ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea din 25 aprilie 2005,
a Curții de Apel București, secția a VIII-a, pronunțată în dosarul nr.
1127/2005, a fost admisă cererea de suspendare a executării actelor
administrative atacate de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu emitenta
acestora - A.R.R. București.
Pentru a hotărî astfel, instanța a
reținut:
- că reclamanta a contestat
deciziile nr. 83 și nr. 84 din 31 ianuarie 2005, de suspendare și, respectiv,
de anulare a unor licențe de execuție pentru anumite trasee, acte emise de
A.R.R.;
- că reclamanta a cerut suspendarea
executării acestor acte, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, motivat de
faptul că pe un anumit traseu, numai ea are un drept exclusiv, nici un alt
operator de transport neputând efectua acea rută, în curse de călători;
- că două situații de fapt justifică
în speță suspendarea executării: la 4 mai 2005 a fost fixată (ca dată de
referință) acordarea punctajelor la criteriile de evaluare pentru acordarea
licențelor de traseu; la 3 iunie 2005 va avea loc licitația;
- că reclamanta ar fi păgubită de
executarea celor două decizii, prin imposibilitatea participării la licitație
și a întrunirii punctajului necesar.
Împotriva acestei încheieri a
declarat în termen, recursul de față, pârâta A.R.R., cererea fiind legal
timbrată.
În motivare se arată:
- că instanța a aplicat greșit
legea, întrucât a admis cererea, deși nu erau întrunite ambele cerințe
cumulative ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 („cazuri bine justificate” și
„pentru prevenirea unei pagube iminente”);
- că pentru a se dispune suspendarea executării
celor două decizii, trebuia să existe o îndoială puternică asupra legalităților
lor și, de asemenea, și o amenințare a reclamantei, cu o vătămare iminentă,
ceea ce în cauză nu s-a dovedit, întrucât, dimpotrivă, pentru traseul Roșiori
de Vede - Măldăieni, pe care era operator reclamanta, chiar călătorii
beneficiari s-au plâns de neefectuarea traseului și de condițiile precare de
transport;
- că cererea de suspendare a
executării nu se justifică, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada
remedierii defecțiunilor tehnice ale autobuzului prezentat de ea pentru
atribuirea licențelor de traseu.
La dezbaterile asupra recursului,
recurenta a arătat că cererea sa a rămas fără obiect, întrucât cauza a fost
soluționată în fond, prin sentința civilă nr. 1489 din 15 septembrie 2005, a
Curții de Apel București, secția a VIII-a.
Intimata a contestat existența
acestei excepții, arătând că cererea ei s-a întemeiat pe art. 15 din Legea nr.
554/2004, astfel încât suspendarea se menține până la soluționarea definitivă
și irevocabilă a cauzei.
Curtea, examinând excepția și
recursul de față, reține:
I. Excepția lipsei de obiect nu se
fondează.
Suspendarea executării s-a dispus la
25 aprilie 2005, de către instanța legal învestită cu soluționarea contestației
în fond, sub incidența art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Ca urmare, deși soluționarea în fond
a cauzei a avut loc la 15 septembrie 2005, suspendarea nu încetează de drept la
această dată, ci dăinuie până la rămânerea irevocabilă a sentinței.
II. Recursul nu se fondează
Recurenta este în eroare cu
privire la temeiul juridic al cererii reclamantei.
Suspendarea executării a fost
solicitată în baza art. 15, iar nu a art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Din formularea alin. (1) al art. 15
rezultă că suspendarea executării, la cererea reclamantului, reprezintă o
facultate a instanței, iar nu o obligație a ei. În privința unor condiții sau
criterii pe care judecătorul ar trebui să le ia în considerare, legea, însă,
tace.
Numai alin. (2) al art. 15 trimite la art. 14, dar
numai cu privire procedura urgentă de soluționare a cererii [alin. (2) al art.
14] și la calitatea procesuală activă a Ministerului Public în situații
speciale [alin. (3) al art. 14].
Așadar, în aprecierea temeiniciei
cererii de suspendare a executării în temeiul art. 15 din lege, judecătorul nu
este ținut de cele două condiții enunțate de art. 14 alin. (1), pentru că art.
15 nu face expres trimitere la acest alineat.
În speță, faptul că instanța a analizat argumentele
reclamantei, sub incidența celor două condiții din art. 14 alin. (1) și le-a
găsit întemeiate, nu poate avea relevanță juridică în a constata nelegalitatea
încheierii, pentru că raportarea la art. 14 alin. (1) nu este obligatorie, în situațiile
care intră sub incidența art. 15.
Dar considerentele instanței de fond
sunt pertinente în raport cu situația de fapt concretă.
Deși, potrivit art. 15 din Legea
nr. 554/2004, instanța competentă a soluționa cererea de suspendare a
executării, este chiar cea legal învestită cu cererea de anulare în tot sau în
parte a actului administrativ, ea nu este îndreptățită ca, prin soluția
pronunțată în cererea de suspendare, să antameze fondul.
Ca urmare, argumentul recurentei, că soluția
instanței de fond trebuia să se întemeieze pe o „îndoială puternică asupra
legalității” actelor, excede cadrului procesual în care instanța a judecat.
Celelalte argumente din recurs,
referitoare la anumite carențe de ordin organizatoric și tehnic pe care A.R.R.
le-ar fi constatat în activitatea recurentei, vizează fondul cauzei, astfel
încât, invocate în combaterea încheierii de suspendare a executării, sunt
inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A.R.R.
împotriva încheierii din 25 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul
nr. 1127/2005, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 31 ianuarie 2006.