ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 818/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de S.N.P. „P.” SA București – Sucursala P. Ploiești împotriva sentinței civile nr.1485 din 7 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția contencios administrativ. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta reclamantă S.N.P. „P.” SA București reprezentată de consilierul juridic H. C. C. și intimata pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei București prin consilierul juridic M. N. Procedura completă. Consilierul juridic H. C. C. a precizat că sentința pe care înțelege să o conteste are numărul 1485 din 7 noiembrie 2001 și nu nr.1301 din aceeași dată, așa cum a fost eronat înscrisă în motivele de recurs. Totodată, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Consilierul juridic M. N. a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 12 decembrie 2001, Societatea Națională a Petrolului „P.” SA, Sucursala P. Ploiești a declarat recurs împotriva sentinței civile nr.1301 din 7 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, solicitând casarea hotărârii pentru nelegalitate și netemeinicie. 1.În motivarea recursului, se susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că potrivit art.69 alin.2 lit.e din O.U.G. nr.63/1999 privind energia electrică și termică, decizia prin care A.N.R.E. (Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei) soluționează divergența precontractuală, este obligatorie pentru părțile contractante.

A.N.R.E. nu are competența de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a compensărilor, aceasta pronunțându-se asupra cuantumului penalităților și a termenelor de plată a facturilor din contractul încheiat între părți, acestea fiind clauze minimale și ca urmare obligații între părți, din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice. Contractul-cadru este aprobat prin Decizia Președintelelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial nr.623 din 21.12..1999, iar între părți operează compensări în temeiul Ordinului Ministrului Industriei și Comerțului nr.304/2000. Recurenta a mai precizat că nu a solicitat un nou cuantum al penalităților sau absolvirea de plata acestora, ci ca acestea să nu se aplice în cazul când între părți au loc ca modalități de plată operații de compensare reciprocă.

2. S-a mai susținut că în mod greșit instanța de judecată a considerat că nu sunt întrunite cerințele art.1 și 11 din Legea nr.29/1990, respectiv că nu s-ar fi făcut dovada unui drept recunoscut de lege printr-un act administrativ. 3. S-a mai susținut că deși recurenta ar fi invocat atât în acțiunea inițială, cât și în răspunsul la întâmpinare (nr.14890 din 3 septembrie 2001) prevederile Legii nr.193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în mod nejustificat instanța de fond nu le-a luat în considerare.

Recurenta a susținut că a fost obligată să promoveze acțiunea, întrucât furnizorul a refuzat să insereze în contractul de furnizare a energiei electrice o clauză care ar fi completat numai prevederile referitoare la modul de calcul al penalităților în cazul în care între părți este în curs de derulare procedura de compensare a datoriilor fără a modifica cu nimic cuantumul penalităților sau alte clauze din contract, cât și invocarea de către A.N.R.E. a Deciziei nr.57/1999, care de fapt consfințește un contract-cadru pe care nu are posibilitatea de a-l influența în calitate de consumator. Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a depus la fila 10 dosar nr.111/2002 al Curții Supreme de Justiție, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât intimata nu are competența de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a compensărilor.

Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei s-a pronunțat asupra cuantumului penalităților și a termenelor de plată a facturilor din contractul încheiat între părți, acestea fiind clauze minimale și ca urmare obligatorii pentru părți, din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Decizia Președintelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr.623 din 21 decembrie 1999. Cât privește compensarea ce intervine în plăți, ea se face potrivit Ordinului Ministrului Industriei și Comerțului nr.304/2000 și a Protocolului încheiat între societăți la nivel central. Când între părți intervine compensarea ca mod de stingere a obligațiilor, susține intimata, ordinele de compensare trebuie emise la data scadenței obligației de plată, în sens contrar, datorându-se penalități de întârziere.

Deci, indiferent de modalitățile de stingere a obligației dacă aceasta nu operează la scadență, în mod automat se datorează penalități. Cât privește Legea nr.193/2000, intimata a susținut în întâmpinarea depusă că prevederile privind clauzele abuzive între comercianți și consumatori, nu au relevanță în cauză, aceasta neputând retroactiva. Decizia Președintelui A.N.R.E. nr.57/1999 care aprobă contractul-cadru de furnizare a energiei electrice a fost publicat și a intrat în vigoare în decembrie 1999, ca urmare nu se poate dispune anularea unor clauze din acesta ca urmare a apariției Legii nr.193/2000. Eventual Legea nr.193/2000 se poate invoca pentru contractele-cadru ce vor fi emise ulterior acestei legi.

Mai mult se precizează de intimată că recurenta a solicitat o derogare de la termenele de plată, care nu poate fi primită, întrucât ar fi încălcate chiar principiile de drept comercial. Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține că prin sentința civilă nr.1485 din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ, a respins acțiunea conexă, formulată de reclamanta S.N.P.”P.” SA București – Sucursala P. Ploiești în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) ca nefondată. În cauză au fost atacate: decizia nr.535 din 30 mai 2001 emisă de A.N.R.E. și decizia nr.538 din 10 mai 2001 (prin conexarea dosarului nr.1302/2000 la dosarul nr.1301/2001 ale Curții de Apel București) și adresa nr.1317 din 29 iunie 2001 prin care s-au respins contestațiile formulate, decizii prin care A.N.R.E.

soluționa neînțelegerile apărute la încheierea contractelor de furnizare a energiei electrice nr.492 /2000; 21447/2000, 470/2000, 21856/2001, 210609/2001, 833/2001 și 2100663/2001 între S.N.P. „P.” SA – Sucursala P. Ploiești și SC „E.” SA – Sucursala de Distribuție Ploiești. Cele două decizii atacate în cauză au caracter obligatoriu pentru părțile în cauză (art.69 alin.2 lit.e din O.U.G. nr.63/1999). În mod corect instanța de fond a reținut că A.N.R.E. nu are competența de a interveni în raporturile contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a compensărilor, aceasta fiind o clauză minimală, deci obligatorie pentru părți așa cum rezultă din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Decizia Președintelui A.N.R.E.

nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial Partea I – nr.623 din 21 decembrie 1999. Între părți operează compensarea în temeiul Ordinului Ministerului Industriei și Comerțului nr.304/2000. Atunci când între părți intervine compensarea ca mod de stingere a obligațiilor, ordinele de compensare trebuie emise la data scadenței obligației de plată, în sens contrar datorindu-se penalități de întârziere. Deci nu se poate modifica contractul cadru prin introducerea unei clauze așa cum a cerut recurenta pentru a se evita plata de penalități din cauza operațiunilor prealabile compensatorii (comunicarea situației din teritoriu, compensarea cu terțe persoane) pentru că în primul rând, A.N.R.E. nu poate interveni în raporturile contractuale dintre părți, iar în al II-lea rând cât timp A.N.R.E.

a considerat clauza penală esențială pentru contract (situație necontestată de reclamantă), respectiv dacă la scadență nu se efectuează plata, este normal să se plătească penalități. Aceasta indiferent de modalitatea de stingere a obligației, deci implicit compensare. Cum deci cauza penală în discuție este în legătură cu răspunderea debitorului vinovat de neexecutarea obligației asumate, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea, nefăcându-se dovada vătămării unui drept recunoscut de lege. Legea nr.193/2000 invocată în recurs este posterioară contractului-cadru încheiat de părți, deci eventuala discutare a unor clauze considerate abuzive se poate face numai pentru viitor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de S.N.P. „P.” SA București – Sucursala P. Ploiești împotriva sentinței civile nr.1485 din 7 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2003.