ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3105/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 noiembrie 2001, reclamanta SC T. 2000 SRL Călărași a solicitat anularea procesului-verbal nr. 1454 din 15 iunie 2001 încheiat de Garda Financiară Centrală și a deciziei nr. 1702 din 24 octombrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice pentru suma de 1.781.231.010 lei, reprezentând accize și majorări de întârziere aferente. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în actele de control întocmite de pârâți s-a reținut nelegal că în luna aprilie 2001 nu a plătit accizele aferente produselor finale livrate, fără a se avea în vedere că această obligație de plată a fost compensată cu accizele în sumă de 46.855.523.324 lei, aferentă produselor finite livrate în noiembrie și decembrie și pentru care, are dreptul la deducere, conform art. 7 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 27/2000. Prin sentința civilă nr. 654 din 19 iunie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost corect obligată să plătească la bugetul statului accizele și majorările de întârziere aferente produselor finite livrate în luna aprilie 2001, pentru că a compensat ilegal această obligație de plată cu accizele aferente materiei prime achiziționate în lunile anterioare, dar neutilizată în fabricarea de produse finite supuse accizării. Împotriva acestei sentințe și în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ.

În primul motiv de casare, s-a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece s-a reținut eronat că suma de 41.390.490.566 lei reprezintă accizele aferente aprovizionării cu materii prime în luna decembrie 2000, deși aceasta este diferența dintre accizele aferente materiei prime achiziționată în decembrie 2000 și accizele aferente produselor livrate, diferență care a fost ulterior compensată cu accizele de plată în luna aprilie 2001. În același sens, recurenta a arătat că este contrară situației de fapt concluzia instanței de fond potrivit căreia suma de 41.390.490.566 lei se datorează bugetului de stat în baza procesului-verbal nr. 656 din 27 martie 2001. Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat motivat asupra concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, probă care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și care este în contradicție cu mențiunile din procesul-verbal de control nr. 656 din 27 martie 2001. De asemenea, recurenta a arătat că acest act de control a fost reținut greșit ca premisă pentru respingerea cererii sale, dat fiind că nu există o soluție definitivă cu privire la legalitatea constatărilor făcute de organele de control.

În ultima critică formulată de recurentă s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (6) din O.G. nr. 27/2000, care nu interzic deducerea unor accize aferente materiilor prime în cuantum mai mare decât cel al accizelor aferente produselor finale de plată, cum greșit a reținut instanța de fond. Motivând că diferența de accize plătită la achiziționarea materiilor prime în decembrie 2000 a rămas evidențiată în soldul lunii următoare, recurenta a susținut că este legală compensarea efectuată, conform art. 1144 C. civ., cu accizele de plată în luna aprilie 2001. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: În luna aprilie 2001, recurenta a înregistrat ca obligație de plată suma de 1.726.835.687 lei, reprezentând accize aferente produselor finite livrate, sumă care nu a fost achitată, motivându-se că a fost compensată cu accizele de recuperat în lunile anterioare. Actele de control privind obligația recurentei de a plăti la bugetul de stat accizele pentru luna aprilie 2001 și majorările de întârziere aferente au fost corect menținute de instanța de fond, constatându-se că operațiunea de compensare efectuată nu are temei legal. Soluția pronunțată de instanța de fond s-a întemeiat pe aprecierea corectă a tuturor probelor administrate în cauză și pe dispozițiile O.G.

nr. 27/2000, aplicate de intimați la întocmirea actelor de control. Potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din actul normativ sus-menționat, în cazul produselor supuse accizelor provenite din import sau din țară, utilizate ca materie primă pentru obținerea altor produse supuse accizelor, agenții economici prelucrători vor deduce pe bază de documente justificative, din accizele datorate pentru produsele finale facturate, accizele plătite fie în vamă, fie la achiziționarea de pe piața internă a materiei prime, iar deducerea se face pe răspunderea agenților economici în raport cu cantitatea de materie primă utilizată efectiv, în limita normelor de consum, pentru obținerea produselor finite supuse accizelor și livrate în fiecare lună calendaristică.

Contrar acestor dispoziții legale, care reglementează dreptul de deducere a accizelor de plată aferente produselor finite livrate numai din accizele plătite la achiziționarea materiei prime utilizate pentru obținerea produselor finite supuse accizării, în cadrul fiecărei luni calendaristice, recurenta a procedat în realitate, prin compensarea invocată fără temei, la deducerea accizelor datorate în aprilie 2001 pentru produse finite livrate din accizele plătite pentru materia primă achiziționată în decembrie 2000 și care nu a fost folosită efectiv la obținerea respectivelor produse finite. Instanța de fond nu a reținut că recurenta nu are dreptul la deducerea accizelor, stabilind, însă, judicios că, nu pot fi deduse accizele datorate pentru produsele finite din accizele plătite pentru materia primă achiziționată în altă lună calendaristică și folosită la obținerea altor produse finite.

În consecință, operațiunea de compensare invocată de recurentă reprezintă exercitarea dreptului de deducere a accizelor cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 27/2000. De altfel, însăși recurenta recunoaște în motivarea acțiunii că accizele datorate în aprilie 2001 sunt aferente produselor finite obținute din materia primă achiziționată în luna martie 2001 și nu din materia primă achiziționată în decembrie 2000. Compensarea accizelor de plată cu accizele de recuperat în lunile anterioare este nelegală și față de dispozițiile art. 1144 C. civ., invocate ca temei juridic al cererii numai în prezentul recurs. Creanța recurentei pentru suma de 41.390.490.566 lei, reprezentând diferența dintre accizele plătite la achiziționarea materiei prime în decembrie 2000 și accizele aferente produselor finite obținute din această materie primă, nu este o creanță certă și nu poate face obiectul unei compensări.

Deși recurenta a pretins că, urmare a deducerii accizelor pe luna decembrie 2000, are de recuperat diferența în sumă de 41.390.490.566 lei, se constată că însăși existența creanței este incertă, întrucât suma respectivă a fost stabilită ca obligație a sa de plată prin procesul-verbal nr. 656 din 27 martie 2001, în care Garda Financiară Centrală a reținut că accizele au fost nelegal deduse de societate. În luna aprilie 2001, când nu a virat la bugetul statului accizele datorate, recurenta avea cunoștință de actul de control menționat anterior, care reprezintă titlu executoriu și, deci, nelegal, a înregistrat compensarea creanței bugetare certe în sumă de 1.726.835.687 lei cu o creanță a sa incertă, atât în privința existenței dreptului, cât și a întinderii acestuia.

Împrejurarea că procesul-verbal nr. 656 din 27 martie 2001 a fost contestat și nu s-a pronunțat o soluție definitivă confirmă caracterul incert al creanței recurentei și nelegalitatea compensării efectuate în aprilie 2001, astfel încât sunt nefondate criticile formulate în recurs sub acest aspect. De asemenea, sunt nefondate susținerile recurentei privind reținerea greșită a situației de fapt și pronunțarea hotărârii cu încălcarea legii. Concluziile expertizei contabile efectuate în cauză au fost corect înlăturate de instanța de fond, întrucât acestea se referă la deducerea accizelor pentru luna decembrie 2000, care a făcut obiectul unui alt act de control decât cel contestat în prezentul dosar, precum și la interpretarea prevederilor O.G.

nr. 27/2000, care reprezintă, însă, atributul instanței de judecată. Pentru considerentele expuse, se constată că este legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond, urmând a se respinge ca nefondat recursul declarat de SC T. 2000 SRL Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC T. 2000 SRL Călărași împotriva sentinței civile nr. 654 din 19 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2003.