ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 423/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

În perioada 13 decembrie – 24

decembrie 1999 și 10 – 14 ianuarie 2000, Direcția de Control Financiar Dolj a

fectuat un control la SC I.U.G. SA Craiova, vizând cauzele încasării valutei

din exportul de mărfuri, realizate în perioada 1997 – 1998. Procurorul financiar,

analizând actul de control și probele ce au stat la baza verificării

financiare, a concluzionat că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile

delictuale, ci operează elementele răspunderii contractuale, de competența

instanțelor de drept comun și cum sumele reclamate pot fi solicitate de la

beneficiarii cumpărători ai produselor, nu se impune judecarea litigiilor, de

instanțele Curții de Conturi.

În cauză, Procurorul financiar a

dispus clasarea cauzei, soluție menținută, prin respingerea plângerii organului

de control, și de către Procurorul general financiar.

Împotriva soluției date de

Procurorul general financiar, Direcția de Control Financiar Dolj a formulat

cerere de reexaminare, susținându-și propriul act de control, și că SC I.U.G.

SA nu poate acționa pe o altă cale pentru recuperarea prejudiciului, cerere

admisă de Curtea de Conturi, prin decizia nr. 99 din 8 noiembrie 2000, fiind

sesizat Colegiul juridicțional, cu judecarea în primă instanță, a faptelor și a

persoanelor menționate în actul de control nr. 33 din 17 ianuarie 2000.

Împotriva acestei decizii cu nr.

99/2000, ponunțată de Curtea de Conturi, în compunerea prevăzută de art. 56 din

Legea nr. 94/1992, au fost declarate recursuri de către Procurorul general

financiar, precum și de către G.O., D.M. și T.M., persoane din conducerea SC

I.U.G. SA, făcute răspunzătoare de pretinsul prejudiciu, de către Direcția de

Control Financiar.

S-a susținut în recursuri că nu se

poate pretinde că Direcția de Control Financiar are calitate în a formula cerere

de reexaminare, roul său fiind limitat în a verifica și încheia actul de

control, iar pe de altă parte, în cauză nu este dovedită existența unui

prejudiciu cert și actual, că ne aflăm în prezența unei răspunderi

contractuale.

Sesizată cu soluționarea recursului,

Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia

nr. 2627 din 28 iunie 2001, a admis recursurile, a casat decizia nr. 99/2000 și

a trimis cauza la Curtea de Conturi, pentru rejudecare, completului constituit

conform art. 56 din Legea nr. 94/1992, cu constatarea că din cuprinsul deciziei

nr. 99/2000, nu rezultă motivele de drept care au condus la soluția adoptată.

Reinvestită cu judecarea după

casare, a cererii de reexaminare, Curtea de Conturi s-a pronunțat prin decizia

nr. 18 din 22 mai 2002, în sensul că a admis cererea de reexaminare împotriva

rezoluției din dosar și a actului de respingere a plăngerii, act aparținând

Procurorului general finaicar, pe care le desființează. A sesizat Colegiul

jurisdicțional Dolj, cu judecarea în primă instanță, a faptelor și persoanelor

menționate la pct. 1, 2 și 3 din procesul-verbal de control nr. 33/2000.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Conturi

a României, completul format conform art. 56 din Legea nr. 94/1992, a reținut

că în cele trei contracte externe, societatea a fost păgubită, deoarece a

suferit pierderi, prin neîncasarea sumelor cuvenite cu titlu de preț, pentru

produsele fabricate și livrate, că prejudiciul este cert, că nu este reală

răspunderea contractuală, efectele contractelor epuizându-se o dată cu livarrea

produselor, că este dovedit că cei trei responsabili cu derularea contractelor,

nu și-au îndeplinit corespunzător sarcinile de serviciu. S-a apreciat de Curtea

de Conturi, că sunt întrunite, în general, condițiile răspunderii civile

delictuale, deși actele din dosar probează și existența unei răspunderi

contractuale, că distincția era posibilă, dacă organul constatator ar fi

insistat asupra acestui aspect,sau procurorul financiar restituia cauza, pentru

completare.

Împotriva acestei decizii cu nr.

18/2002, au declarat recurs G.O., D.M. și T.M., în care au criticat decizia, ca

neconvingătoare, considerentele conținând argumente contradictorii, că nu s-a

motivat nici de această dată, calitatea și competența organului de control, de

a formula cererea de reexaminare.

Examinând recursul sub aspectul

criticilor și dispozițiilor art. 304 și 312 C. proc. civ., se constată că

acesta este întemeiat, pentru considerentele ce se vor expune.

Prin actul denumit proces-verbal nr. 33 din 17

ianuarie 2000, s-a constatat că la contractele comerciale încheiate de SC

I.U.G. SA Craiova, cu firma BF E. DRL Italia (comanda nr. 879/98), D SRL Italia

(comanda nr. 5010/98) și R. GmbH Germania (comanda nr. 980340/98, nu a fost

încasată în totalitate, c/val prețurilor cuvenite pentru produsele livrate.

Procurorul financiar de pe lângă

Camera de Conturi Dolj, analizând actul de control și clauzele comenzilor

respective, a dispus prin rezoluția din 14 februarie 2000, clasarea, în cauză

operând răspunderea contractuală, soluție menținută de Procurorul general

financiar, dar care a fost supusă unei cereri de reexaminare declarată de

Direcția de Control Financiar.

Se impune a constata sub acest

aspect că în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 94/1992, așa cum

a fost completat prin Legea nr. 77/2002, organul de control și părțile

interesate pot face cerere de reexaminare împotriva soluției procurorului

financiar, fiind, deci, lămurite susținerile contrarii, care nu acordau calitatea

organului de control și deci, această critică nu se justifică.

Curtea constantă că, în speță,

Pocurorul financiar și procurorul general financiar corect au concluzionat că

pretinsul prejudiciu rezultă din nerespectarea clauzelor unei convenții –

prejudiciul, dacă există, fiind tocmai consecința acestei neexecutări, că este

vorba, deci, de răspunderea civilă contractuală, adică există un contract

comercial, aceste contracte sunt valabil încheiate, ele au fost încheiate între

SC I.U.G. SA și firmele respective, iar prejudiciul este cauzat, ca urmare a

neîndeplinirii unei obligații născute din contractele încheiate.

Aceste condiții îndeplinite

cumulativ, demonstrează existența răspunderii contractuale. În acest sens sunt

și clauzele, condițiile generale semnate de părți, ca și trimiterea la regulile

INCOTERMS 1990 și acțiunile formulate de SC I.U.G. SA Craiova, la Tribunalul

București, secția comercială.

Așadar, răspunderea civilă

contractuală constituie o aplicație a regulii răspunderii civile într-o ipoteză

calificată, anume aceea a unui prejudiciu care rezultă din neîndeplinirea unei

obligații contractuale preexistente, cum este cazul contractelor din cauză, în

vreme ce răspunderea civilă delictuală apare ca o sancțiune prevăzută de o

regulă generală.

Față de motivele ce au îndreptățit,

cu deplin temei dovedit de actele societății comerciale, procurorul financiar

și apoi, procurorul general financiar să constate că nu este cazul a se sesiza

colegiul juridicțional, se aplică regula răspunderii civile contractuale.

Prin nesocotirea aceste reguli s-ar

ocoli legea, căci dispozițiile ce reglementează fiecare formă de răspundere,

sunt unitare, ceea ce interzice contopirea dispozițiilor cuprinse în ambele,

ajungându-se astfel la o a treia formă de răspundere, neprevăzută de lege.

În raport cu aceste considerente,

urmează a se admite recursul formulat împotriva deciziei nr. 18/2002, se va

casa această decizie, iar cererea de reexaminare urmează, deci, a fi respinsă,

ca inadmisibilă, față de constatarea că în speța analizată, se aplică regulile

răspunderii civile contractuale.

Obligă la 3.000.000 lei, cheltuieli

de judecată către recurenții-pârâți, conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de G.O.,

D.M. și T.M., împotriva deciziei nr. 18 din 22 mai 2002, a Curții de Conturi,

în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992.

Casează decizia atacată. Respinge

cererea de reexaminare, ca inadmisibilă.

Obligă intimații la plata

cheltuielilor de judecată, în sumă de 3.000.000 lei, către recurenți.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.