ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 72/2004

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-pârâtă-

Autoritatea Rutieră Română reprezentată de consilierul juridic T.C.,

intimata-reclamantă – Organizația Religioasă „M.I.” București reprezentată de

avocatul V.V.

Procedura completă.

Reprezentantul Autorității Rutiere Române

a susținut și dezvoltat motivele de recurs, solicitând admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.

Avocata V.V. a pus concluzii de

respingere a recursului și de menținere a sentinței instanței de fond ca legală

și temeinică. A depus, în ședință chitanțele de la filele 21-22, dosar recurs,

privind cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Organizația Religioasă „M.I.” a solicitat

anularea actului administrativ nr.25388 din 25 octombrie 2002 emis de

Autoritatea Rutieră Română; obligarea pârâtei să-i elibereze un act

administrativ care să confirme că transporturile rutiere efectuate de

reclamantă  nu se încadrează în Ordinul MLPTL și nr.1842 din 4 decembrie 2001

și, deci, nu  se impune obținerea  vreunei autorizații sau licențe de transport

în interes propriu.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, la 10 iulie 2002, și, respectiv 24 septembrie 2002, a solicitat

pârâtei să-i confirme în scris că transporturile rutiere efectuate nu se

încadrează în prevederile Ordinului nr.1842/2001 pentru aprobarea Normelor

metodologice de  autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a

activităților conexe acestora.

Totodată, a arătat că, prin actul

administrativ nr.25388/2002, pârâta i-a comunicat că transporturile rutiere

efectuate de Organizația Religioasă „M.I.”, se află sub incidența Ordinului

nr.1842/2001 și a legislației în vigoare privind transporturile rutiere și că

va trebui să contacteze ARR București, în vederea întocmirii documentației

necesare pentru eliberarea autorizației de transport în interes propriu.

Pârâta a formulat întâmpinare, susținând

că, actul administrativ atacat este legal, fiind în concordanță cu art.11 lit.c

din O.G.nr.44/1997 aprobată și completată prin Legea nr.105/2000.

Curtea de Apel București – Secția

contencios administrativ prin sentința civilă nr.86 din 29 ianuarie 2003, a

admis acțiunea; a anulat actul administrativ nr.25388/2002 emis de pârâtă; a

obligat pârâta să-i emită reclamantei un act administrativ în sensul că

transporturile rutiere efectuate nu intră sub incidența Ordinului nr.1842/2001

și că nu se impune obținerea unei autorizații sau licențe de transport rutier

în interes propriu.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor

de judecată în sumă de 20.033.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut următoarele:

Potrivit art.12 din Normele metodologice

de autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a activităților conexe

acestora, aprobate prin Ordinul MLPTL  nr.1842/2001, obținerea autorizației de

transport în interes propriu, este condiționată de întrunirea condițiilor

cumulative prevăzute de textul normativ, respectiv: solicitantul să fie un

operator de transport rutier; operatorul de transport rutier în interes

propriu, cu sediul în acel județ sau municipiul București, să desfășoare

transport rutier în interes propriu de mărfuri și de persoane în trafic

național, efectuarea transportului cu vehicule deținute în proprietate sau cu

orice titlu, care au masa totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone sau

capacitatea de peste 9 locuri, pe scaune, inclusiv cel al șoferului și

operatorul de transport să îndeplinească  condițiile privind capacitatea

profesională și baza tehnică materială.

Or, în cauză, condițiile cumulative  prevăzute

de art.12 din Ordinul nr.1842/2001, nu sunt îndeplinite.

În ce privește prima condiție, reclamanta

nu este un operator de transport rutier, în sensul art.2 alin.1 și 2 din

O.G.nr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, întrucât nu are obiect de

activitate transportul de persoane, mărfuri și bunuri.

A doua condiție nu este îndeplinită,

întrucât obiectul transporturilor rutiere efectuate de reclamantă, organizație

religioasă, așa cum rezultă din Statutul de organizare și funcționare al

acesteia, nu este format din „mărfuri și persoane”, ci din obiecte de cult și

slujitori ai cultului, care poartă denumirea specifică  de miniștri ordinați

(art.1 lit.d și art. 10 lit.d din statut).

Referitor la cea de - a treia condiție,

legea impune anumite caracteristici tehnice cu privire la vehicul care prin

construcție și caracteristici tehnice trebuie să fie conceput spre a fi afectat

transportului de mărfuri și persoane, iar în cazul autovehiculelor cu care

reclamanta face transportul în intere propriu, acestea nu au cel puțin 3,5 tone

sau capacitate de 9 persoane, astfel că nu se impune autorizația de transport.

A patra condiție nu este îndeplinită,

întrucât un cult religios nu are baza tehnică materială necesară pentru

desfășurarea unei activități de transport de  mărfuri sau persoane către un operator

de transport.

Apoi, a reținut că, dispozițiile art.111

lit.c din O.G.nr.44/1997 aprobată prin Legea nr.105/2000, invocate de pârâtă,

nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât aceasta nu este operator de transport,

iar obiectul transportului constă în obiecte de cult, care nu  sunt nici

„,mărfuri” nici „bunuri”; totodată, persoanele transportate nu au calitatea de

angajați sau membrii de familie, ci de slujitori ai cultului, respectiv,

„miniștri ordinați ai cultului”.

Împotriva sentinței a declarat recurs

Autoritatea Rutieră Română, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând:

întâi, că, în sensul art.2 din O.G.nr.44/1997 modificată și completată prin

Legea nr.105/2000, reclamanta este operator de transport rutier român; în al

doilea rând că, potrivit Ordinului nr.1842/2001, toți operatorii rutieri sunt

obligați, pentru a putea desfășura operațiuni de transport rutier, să se supună

autorizării și licențierii; în al treilea rând că, reclamanta, dacă nu

îndeplinește condițiile minime pentru obținerea licențelor sau autorizării, nu

poate efectua transporturi rutiere.

Recursul este nefondat.

În adevăr, potrivit art.12 din Normele

metodologice de autorizare și efectuare a transporturilor rutiere și a

activităților conexe acestora, aprobate prin Ordinul nr.1842/2001, autorizația

de transport în interes propriu se eliberează de agenția teritorială a

Autorității Române, operatorilor de transport rutier cu sediul în acel județ

sau în municipiul București care desfășoară transport rutier în interes propriu

de mărfuri și de persoane în trafic național, cu vehicule deținute în

proprietate sau cu orice alt titlu, care au masă totală maximă autorizată mai

mare de 3,5 tone au capacitate de peste 9 locuri pe scaune, inclusiv cel al

conducătorului auto, și care îndeplinesc condițiile privind capacitatea

profesională și baza tehnico-materială.

În raport de aceste dispozițiuni, precum

și de prevederile art.2 din O.G.nr.44/1997 aprobată și modificată prin Legea

nr.105/2000, care definesc noțiunea de operator de transport rutier, prima

instanță a reținut corect că, Organizarea Religioasă „M.I.”, fiind o persoană

juridică cu caracter religios, un cult creștin,  nu este operator de transport

rutier, întrucât nu are obiectul de activitate transportul de persoane sau de

bunuri; totodată, că, potrivit art.10 lit,d din Statutul de organizare și

funcționare a cultului, obiectul transporturilor rutiere prestate de reclamantă

îl formează publicațiile, materialele religioase tipărite, înregistrările video

și audio cu conținut religios, iar acestea nu se încadrează juridic în

categoria de marfă; în același timp, cei care însoțesc transportul sunt

slujitori ai cultului, care poartă denumirea specifică de miniștri ordinați.

Tot cu referire la actele normative

precitate, prima instanță a reținut corect că, în cauză, autovehiculul afectat

transportului nu are caracteristicile tehnice prevăzute e lege, pentru a impune

obligația autorizației de transport și, în același timp, reclamanta nu are baza

tehnică materială necesară pentru desfășurarea activității de transport de

mărfuri sau persoane către un operator de transport.

În consecință, prima instanță a reținut

corect că, reclamanta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, pentru a fi

obligată să obțină autorizație de transport rutier în interes propriu pentru

transporturile de obiect de cult și slujitori ai cultului, pe care le

efectuează.

Față de cele menționate, urmează a

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de Autoritatea Rutieră Română

împotriva sentinței civile nr.86 din 29 ianuarie 2003 a Curții de Apel

București – Secția contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi  15

ianuarie 2004.