ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1306/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor

împotriva sentinței civile nr.534/CA/2002-P din 14 octombrie 2002 a

Curții de Apel Oradea.

La

apelul nominal au lipsit atât recurenta pârâtă Casa Județeană de

Pensii Bihor, cât și intimatul-reclamant C.P.M.

Procedura

completă.

S-a

referit că ambele părți au solicitat, în scris (filele 3 și

8) soluționarea cauzei în lipsa lor, conform prevederilor art.242(2) din

Codul de procedură civilă.

Constatând

pricina în stare de judecată, Curtea a rămas în pronunțare.

C

U R T E A

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 3 septembrie 2002, C.P.M. a solicitat ca în contradictoriu cu Casa

Județeană de Pensii Bihor să se dispună anularea

hotărârii nr.863 din 13 august 2001, prin care Comisia pentru aplicarea

Legii nr.189/2000 i-a respins cererea de recunoaștere a

calității de beneficiar al O.G. nr.105/1999, ca nelegală.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că urmare a

aplicării Dictatului de la Viena, întreaga sa familie a fost

strămutată din Oradea în Ungaria, unde tatăl său a fost

obligat să lucreze în serviciul Căilor ferate regale ungare.

A

precizat  că  măsura respectivă a încetat abia în cursul lunii

mai 1945. Ea a vizat în special pe salariații de etnie română, în

timp ce salariații de etnie maghiară au rămas pe loc, continuându-

și activitatea în  Gara Oradea Vest.

Deși

a depus înscrisuri oficiale care atestă strămutarea,

funcționarii autorității publice pârâte consideră eronat

că nu este îndreptățit la recunoașterea dreptului pretins,

prevăzut de art.1 lit.c din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea

nr.189/2000.

Curtea

de Apel Oradea prin sentința nr.534/CA din 14 octombrie 2002 a admis

acțiunea și a anulat actul administrativ supus controlului

jurisdicțional.

De

asemenea, a obligat pe pârâtă să recunoască reclamantului

calitatea de beneficiar al Legii nr.189/2000.

Instanța

a reținut, în esență, că tatăl reclamantului, angajat

al Căilor Ferate Române, a fost transferat după ocuparea Ardealului

de Nord de către autoritățile hortiste, în Ungaria, unde

alături de ceilalți membrii ai familiei, C.P.M. a suportat

privațiunile impuse prin această măsură

discreționară.

Faptul

că tatăl său nu a plecat benevol și nu a considerat

localitatea de strămutare ca fiind cea de domiciliu, rezultă din

înscrisul eliberat de Căile Ferate Regale Ungare, care confirmă

măsura strămutării.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de

Pensii Bihor.

Recurenta

a susținut că în mod greșit prima instanță a admis

acțiunea, deoarece plecarea familiei C.  în Ungaria a avut loc ca urmare a

opțiunii exprimate de tatăl reclamantului, care astfel și-a

continuat activitatea desfășurată anterior în cadrul Căilor

Ferate Române. Că deci, nu poate fi vorba de  privațiuni și

suferințe ci de o situație privilegiată, rezultând din

condiții superioare de locuit, serviciu, salarizare.

În

sprijinul apărării sale, Casa Județeană de Pensii Bihor a

mai invocat Precizările C.N.P.A.S. nr.1026/2002, care exceptează de

la beneficiul legii, persoanele ai căror părinți au fost detașați

sau transferați în interesul serviciului la stațiile de cale

ferată din Ungaria (MAV).

Recursul

este nefondat.

Din

adresele nr.6677/II.1942 și nr.Gy 4/172/1945.A.II.sz emise de Căile

Ferate Regale Ungare (filele nr.4,5,7 și 8 ale dosarului), rezultă

fără echivoc transferul forțat al lui  C.P. tatăl

reclamantului C.P.M., inspector de cale în stația Oradea, la

direcția căilor ferate ungare  din Veszprem, stația Szentgal,

dispus de autoritățile maghiare după ocuparea Ardealului de

Nord.

Ca

urmare, a aceestei măsuri, întreaga familie a reclamantului a fost

nevoită să-l însoțească pe C.P. în diferite

localități în care fusese strămutat și de unde s-a reîntors

în România abia în luna mai 1945.

Contrar

afirmațiilor care se fac în recurs, nu s-a dovedit câtuși de

puțin în dosar, existența unor condiții de viață

superioare pe perioada strămutării și nici a unui acord, din

partea lui C.P. cu privire la transferul decis unilateral de

autoritățile de ocupație.

Măsura

respectivă, viza  îndeosebi, persoane de origine etnică română

și refuzul de conformare ar fi determinat, în mod cert, agravarea

situației familiei celui transferat forțat.

Cât

privește Precizările C.N.P.A.S. nr.1026/2002, se apreciază

că ele adaugă la lege și restrâng nepermis sfera persoanelor

îndreptățite la recunoașterea calității de beneficiar

al prevederilor O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.

În

consecință, legal și temeinic aceste precizări au fost

înlăturate de prima instanță din soluția dată

procesului.

Față

de considerentele expuse și de inexistența unor motive de casare, de

ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, urmează a se

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva

sentinței civile nr.534/CA/2002-P din 14 octombrie 2002 a Curții de

Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.