ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2003

Decizia nr.

2724                                                                                                     Dosar

nr. 235/2002

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin  cererea înregistrată sub nr. 3617/2000, reclamanta T.T.A.R. a chemat în

judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București, S.N. și S.M., pentru a se constata inexistența dreptului

de proprietate al statului ca urmare a inaplicabilității Decretului nr.

92/1950, să se constate calitatea de just titlu a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 535 din 12 februarie 1997, încheiat între C.G.M.B. – DAFI

și S.N. și S.M., să se constate că, în calitatea de moștenitoare a defunctei Z.T.,

reclamanta este proprietara apartamentului nr. 3, situat în București, și să se

compare cele două titluri.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 470 din 9 mai

2001, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins

acțiunea.

Instanța de fond a reținut că reclamanta nu face dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece procesul verbal de înscriere

în cartea funciară nu constituie titlu de proprietate, el făcând doar dovada

faptului că s-a cerut înscrierea în CF a respectivului imobil.

Instanța a mai reținut că , de vreme ce dreptul de proprietate nu este dovedit conform

art. 1169 C. civ., instanța nu poate aprecia nici asupra legalității măsurii

naționalizării, nici să compare titlurile de proprietate în cadrul acțiunii în

revendicare.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a  declarat apel, susținând că, fiind o

acțiune în constatarea nulității, nu este necesar să depună actul de

proprietate al autoarei sale, ci doar certificatul de carte funciară care face

dovada proprietății.

Curtea de Apel București, secția a III- a  civilă, prin decizia nr. 419/A din 2

octombrie 2001, a respins apelul ca nefondat, menținând soluția instanței de

fond.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei decizii, invocând faptul că, în

mod greșit nu s-a reținut că este o acțiune în constatare, situație în care

reclamantul trebuie să dovedească interesul și acest lucru, prin orice mijloc

de probă, și nu dreptul pentru a sta într-un astfel de litigiu, precum și

faptul că nu se poate vorbi de lipsa calității procesuale active în constatare,

atunci când nu este înfățișat titlul.

Cu alte cuvinte, s-a susținut că s-a confundat natura pricinii de acțiune în

constatare cu revendicarea.

Recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel este temeinică și legală; în mod

corect s-a reținut că nu este vorba despre o acțiune în constatare, întemeiată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ci este o acțiune în realizarea dreptului

de proprietate al reclamantei, care se consideră proprietara imobilului și

care, neavând posesia lui, cere restituirea de la posesorul neproprietar.

În aceste condiții, cum acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de

titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, reclamanta

trebuie să depună titlul de proprietate al autoarei sale; or, analizând actele

dosarului se constată că instanța de apel a apreciat în mod corect că

reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a faptului

preluării de către stat de la autoarea sa.

În ceea ce privește referirea la pronunțarea instanței de fond asupra lipsei

calității procesuale active, instanța de apel , în mod judicios, potrivit art.

297 C. proc. civ., în urma analizării apelului s-a pronunțat direct pe fondul

cauzei.

Reținându-se că nici în apel reclamanta nu a suplimentat probatoriul pentru a

dovedi dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat, instanța de apel a

respins apelul, menținând soluția primei instanțe ca temeinică și legală.

Față de cele de mai sus, criticile exprimate sunt neîntemeiate, iar recursul va

fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va

fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, astfel că

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către  intimații S.N.

și S.M.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE

ÎN  NUMELE  LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta T.T.A.R.  împotriva deciziei nr. 419/A din 2 octombrie 2001 a Curții

de Apel București secția a III-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 6.000.000 lei cheltuieli de judecată față

de intimații S.N. și S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2003.