ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1375/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

SC B.A.T. SRL Ploiești a solicitat

anularea deciziei nr. 2232 din 30 septembrie 1999, a Ministerului Finanțelor,

precum și anularea, în parte, a procesului-verbal încheiat la 27 ianuarie 1998,

de comisari din cadrul Gărzii Financiare Centrale și Gărzii Financiare Prahova,

a hotărârii nr. 26 din 26 martie 1998, a Gărzii Financiare Centrale și a

dispoziției nr. 217 din 22 iulie 1998, emisă de Direcția Generală a Finanțelor

Publice București, în sensul diminuării măsurilor fiscale, cu suma de

757.340.199 lei, reprezentând accize neevidențiate și nevirate pe lunile

octombrie și noiembrie, în sumă de 229.636.440 lei și respectiv, 84.279.420

lei, penalități de întârziere de 23.543.689 lei, precum și 419.880.660 lei,

reprezentând o sumă egală cu accizele neevidențiate și nevirate pe lunile

octombrie și noiembrie 1997.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a virat corect accizele datorate bugetului de stat, pe lunile

octombrie și noiembrie 1997, calculând baza de impozitare a accizei, pornind de

la noțiunea de costuri de producție, la care se referă Legea nr. 42/1993,

privind accizele la produsele din import și din țară și Ordinul Ministerului

Finanțelor nr. 2242/1997.

Curtea de Apel Ploiești, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 120 din 27 aprilie 2000, a

admis acțiunea, iar Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios

administrativ, în recursul pârâților, a casat sentința, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, reținând, în esență, că aceasta a avut la bază concluziile

expertului contabil, fundamentate pe prevederile Legii nr. 82/1991, conform

cărora baza de impozitare pentru calculul accizelor este costul de producție;

or, în absența unei definiții legale și explicite a noțiunii de costuri, se

impune efectuarea unei noi expertize care să stabilească dacă în procesul de

testare a noilor utilaje folosite, au fost obținute produse-marfă desfăcute de

producător și, în măsura în care se confirmă comercializarea unor produse

astfel obținute, să se calculeze accizele aferente.

Totodată, a fost admis și recursul

reclamantei, reținându-se că instanța nu s-a pronunțat și asupra cererii de

restituire a sumelor achitate și asupra cheltuielilor de judecată.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel

Ploiești, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 36 din

20 martie 2002, a respins acțiunea reclamantei, reținând următoarele:

Organele de control financiar, prin

actele administrative atacate, au analizat dacă baza de calcul (de impozitare)

a accizelor o constituie costul de producție, estimat de reclamantă sau costul

efectiv al mărfii (țigarete).

Or, potrivit art. 6 din Legea nr.

42/1993, privind accizele și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 5188/1993,

modificat, baza de impozitare a accizelor o reprezintă contravaloarea bunurilor

livrate și anume, costurile, la care se adaugă profitul agenților economici

producători.

Întrucât reclamanta nu a aplicat

cota de 20% la baza de impozitare, conform Legii nr. 42/1993 și Ordinului

Ministerului Finanțelor nr. 5188/1993, în mod corect organele de control au calculat

diferențe de accize, de plată, precum și majorări de întârziere.

S-a reținut, apoi, că noțiunea de

costuri, plus profitul agenților economici, nu se confundă cu noțiunea de

costuri de producție, care cuprinde cheltuielile directe și indirecte, dar care

nu include și cheltuielile excepționale și financiare; deci, reclamanta

datorează bugetului de stat 337.459.549 lei, reprezentând diferență de accize

și majorări de întârziere aferente.

Cu privire la suma de 419.880.600

lei, la care reclamanta a fost obligată, potrivit art. 18 din Legea nr.

87/1994, suma plătită anterior declarării neconstituționale a acestui articol,

aceasta nu poate fi restituită, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 97

din 1998, produce efecte numai pentru viitor.

S-a conchis că, concluziile

raportului de expertiză contabilă sunt irelevante, în condițiile în care

expertul a avut în vedere costul de producție stabilit prin Regulamentul de

aplicare a Legii nr. 82/1991, care nu se confundă cu baza de impozitare

reglementată prin norme fiscale.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, reclamanta, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând: întâi, că

aceasta a fost pronunțată cu încălcarea limitelor casării și cu interpretarea

greșită a acestora, pe de o parte, pentru că instanța supremă a stabilit că în

baza de calcul a accizelor nu sunt cuprinse cheltuielile financiare,

cheltuielile generale de administrație și sumele cheltuite cu sponsorizări, iar

pe de altă parte, pentru că interpretând greșit legea, instanța primă a apreciat

că la calculul bazei de impozitare a accizei nu se pornește de la noțiunea de

„costuri de producție”; în al doilea rând că, în mod nejustificat, a fost

înlăturat raportul de expertiză contabilă; în al treilea rând ,că în mod greșit

s-a menținut sancțiunea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 87/1994, având în

vedere că acest text a fost declarat neconstituțional.

Recursul este nefondat.

În adevăr, potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Conformându-se acestor dispozițiuni,

prima instanță a dispus completarea probatoriului, cu o nouă expertiză

contabilă, în sensul îndrumărilor date prin decizia de casare, astfel că sub

acest aspect nu au fost nesocotite dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Este, apoi, de observat că în afara

îndrumărilor date pentru completarea probatoriului, instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra altor aspecte de drept și de fapt, care să fie obligatorii

pentru judecătorii fondului.

Așadar, prima instanță a acționat în

limitele îndrumărilor date prin decizia de casare și, totodată, a interpretat

și aplicat corect dispozițiile art. 6 din Legea nr. 42/1993 și Ordinul

Ministrului Finanțelor nr. 5188/1993, privind baza de impozitare a accizelor.

De asemenea, în mod justificat,

prima instanță a înlăturat expertiza contabilă efectuată în cauză, având în

vedere că aceasta, la stabilirea accizei ce se cuvenea bugetului de stat, a

nesocotit actele normative incidente în cauză, respectiv cele două acte

sus-menționate, potrivit cărora baza de impozitare a accizelor o reprezintă

contravaloarea bunurilor livrate și anume, costurile, la care se adaugă

profitul agenților economici producători.

În fine, s-a apreciat corect că

Decizia Curții Constituționale nr. 97 din 1998, produce efecte numai pentru

viitor, iar suma de 419.880.600 lei ,plătită anterior acestei decizii, în baza

art. 18 din Legea nr. 87/1994, nu se impune a fi restituită.

În consecință, soluția adoptată de

prima instanță este legală și temeinică, iar recursul, nefondat, urmând să fie

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

B.A.T. SRL, împotriva sentinței civile nr. 36 din 20 martie 2002, a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 aprilie 2003.