ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 106/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a înregistrat, prin

disjungere de alte capete de cerere, reținute pentru o judecată separată,

dosarul nr. 172/2000 având ca obiect cererea de intervenție în interes propriu,

formulată de T.M., în nume propriu și pentru minorul T.D.C., în contradictoriu

cu pârâții S.C., S.E., Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța, T.P.G., T.A., T.I. și S.C. C. S.A. Constanța, prin care a solicitat:

1) anularea certificatului de moștenitor nr. 315 din 28 februarie 1994

emis pe numele minorilor T.I. și T.A. întrucât prin acesta au fost încălcate

drepturile succesorale ale minorului T.D.C.;

2) constatarea că după defunctul T.D., au rămas ca moștenitori legali,

cu drepturi egale,  descendenții T.D.C., T.I.și T.A.;

3) constatarea dreptului ei de creanță asupra cotei de ½ din

valoarea apartamentului nr. 17 situat în Constanța, precum și asupra bunurilor

mobile anume indicate, toate dobândite prin contribuție egală a ei și a lui

T.D. – decedat – în perioada concubinajului;

4) constatarea că masa succesorală se compune din cota de ½ din

apartament și din bunurile mobile proprii ale defunctului anume indicate;

5) sistarea stării de coachiziție și ieșirea din indiviziune a celor

trei moștenitori direcți.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2002, îndreptată prin încheierea din 14

martie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în principiu cererea

de intervenție, a dispus anularea certificatului de moștenitor menționat mai

sus, a constatat calitatea de moștenitori a descendenților T. C., T.I. și T.A.

precum și componența masei succesorale (1/1 din apartament pentru bunurile

mobile anume indicate). Prin aceeași încheiere, tribunalul a constatat că

reclamanta T.M. are un drept de creanță asupra cotei de ½ din apartament

și asupra unor bunuri mobile anume indicate.

În sfârșit, prin aceeași încheiere, s-a dispus ieșirea din indiviziune.

Apelul declarat de pârâta R.A. Exploatarea Domeniului Public și Privat

Constanța împotriva acestei încheieri a fost admis de Curtea de Apel Constanța,

secția civilă, care, prin decizia nr. 67/C din 15 mai 2002, a schimbat-o în

parte în sensul că a luat act de renunțarea la judecată față de apelantă.

Prin sentința nr. 30 din 10 ianuarie 2003, Tribunalul Constanța, secția

civilă, a admis acțiunea și a dispus ieșirea din indiviziune a părților prin

atribuire de loturi. Prin partaj, lotul nr. 1, compus din apartament și

bunurile mobile enumerate în dispozitiv în valoare de 231.724.780 lei a revenit

reclamantei T.M. - pentru minorul T.D.C., născut la 16 decembrie 1993, lotul

nr. 2 compus din bunuri mobile în valoare de 9.978.650 lei a revenit pârâtei

P.G. - pentru minorul T.A., născut la 4 august 1986 iar lotul 3, compus din

bunuri mobile în valoare de 8.583.820 lei a revenit pârâtului T.I.

Compensarea valorică a loturilor s-a făcut prin atribuire de sultă,

reclamanta T.M. fiind obligată să achite, cu acest titlu, pârâtei P.G. suma de

71.022.083 lei și pârâtului T.I. suma de 72.735.183 lei.

Valoarea masei succesorale a fost stabilită la suma de 250.287.250 lei,

reținându-se, pentru suma de 230.000.000 lei – ½ din valoarea

apartamentului, dreptul de creanță al reclamantei T.M.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții T.P.G., T.A. și

T.I. apel care a fost anulat, ca netimbrat, de către Curtea de Apel Constanța –

secția civilă, prin decizia nr. 43/C din 5 mai 2003. Apelanții pârâți au fost

obligați să plătească intimaților pârâți S.C. și S.E. suma de 2.000.000 lei și

intimaților reclamanți T.M. și T.D.C. – 1.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Decizia de apel a fost recurată de către pârâții T.I., T.P.G. și T.A.,

criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală prin două motive, încadrabile în

prevederile art. 304 pct. 9  C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susțin:

- că, instanța, încălcând principiul dreptului la apărare, garantat de

Constituție și de prev. art. 156 C. proc. civ., în mod greșit le-a respins

cererea de amânare a judecății pentru lipsă de apărare, pe care au formulat-o

la primul termen de judecată (primul motiv);

- că, soluția de anulare a apelului ca netimbrat este greșită întrucât

instanța, prin citațiile emise pentru primul termen de judecată, nu le-a adus

la cunoștință sumele datorate în cauză cu titlu de taxă judiciară de timbru și

detimbru judiciar, nu le-a pus în vedere cuantumul taxei judiciare de timbru și

al timbrului judiciar (motivul al doilea).

Recursul este întemeiat în sensul considerentelor care vor fi arătate.

Conform art. 29, alin. (1) și (2), art. 34 din Normele metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, încadrarea în tariful taxelor judiciare de

timbru de către instanțele judecătorești constituie o sarcină administrativă

stabilită de lege a acestor organe, în calitatea lor de prestatoare de servicii

taxabile, iar nu obiect al activității lor de judecată.

Dispozițiile legale în materie de timbru [Legea nr. 146/1997 - art. 18

și art. 20 și normele metodologice la care s-a făcut referire mai sus - art. 29

alin. (1) și (2), art. 34, art. 35 și art. 36 – ] pun în evidență o serie de

reguli, cu valoare de principiu, după cum urmează:

Taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar se percep anticipat, dar

judecătorul care primește cererea este îndreptățit să amâne plata taxelor până

la primul termen de judecată, punând în vedere părții sumele pe care urmează să

le achite cu acest titlu până la acea dată.

În cazul în care, odată cu citarea, nu s-a comunicat părții obligația

achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar - în cuantumul

stabilit - până la primul termen, sub sancțiunea anulării acțiunii, cererii sau

căii de atac, instanța care și-a nesocotit această îndatorire nu va putea să

aplice sancțiunea anulării la primul termen, ci va trebui să amâne judecata,

pentru ca partea să fie în măsură a îndeplini obligația ce-i incumbă sub acest

aspect, iar dacă lipsește, îi va face o altă comunicare odată cu citarea pentru

noul termen.

În speță, instanța de apel, în citațiile trimise apelanților pârâți

pentru primul termen de judecată - 23 aprilie 2003 - a menționat obligația

depunerii taxei judiciare de timbru, fără a indica și cuantumul acesteia.

În această situație, la termenul fixat – 23 aprilie 2003, instanța,

constatând lipsa părților apelante, era obligată să amâne judecata și să

dispună citarea acestora, menționând în citații sumele stabilite cu titlu de

taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.

Neprocedând astfel, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, a

cărei casare se impune.

Din această perspectivă, apare întemeiat și primul motiv de recurs

vizând încălcarea dreptului la apărare, chiar dacă instanța, la termenul prim

stabilit – 23 aprilie 2003, repingând cererea apelanților de acordare a unui

nou termen de judecată, a dispus amânarea pronunțării deciziei la 5 mai 2003.

În consecință, recursul declarat de pârâți în cauză se vădește a fi

întemeiat, astfel că urmează să fie admis, casând decizia atacată – cu

trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții T.I.,

T.P.G. și T.A. împotriva deciziei nr. 43/C din 5 mai 2003 a Curții de Apel

Constanța, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza

la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.   Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie

2004.