ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1849/2003

La data de 26 martie 2003

s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul R.S.împotriva deciziei

nr.190 din 3 aprilie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 26 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat

la 17 aprilie 2003 și apoi la 8 mai 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 15 iulie 1999

reclamantul R.S.a chemat în judecată pe pârâta S.C.”A.C.”S.A. pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de

200.000.000 lei reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale și la

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că în numărul din 16 iunie 1999, în pagina a 3-a,

săptămânalul „A.C.” a publicat următoarea știre: „Abia așteptăm să dea drumul

la Legea Ticu și să vedem, dacă e adevărat că la numele de Cod Apostatul

răspunde informatorul R.S., așa cum ne-a spus nouă o sursă beton. Dacă e așa,

propun să i se ia și comisioanele înapoi, că a ajuns la F.P.S. mințind, în

ordine: pe E., pe șefii PNȚCD și, pe noi. Dacă nu e adevărat, atunci cine-i

apostat ?”.

Susține reclamantul că era

obligatoriu ca ziarul “A.C.”să verifice informația mai înainte de a fi dată

publicității, cu atât mai mult cu cât rubrica a fost publicată în pagina a 3-a

în care, așa cum rezultă din subtitlu, apar texte ce se bazează pe fapte,

întâmplări și persoane adevărate. Ascunzându-se în spatele caracterului său

umoristic și, satiric, ziarul folosește această rubrică pentru a lansa așa-zisa

„știri”, de fapt informații neverificate, zvonuri de natura celui de față și

care a lezat grav reputația reclamantului. Ca o consecință a acestui fapt,

„știrea” a fost preluată și de alte publicații.

Investit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul București – Secția a V-a civilă și de contencios administrativ,

prin sentința nr.627 din 28 septembrie 2000, a respins ca nefondată acțiunea

reclamantului R.S.

Pentru a pronunța această

soluție tribunalul a reținut și motivat că nu sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale, care în speță trebuie analizate în corelație cu

normele de drept intern și internațional aplicabile în domeniul presei, precum

și cu particularitățile săptămânalului editat de pârâtă și ale textului a cărui

publicare pretinde reclamantul că reprezintă un delict civil, cauzator de

prejudicii. Tribunalul a apreciat că textul publicat în săptămânalul pârâtei nu

poate fi socotit o știre, deoarece nu aduce la cunoștința publicului o

informație pe care o consideră corespunzătoare realității, ci exprimă o

bănuială, un semn de întrebare: „abia așteptăm să se dea drumul la Legea Ticu,

să vedem dacă este adevărat că…”. De aceea, un astfel de text nu poate atrage

consecințele pe care le-ar fi avut publicarea unui alt text, care ar fi cuprins

informații neverificate, prezentate drept fapte reale.

Publicarea textului s-a

făcut în cadrul unei rubrici intitulată „Fincă”, ce nu are subtitlul „textele

cuprinse în această pagină se bazează pe fapte, întâmplări și persoane

adevărate”, astfel cum a susținut reclamantul, întrucât acest subtitlu se referă

la un articol alăturat – astfel cum s-a apreciat din analiza modului de așezare

în pagină a titlurilor rubricilor și articolelor din pagina a treia a

săptămânalului.

Tribunalul a reținut că pe

parcursul soluționării cauzei reclamantul a depus la dosar o adresă emisă de

Consiliul Național pentru studierea Arhivelor Securității prin care s-a

comunicat că reclamantul nu a desfășurat nici un tip de activitate care poate

fi calificată, conform Legii nr.187/1999, drept colaborare cu organele

Securității, ca poliție politică, dar textul publicat de pârâtă nu se referă

expres la o colaborare a reclamantului cu fosta securitate, ca poliție

politică. Împrejurarea că textul respectiv a fost preluat și de alte

publicații, care nu au caracter umoristic sau satiric, exclude orice culpă din

partea pârâtei și nu s-a demonstrat în speță o atingere adusă reputației

reclamantului determinată cauzal de conținutul textului publicat în A.C.

Soluția pronunțată de

tribunal a fost confirmată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă,

care, prin decizia nr.190 din 3 aprilie 2001, a respins ca nefondat apelul

reclamantului R.S..

Împotriva deciziei dată în

apel, prin care s-a păstrat soluția tribunalului, în termen legal a declarat

recurs reclamantul R.S.care a criticat hotărârile pronunțate în cauză în

temeiul următoarelor motive: preluând punctul de vedere greșit al primei

instanțe și în apel s-a ajuns la concluzia eronată că articolul publicat de

pârâtă nu este o știre, ci o bănuială, un semn de întrebare; făcând o analiză a

textului incriminat, recurentul susține că acesta nu reprezintă o „părere” sau

un „zvon”, ci o știre în adevăratul sens al cuvântului, a cărei veridicitate

trebuia verificată înainte de publicare, adică o știre care urma să fie supusă

criteriului adevărului; faptul că știrea a fost transpusă într-un înveliș

stilistic specific, în sensul folosirii modului condițional, în locul modului

indicativ, nu schimbă cu nimic mesajul transcris, care are caracter denigrator

și care a fost perceput de public ca atare; nici folosirea din rațiuni

stilistice a interogațiilor sau altor artificii literare nu a schimbat cu nimic

caracterul denigrator al afirmațiilor cuprinse în text; hotărârile s-au

pronunțat cu aplicarea greșită a legii în privința aprecierii asupra inexistenței

faptei ilicite, fiind încălcate dispozițiile art.30 alin.6 din Constituție,

art.10 pct.1 și 2 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului adoptată de

România prin Legea nr.30/1994 și normele din Codul deontologic al ziaristului

adoptat de Clubul Român de Presă.

Recursul nu este fondat.

Reclamantul a solicitat

repararea prejudiciului moral ce pretinde că i s-a cauzat ca urmare a

publicării în numărul din 16 iunie 1999 al săptămânalului “A.C.”a unui text

având următorul conținut: „Abia așteptăm să se dea drumul la Legea Ticu și să

vedem dacă e adevărat că la numele de cod Apostatul răspunde informatorul R.S.,

așa cum ne-a spus nouă o sursă beton. Dacă este așa, propun să i se ia și

comisioanele înapoi, că a ajuns la F.P.S. mințind, în ordine: pe E., pe șefii

PNȚCD și pe noi. Dacă nu e adevărat, atunci cine-i apostat ?”.

S-au invocat în drept

dispozițiile art.998 C.civ.privind răspunderea civilă delictuală, normele

constituționale, precum și alte norme interne și internaționale care,

reglementând libertatea de exprimare, o condiționează în același timp de

protecția reputației, a demnității și a dreptului la propria imagine a

persoanei.

Așadar, ceea ce trebuie

verificat este dacă în exercitarea dreptului la liberă exprimare au fost date

publicității informații de natură a aduce atingere demnității și onoarei

persoanei reclamantului și dacă au fost încălcate astfel dispozițiile legale

care aduc sub acest aspect limitări ale libertății de expresie.

Or, din analiza textului

incriminat, rezultă că la cunoștința publicului nu a fost adusă o informație,

adică o comunicare de natură a produce lămuriri asupra unui anumit aspect.

Textul publicat în săptămânalul “A.C.”nu a transmis o știre cu caracter de

certitudine în sensul că reclamantul ar fi fost informator al Securității, ci a

lansat mai degrabă o îndoială de natură a fi verificată sau înlăturată prin

trimitere la dispozițiile unei legi, care, la acel moment, urma să apară.

De aceea, nu se pune

problema dovedirii veridicității afirmației, întrucât textul nu și-a propus să

pună la curent publicul cu o situație reală.

Adresa C.N.S.A.S. depusă de

reclamant la dosar nu este în aceste condiții de natură să răstoarne o

informație, care, în fapt, nu a fost conținută în text – cum că reclamantul ar

fi fost informator al Securității, ca poliție politică -, pentru a putea fi

primită susținerea conform căreia instanțele ar fi interpretat greșit

conținutul adresei.

Cele ce trebuie supuse

verificării înainte de a se da publicității sunt știrile, cele care transmit

informații către opinia publică. Or, chiar plasat într-o pagină în care

subtitlul este „Textele cuprinse în această pagină se bazează pe fapte,

întâmplări și personaje adevărate”, articolul este conceput dubitativ, însuși

redactorul lui exprimându-și dorința de elucidare a celor relatate atunci când

a afirmat că „abia așteptăm să se dea drumul la Legea Ticu și să vedem dacă

este adevărat că…”.

În felul acesta, prin

simpla trimitere la numele de cod al unei persoane, chiar asociat cu numele

reclamantului, dar sub condiția verificării aspectului menționat, în temeiul

unei legi ce va permite accesul la dosarele securității, nu se poate spune că a

fost adusă atingere reputației sau demnității reclamantului, întrucât acestuia

nu i s-a imputat, în fapt, ceva concret, de natură să-i afecteze

personalitatea.

Faptul invocat de reclamant

în sensul că este o persoană publică și ca atare, protejarea reputației sale

trebuie apreciată mai exigent, ar fi fost avut în vedere în măsura în care ar

fi existat, într-adevăr, o defăimare, situație în care se constată că,

respingând acțiunea reclamantului, instanțele nu au încălcat normele

constituționale ori celelalte dispoziții legale interne ori internaționale

aplicabile în speță.

În aplicarea art.10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului a statuat că libertatea presei furnizează opiniei publice

unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaște și de a judeca ideile și

atitudinile conducătorilor. Prin urmare, limitele critice admisibile sunt mult

mai întinse în ceea ce privește un om politic, vizat în această calitate, decât

un simplu particular. Spre deosebire de cel de al doilea, cel dintâi se expune

în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor

sale din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni. Fără

îndoială, art.10 alin.2 din Convenție permite proteguirea reputației altuia,

omul politic beneficiind și el de aceasta, dar în atare caz cerințele unei

asemenea protecții trebuie puse în balanță cu interesele discuției libere

asupra problemelor politice.

Față de cele ce preced, se

constată că în cauză instanțele au pronunțat hotărâri legale și temeinice,

situație în care recursul reclamantului se privește ca nefondat și va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.S.împotriva deciziei nr.190 din 3 aprilie

2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 mai 2003.