ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3372/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 4 martie

2003 reclamantele N.V. și P.L. au chemat în judecată Casa Județeană de Pensii

Bihor, solicitând anularea hotărârilor nr. 1219 din 7 februarie 2003 și nr. 1220

din 21 februarie 2003 emise de pârâtă și obligarea acesteia să le recunoască

calitatea de beneficiare a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii lor, reclamantele au

arătat că tatăl lor R.I. a fost șef haltă CFR Gepiu - Bihor și că în anul 1940,

după ocuparea Ardealului de Nord, în noaptea de 10/11 septembrie familia lor a

fost ridicată și dusă într-un vagon de marfă în apropierea orașului Seghedin

din Ungaria și instalată într-o baracă, în condiții de locuit precare, părinții

lucrând ca muncitori necalificați, iar copiii rămânând analfabeți întrucât nu

cunoșteau limba maghiară, fiind alfabetizați acasă după ce li s-a permis

întoarcerea în țară, din 1945.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 162/CA/2003

– P din 14 aprilie 2003 a admis acțiunea reclamantelor, a anulat hotărârile

atacate și a obligat pârâta să recunoască acestora calitatea de beneficiare ale

prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările

și completările ulterioare.

Pentru a se pronunța în acest sens instanța de

fond a reținut că prin probele administrate în cauză s-a dovedit mutarea

forțată a reclamantelor din localitatea de domiciliu în Ungaria pe perioada

ocupării Ardealului de Nord și cum din interpretarea art. 1 din Legea nr. 189/2000

rezultă fără nici un dubiu că strămutarea în altă localitate decât cea de

domiciliu este o modalitate de persecuție etnică, sunt îndeplinite condițiile

art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 raportat la art. 1 lit. c) din Legea

nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin criticile formulate sentinței atacate se

susține, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond ca fiind o

persecuție etnică, situația dovedită de reclamante în sensul că tatăl acestora

a fost transferat la M.A.V. (C.F.M.) din luna septembrie 1940 până în anul

1945, în condițiile în care mutarea familiei de la cantonul CFR Gepiu la un

canton din Ungaria s-a făcut datorită faptului că tatăl reclamantelor a optat

pentru a lucra în continuare în calitate de angajat al C.F. din Ungaria.

Această situație nu poate fi considerată, în opinia recurentei-pârâte,

persecuție etnică, cu atât mai mult cu cât tatăl reclamantelor a continuat

aceeași activitate, beneficiind de salarizare, indemnizație de chirie și

transport corespunzătoare, nefiind obligat să accepte transferul, singura

sancțiune care i-ar fi fost aplicabilă era radierea din drepturile de angajat.

În plus, arată recurenta, reclamantele și

familia lor nu au suportat privațiunile și suferințele unui regim de refugiu ci

au beneficiat de o situație privilegiată, constând în salarizare, locuință de

serviciu, etc., fiind aplicabile deci precizările CNPAS nr. 1026/2002.

Examinând sentința atacată în raport cu toate

criticile formulate, cu probele administrate în cauză și cu dispozițiile legale

incidente pricinii se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 189/2000,

beneficiază de prevederile art. 1 lit. c) din lege, persoana, cetățean român,

care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, printre

care și persoanele refugiate.

În cauză este necontestat că tatăl reclamantelor

a fost trecut la M.A.V. (C.F.M.) din luna septembrie 1940 și până în august

1945, când s-a întors în Oradea, fiind „mutat” cu familia de la cantonul CFR

Gepiu la un canton MAV din Szeged din Ungaria.

Din declarațiile martorilor rezultă caracterul

obligatoriu al mutării, deci de strămutare. Acest caracter rezultă chiar din

susținerile recurentei-pârâte care arată că în situația în care tatăl

reclamantelor nu ar fi acceptat să lucreze la C.F.M. „sancțiunea aplicabilă ar

fi fost radierea din drepturile de angajat”, sancțiune de natură a avea

consecințe dezastruoase pentru o familie cu trei fiice minore în întreținere și

de a împiedica pe autorul intimatelor reclamante de a opta pentru o altă

variantă.

Prin urmare, nu se poate reține că tatăl

intimatelor - reclamante de bunăvoie și-a părăsit postul pentru altul inferior

ca statut și salarizare, și-a părăsit domiciliul și bunurile, pentru a trăi cu

familia în barăci în condiții precare, ar fi acceptat transportul familiei cu

vagoane pentru animale și lipsirea de școlarizare a fiicelor sale minore, ci,

astfel cum corect a apreciat și instanța de fond, întreaga familie a suportat

consecințele persecuției etnice, aspectele mai sus arătate nefiind de loc

privilegii.

În plus, prin precizările nr. 1026/2002 ale

CNPAS nu se poate adăuga la lege și nici nu se pot da alte interpretări, mult

mai restrictive, dispozițiilor O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000

cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, constatându-se că criticile

formulate sentinței atacate nu sunt fondate, iar aceasta este legală și

temeinică, corect și amplu motivată, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza considerentelor mai sus expuse și a dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 162/CA/2003 – P din 14

aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 21

octombrie 2003.