ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2225/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 10 februarie 2005, reclamanta SC S. SRL Târgoviște a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală București și Garda Financiară Centrală, solicitând anularea deciziei nr. 16 din 31 ianuarie 2005, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice și a procesului-verbal din 9 mai 2003, încheiat de Garda Financiară Centrală, prin care a fost obligată la plata sumelor de 12.287.631.550 lei T.V.A.; 423.416.980 lei dobânzi aferente T.V.A.; 167.068.322 lei, penalități aferente T.V.A.; 16.167.936.225 lei impozit pe profit aferent trimestrului I 2003, 486.348.110 și 197.702.483 lei, majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, 44.526.900.834 lei accize și 1.875.891.515 lei, plus 657.165.602 lei, dobânda și penalitățile de întârziere aferente accizelor.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că în mod greșit, organele de control financiar au apreciat că facturile emise în perioada 21 ianuarie - 7 martie 2003, pentru aprovizionarea cu țuică naturală de 24% vrac, înregistrate în evidențele contabile, nu au caracter de documente justificative, conform Legii nr. 82/1991, cu toate că și sub aspect penal s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Prin sentința nr. 138 din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea și a anulat procesul-verbal din 9 mai 2003 și decizia nr. 16 din 31 ianuarie 2005, exonerând reclamanta de plata sumelor reținute în sarcina sa.

S-a reținut că toate cele 152 facturi fiscale îndeplinesc cerințele Legii nr. 82/1991, în sensul că toate conțin acele elemente obligatorii pe care legea le prevede, pentru a putea fi considerate documente justificative, pentru operațiunile comerciale realizate. S-a mai reținut că transportul cantităților de țuică s-a făcut cu o autocisternă GR 619, nu cum din eroare s-a menționat de organul de control GR 719, iar în ceea ce privește probele de laborator, că acestea nu au relevanță, în situația în care au fost recoltate, în perioada în care societatea reclamantă nu mai deținea în stoc țuica provenită de la SC D.R. SRL. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, în baza delegației date de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Garda Financiară - Comisariatul General.

În esență, recurenții au invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii Curții de Apel Ploiești, susținând că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și probelor administrate în cauză. Astfel, referitor la legalitatea celor 152 de facturi fiscale, instanța și-a întemeiat punctul de vedere pe expertiza efectuată în cadrul urmării penale și expertiza dispusă în cauză, fără a analiza și celelalte documente aflate la dosar. Modul greșit de apreciere al instanței rezultă și din analiza legalității acestor facturi, în raport cu acte normative care nu se aflau în vigoare la momentul întocmirii lor.

Referitor la mijlocul de transport menționat în facturile fiscale, instanța a reținut ca fiind o simplă eroare, menționarea autocisternei cu nr. GR 719, în loc de 619, deși această „eroare” s-a repetat de 20 de ori, iar din cei 10 delegați care figurau în facturi, pentru patru s-a dovedit a nu fi menționate actele de identitate, iar pentru ceilalți șase, ca aparținând în fapt altor persoane. Nici în legătură cu capacitatea acestor mijloace de transport nu s-a reținut o situație reală, instanța înlăturând constatările organelor financiare, fără nici o motivare. Deși din cele 152 de facturi rezultă că de 19 ori s-au transportat 28.750 litri, iar în celelalte cazuri, peste 30.000 litri, administratorul societăților deținătoare a confirmat că cisternele puse la dispoziția SC O.G.

SRL, în perioada februarie - martie 2003, transportau produse petroliere și aveau o capacitate cuprinsă între 21900 - 22000 litri. În ce privește probele de laborator efectuate de C.N.L., organul de control a reținut că reclamanta a produs și comercializat sub denumirea de „țuică produs natural”, băuturi alcoolice obținute din alcool etilic rafinat. Cu toate acestea, instanța fondului apreciază aceste constatări ca nerelevante, pentru simplul motiv că la momentul prelevării probelor, reclamanta nu mai avea în stoc țuică de 24%.

În fine, o ultimă critică vizează reținerea de către instanță a unei situații nedovedite, și anume, a faptului că despre cele 5 carnete de facturi sustrase, administratorul societății reclamante ar fi încunoștiințat în același timp organele de poliție, deși probele administrate au dovedit că despre dispariția acestora, societatea furnizoare a anunțat compania I.N., la 18 martie și, respectiv, 20 martie 2003, situație în care în perioada ianuarie - martie 2003, ea nu ar mai fi putut livra marfa, pe baza unor facturi din carnetele lipsă. Analizând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, urmează a se aprecia că acestea se justifică. În perioada 27 ianuarie 2003 - 7 martie 2003, SC S. SRL Târgoviște a înregistrat în evidența sa contabilă, un număr de 152 facturi fiscale pentru aprovizionarea cu 4.901.400 țuică naturală 24% vrac, având ca furnizor pe SC D.D.

SRL și în care T.V.A. înscrisă era mai mare de 50 milioane lei. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 29 B din Legea nr. 345/2002 privind T.V.A., reclamanta era obligată să solicite furnizorului, copia de pe documentul legal care atesta calitatea sa de plătitor de T.V.A.

Reclamanta nu s-a conformat acestei obligații, împrejurare care, alături de constatările organelor financiare, privind faptul că societatea furnizoare, conform jurnalelor de vânzare din perioada respectivă, nu a înregistrat nici o livrare de țuică naturală, dată fiind și anularea autorizațiilor de comercializare a băuturilor alcoolice, dispusă prin decizia nr. 16 din 10 martie 2003 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Vâlcea, precum și sesizarea companiei I.N., la 18 martie și, respectiv, 20 martie 2003, despre sustragerea facturilor fiscale seria BAAAAAD nr. 5983551, până la nr. 5983800, grup din care fac parte și cele 152 de facturi în cauză, fac incontestabil dovada că livrările către reclamantă s-au făcut din alte surse decât SC D.D.

SRL. Astfel fiind, concluzia expertizei contabile efectuate în cauză asupra legalității acestor facturi, întemeiată exclusiv pe analiza modului de întocmire al acestor documente, însușită, ca atare, de instanța fondului, urmează a fi apreciată ca nefondată. Nelegalitatea acestor facturi rezultă și din mențiunile înscrise la rubrica „date privind expediția”. Astfel, autovehiculele înscrise aparțin SC O.G. SRL, SC S.B. SRL și SC G.G. București, societăți care s-a dovedit a nu avea nici un raport contractual cu reclamanta. Mai mult, din punct de vedere al capacității s-a dovedit că autovehiculele sunt semiremorci cisternă destinate transportului de produse petroliere cu capacități sub cele înscrise în facturile fiscale.

Printre aceste autovehicule este menționat și autoturismul de teren L.N., cu nr. de înmatriculare GR 719, încheiat de SC G.C. București și cesionat apoi către SC G.G. București, societate care nu s-a dovedit a fi avut relații contractuale cu societatea reclamantă. Susținerea acestuia, preluată și de instanța fondului, în sensul înscrierii din eroare în facturi, a nr. de înmatriculare GR 719, în loc de GR 619, urmează a fi apreciată ca nefondată, presupusa eroare fiind de fapt repetată în aproximativ 20 de facturi și notele de recepție a mărfurilor și unde este obligatorie și verificarea mijlocului de transport.

De altfel, atitudinea incorectă a reclamantei rezultă și din faptul că în urma verificărilor efectuate de organele de control, pe baza datelor comunicate de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice, s-a dovedit că din 10 delegați înscriși în facturile fiscale, pentru patru nu s-au menționat actele de identitate, iar pentru restul de 6 s-au menționat seriile unor acte aparținând altor persoane. În fine, că scopul utilizării celor 152 de facturi, așa cum s-a reținut de către organele de control, a fost de a se da o proveniență legală unor cantități de alcool etilic neaccizat utilizat la producerea băuturilor alcoolice, o dovedesc și rezultatele analizelor efectuate la C.N.

L. asupra probelor de țuică naturală prelevate la 21 martie 2003 din stocul de materie primă existent la societatea reclamantă și la 10 aprilie 2003, din stocul de produse finite. Conform acestora, din cele șase probe, doar una a corespuns comercializării la categoria „țuică”, că restul, deși erau etichetate cu aceeași denumire, erau, în realitate, băuturi obținute din alcool etilic rafinat. Susținerea reclamantei, însușită de instanța fondului fără nici o analiză, în sensul că la data prelevării acestor probe nu mai existau în stoc băuturi alcoolice având ca furnizor pe SC D.D. SRL, în mod corect a fost înlăturată de organul de control care, la momentul respectiv, a inventariat stocurile, operațiune însușită de reprezentantul societăților și care au prezentat în acest scop documentele având ca furnizor pe SC D.D.

SRL. În raport cu aceste considerente, urmează a se aprecia ca fiind întemeiate, recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița - Garda Financiară Centrală și în consecință, în raport cu prevederile art. 312 C. proc. civ., casată sentința Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și în fond, respinsă, ca nefondată, acțiunea SC S. SRL Târgoviște.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Garda Financiară - Comisariatul General și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 138 din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL Târgoviște. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2006.