ÎCCJ, Decizia nr. 120/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 279 din 1

octombrie 2002 a Tribunalului Gorj, inculpatul L.D. a fost condamnat la 7 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de

art. 257, cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen.

În baza art. 61 C. pen. a fost

revocată liberarea condiționată pentru restul de 818 zile închisoare, rămase

neexecutate din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 447/2000 a

Tribunalului Dolj și, contopindu-se acest rest de pedeapsă cu pedeapsa de 7 ani

închisoare, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită

cu 6 luni, în total 7 ani și 6 luni închisoare.

S-a dedus, din pedeapsă, perioada

arestării preventive, cu începere de la 4 februarie 2002 până la 1 octombrie

2002, dispunându-se, totodată, menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, au declarat

apel procurorul și inculpatul.

Prin decizia penală nr. 113 din 17

martie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de inculpat și,

admițând apelul procurorului, a desființat în parte sentința și a dispus

confiscarea sumei de 32.000.000 lei de la inculpat, în folosul statului, cu

menținerea celorlalte dispoziții.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, pentru a fi judecat, la 9

septembrie 3002.

Prin încheierea din 8 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 7 august 2003.

La data de 5 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acestei măsuri până la 2 septembrie 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul L.D. împotriva încheierii din 5 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2057/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

18 august 2003.