au masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone sau capacitatea de peste 9 locuri, pe scaune, inclusiv cel al șoferului și operatorul de transport să îndeplinească condițiile privind capacitatea profesională și baza tehnică materială.

Or, în cauză, condițiile cumulative prevăzute de art.12 din Ordinul nr.1842/2001, nu sunt îndeplinite. În ce privește prima condiție, reclamanta nu este un operator de transport rutier, în sensul art.2 alin.1 și 2 din O.G.nr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, întrucât nu are obiect de activitate transportul de persoane, mărfuri și bunuri. A doua condiție nu este îndeplinită, întrucât obiectul transporturilor rutiere efectuate de reclamantă, organizație religioasă, așa cum rezultă din Statutul de organizare și funcționare al acesteia, nu este format din „mărfuri și persoane”, ci din obiecte de cult și slujitori ai cultului, care poartă denumirea specifică de miniștri ordinați (art.1 lit.d și art. 10 lit.d din statut).

Referitor la cea de - a treia condiție, legea impune anumite caracteristici tehnice cu privire la vehicul care prin construcție și caracteristici tehnice trebuie să fie conceput spre a fi afectat transportului de mărfuri și persoane, iar în cazul autovehiculelor cu care reclamanta face transportul în intere propriu, acestea nu au cel puțin 3,5 tone sau capacitate de 9 persoane, astfel că nu se impune autorizația de transport. A patra condiție nu este îndeplinită, întrucât un cult religios nu are baza tehnică materială necesară pentru desfășurarea unei activități de transport de mărfuri sau persoane către un operator de transport.

Apoi, a reținut că, dispozițiile art.111 lit.c din O.G.nr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, invocate de pârâtă, nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât aceasta nu este operator de transport, iar obiectul transportului constă în obiecte de cult, care nu sunt nici „,mărfuri” nici „bunuri”; totodată, persoanele transportate nu au calitatea de angajați sau membrii de familie, ci de slujitori ai cultului, respectiv, „miniștri ordinați ai cultului”.

Împotriva sentinței a declarat recurs Autoritatea Rutieră Română, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând: întâi, că, în sensul art.2 din O.G.nr.44/1997 modificată și completată prin Legea nr.105/2000, reclamanta este operator de transport rutier român; în al doilea rând că, potrivit Ordinului nr.1842/2001, toți operatorii rutieri sunt obligați, pentru a putea desfășura operațiuni de transport rutier, să se supună autorizării și licențierii; în al treilea rând că, reclamanta, dacă nu îndeplinește condițiile minime pentru obținerea licențelor sau autorizării, nu poate efectua transporturi rutiere. Recursul este nefondat.

În adevăr, potrivit art.12 din Normele metodologice de autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul nr.1842/2001, autorizația de transport în interes propriu se eliberează de agenția teritorială a Autorității Române, operatorilor de transport rutier cu sediul în acel județ sau în municipiul București care desfășoară transport rutier în interes propriu de mărfuri și de persoane în trafic național, cu vehicule deținute în proprietate sau cu orice alt titlu, care au masă totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone au capacitate de peste 9 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, și care îndeplinesc condițiile privind capacitatea profesională și baza tehnico-materială.

În raport de aceste dispozițiuni, precum și de prevederile art.2 din O.G.nr.44/1997 aprobată și modificată prin Legea nr.105/2000, care definesc noțiunea de operator de transport rutier, prima instanță a reținut corect că, Organizarea Religioasă „M.I.”, fiind o persoană juridică cu caracter religios, un cult creștin, nu este operator de transport rutier, întrucât nu are obiectul de activitate transportul de persoane sau de bunuri; totodată, că, potrivit art.10 lit,d din Statutul de organizare și funcționare a cultului, obiectul transporturilor rutiere prestate de reclamantă îl formează publicațiile, materialele religioase tipărite, înregistrările video și audio cu conținut religios, iar acestea nu se încadrează juridic în categoria de marfă; în același timp, cei care însoțesc transportul sunt slujitori ai cultului, care poartă denumirea specifică de miniștri ordinați.

Tot cu referire la actele normative precitate, prima instanță a reținut corect că, în cauză, autovehiculul afectat transportului nu are caracteristicile tehnice prevăzute e lege, pentru a impune obligația autorizației de transport și, în același timp, reclamanta nu are baza tehnică materială necesară pentru desfășurarea activității de transport de mărfuri sau persoane către un operator de transport. În consecință, prima instanță a reținut corect că, reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pentru a fi obligată să obțină autorizație de transport rutier în interes propriu pentru transporturile de obiect de cult și slujitori ai cultului, pe care le efectuează. Față de cele menționate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de Autoritatea Rutieră Română împotriva sentinței civile nr.86 din 29 ianuarie 2003 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2004.