ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 818/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de S.N.P. „P.” SA București – Sucursala P. Ploiești împotriva

sentinței civile nr.1485 din 7 noiembrie 2001 a  Curții de Apel București, Secția

contencios administrativ.

La apelul nominal s-au

prezentat: recurenta reclamantă  S.N.P. „P.” SA București reprezentată de

consilierul juridic H. C. C. și intimata pârâtă Autoritatea Națională de

Reglementare în Domeniul Energiei București prin consilierul juridic M. N.

Procedura completă.

Consilierul juridic H. C. C.

a precizat că sentința pe care înțelege să o conteste are numărul 1485 din 7

noiembrie 2001 și nu nr.1301 din aceeași dată, așa cum a fost eronat înscrisă

în motivele de recurs. Totodată, a solicitat admiterea recursului, casarea

sentinței atacate și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Consilierul juridic M. N. a

pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la 12 decembrie 2001, Societatea Națională a Petrolului „P.” SA, Sucursala P.

Ploiești a declarat recurs împotriva sentinței civile nr.1301 din 7 noiembrie

2001 a Curții de Apel București, solicitând casarea hotărârii pentru

nelegalitate și netemeinicie.

1.În motivarea recursului,

se susține că în mod greșit  instanța de fond a apreciat că potrivit art.69

alin.2  lit.e din O.U.G. nr.63/1999 privind energia electrică și termică,

decizia prin care  A.N.R.E. (Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul

Energiei) soluționează divergența precontractuală, este obligatorie pentru

părțile contractante. A.N.R.E. nu are competența de a interveni în raporturile

contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a compensărilor, aceasta

pronunțându-se asupra cuantumului penalităților și a termenelor de plată a

facturilor din contractul încheiat între părți, acestea fiind clauze minimale

și ca urmare obligații între părți, din contractul-cadru de furnizare a

energiei electrice. Contractul-cadru este aprobat prin Decizia Președintelelui

A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial nr.623 din 21.12..1999, iar

între părți operează compensări în temeiul Ordinului Ministrului Industriei și

Comerțului nr.304/2000.

Recurenta a mai precizat că

nu a solicitat un nou cuantum al penalităților sau absolvirea de plata acestora,

ci ca acestea să nu se aplice în cazul când între părți au loc ca modalități

de  plată operații de compensare reciprocă.

mod greșit instanța de judecată a considerat că nu sunt  întrunite cerințele

art.1 și 11 din Legea nr.29/1990,  respectiv că nu s-ar fi făcut dovada unui

drept recunoscut de lege printr-un act administrativ.

recurenta ar fi invocat atât în acțiunea inițială, cât și în răspunsul la

întâmpinare (nr.14890 din 3 septembrie 2001) prevederile Legii nr.193 din 6

noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori, în mod nejustificat  instanța de fond nu le-a luat

în considerare.

Recurenta a susținut că a

fost obligată să promoveze acțiunea, întrucât furnizorul a refuzat să  insereze

în contractul de furnizare a energiei electrice o clauză care ar fi completat

numai prevederile referitoare la modul de calcul al penalităților în cazul în

care între părți este în curs de derulare procedura de compensare a datoriilor

fără a modifica cu nimic cuantumul penalităților  sau alte clauze din contract,

cât și invocarea de către A.N.R.E. a Deciziei  nr.57/1999, care de fapt

consfințește un contract-cadru pe care nu are posibilitatea de a-l influența în

calitate de consumator.

Autoritatea Națională de

Reglementare în Domeniul Energiei a depus la fila 10 dosar nr.111/2002 al

Curții Supreme de Justiție, întâmpinare prin care  solicită respingerea

recursului ca  nefondat, întrucât intimata nu are competența de a interveni în

raporturile contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a

compensărilor.

Autoritatea Națională de

Reglementare în Domeniul Energiei s-a pronunțat asupra cuantumului

penalităților și a termenelor de plată a facturilor din contractul încheiat

între părți, acestea fiind clauze minimale și ca urmare obligatorii pentru

părți, din contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin

Decizia Președintelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în Monitorul Oficial al

României Partea I nr.623 din 21 decembrie 1999.

Cât privește compensarea ce

intervine  în plăți, ea se face potrivit Ordinului Ministrului Industriei și

Comerțului nr.304/2000 și a Protocolului încheiat între societăți la nivel

central.

Când între părți intervine

compensarea ca mod de stingere a obligațiilor, susține intimata, ordinele de

compensare trebuie emise la data scadenței obligației de plată, în sens

contrar,  datorându-se penalități de întârziere.

Deci, indiferent de

modalitățile de stingere a obligației dacă aceasta nu operează la scadență, în mod

automat se datorează penalități.

Cât privește Legea

nr.193/2000, intimata a susținut în întâmpinarea depusă că prevederile privind

clauzele abuzive între  comercianți și consumatori, nu au relevanță în cauză,

aceasta neputând retroactiva.

Decizia Președintelui

A.N.R.E. nr.57/1999 care aprobă contractul-cadru de furnizare a energiei

electrice a fost publicat și a intrat în vigoare în decembrie 1999, ca urmare

nu se poate dispune anularea unor clauze din acesta ca urmare a  apariției

Legii nr.193/2000.

Eventual Legea nr.193/2000

se poate invoca pentru contractele-cadru ce vor fi emise ulterior acestei legi.

Mai mult se precizează de

intimată că recurenta a solicitat o derogare de la termenele de plată, care nu

poate fi primită, întrucât ar fi încălcate chiar principiile de drept

comercial.

Din actele cauzei, Curtea

Supremă de Justiție  reține că prin sentința civilă nr.1485 din 7 noiembrie

2001, Curtea de Apel București, Secția de contencios administrativ, a respins

acțiunea conexă, formulată de reclamanta S.N.P.”P.” SA București – Sucursala P.

Ploiești în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în

Domeniul Energiei (A.N.R.E.) ca nefondată.

În cauză au fost atacate:

decizia  nr.535 din 30 mai 2001 emisă de A.N.R.E. și decizia nr.538 din 10 mai

2001 (prin conexarea dosarului nr.1302/2000 la dosarul nr.1301/2001 ale Curții

de Apel București) și adresa nr.1317 din 29 iunie 2001 prin care s-au respins

contestațiile formulate, decizii prin care A.N.R.E. soluționa neînțelegerile

apărute la încheierea contractelor de furnizare a energiei electrice nr.492

/2000; 21447/2000, 470/2000, 21856/2001, 210609/2001, 833/2001 și 2100663/2001

între S.N.P. „P.” SA – Sucursala P. Ploiești și SC „E.” SA – Sucursala de

Distribuție Ploiești.

Cele două decizii atacate

în cauză au caracter obligatoriu pentru părțile în cauză (art.69 alin.2 lit.e

din O.U.G. nr.63/1999).

În mod corect instanța de

fond a reținut că A.N.R.E. nu are competența de a interveni în raporturile

contractuale cu privire la modalitățile de efectuare a compensărilor, aceasta

fiind o clauză minimală, deci obligatorie pentru părți așa cum rezultă din

contractul-cadru de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Decizia

Președintelui A.N.R.E. nr.57/1999 publicat în  Monitorul Oficial Partea I –

nr.623 din 21 decembrie 1999.

Între părți operează

compensarea în temeiul Ordinului Ministerului Industriei și Comerțului

nr.304/2000.

Atunci când între  părți

intervine  compensarea ca mod de stingere a obligațiilor, ordinele de

compensare trebuie emise la data scadenței obligației de plată, în sens contrar

datorindu-se penalități  de întârziere.

Deci nu se poate modifica

contractul cadru prin introducerea unei clauze așa cum a cerut recurenta pentru

a se evita plata de penalități din cauza  operațiunilor prealabile

compensatorii (comunicarea situației din teritoriu, compensarea cu terțe

persoane) pentru că în primul rând, A.N.R.E. nu poate interveni în raporturile

contractuale dintre părți, iar în al II-lea rând cât timp A.N.R.E. a considerat

clauza penală esențială pentru contract (situație necontestată de reclamantă),

respectiv dacă la scadență nu se efectuează plata, este  normal să se plătească

penalități. Aceasta indiferent de modalitatea de stingere a obligației, deci

implicit  compensare.

Cum deci cauza penală în

discuție este în legătură cu răspunderea debitorului  vinovat de  neexecutarea

obligației asumate, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea,

nefăcându-se dovada vătămării unui drept recunoscut de lege.

Legea nr.193/2000 invocată

în recurs este posterioară contractului-cadru încheiat de părți, deci eventuala

discutare a unor clauze considerate abuzive se poate face numai pentru viitor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat

de S.N.P. „P.” SA București – Sucursala P. Ploiești împotriva sentinței civile

nr.1485 din 7 noiembrie 2001 a  Curții de Apel București, Secția contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2003.