Decizia nr. 2544/2003 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

La data de 5 iunie 2000, reclamanta I., înregistrată la Tribunalul Constanța, a intentat acțiunea prin care, în contradictoriu cu pârâta E.S., a solicitat „declararea nulității absolute și anularea contractului de leasing imobiliar nr. 1070 din 15 mai 1998, iar, în subsidiar, restituirea imediată și necondiționată a activului intitulat „Platformă betonată” și a terenului aferent de 2000 mp”. Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 2502 din 13 octombrie 2000, a respins acțiunea, ca nefondată, reținându-se, în esență, că: - acest contract a fost încheiat în aplicarea art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 88/1997, la 15 mai 1998, cu respectarea art. 89 și urm. din Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 55/1998; - ulterior încheierii contractului au intrat în vigoare modificările aduse art. 89 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare, aprobate prin HG nr. 55/1998, precum și a celor aduse prin H.G. nr. 361/1998, publicată în Monitorul Oficial, la 3 iulie 1998, care nu pot retroactiva un teren, nu duc la nulitatea contractului litigios; - părțile în contractul de leasing sunt cele din contractul de asociere, de închiriere sau de locația gestiunii, ceea ce, în speță, există (contractul de asociere în participațiune nr. 3204 din 30 octombrie 1997) între aceleași părți; - iar vocația la încheierea contractului de leasing imobiliar o are orice societate comercială, nefiind necesar a avea, în obiectul de activitate, leasing imobiliar, căci ea nu este o societate specializată în leasing, ci, doar, încheierea unui asemenea act juridic, prin novarea celui preexistent, iar - consimțământul a fost dat legal, prin reprezentatul abilitat, autorizat de hotărârile A.G.A. nr. 11 și 12/1998, nefiind - dovedită cauza ilicită invocată. Prin decizia civilă nr. 219 din 19 martie 2001, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei, cu motivarea succintă că „în mod legal și temeinic, instanța de fond a examinat dispozițiile legale, aplicabile în speță”. Contra deciziei și sentinței, reclamanta a declarat recurs, fără a indica temeiurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar consemnând o narațiune amplă a faptelor și aspectelor cauzei. Recurenta prezintă istoricul amănunțit al cauzei, inventariază înscrisurile și textele normative, incidente sau exterioare speței, însă, nu își ordonează motivarea, dar nici nu individualizează motivele de recurs. Totuși, se pot reține, în esență, următoarele critici ale deciziei și sentinței recurate; - încălcarea dispozițiilor legale privind „procedurile, avizele și aprobările necesare pentru încheierea contractului (art. 27 din O.G. nr. 88/1997 și art. 88 – 92 din H.G. nr. 55/1998). - „manevrele la care a fost supusă A.G.A. de conducerea operativă din acea perioadă, ajungând să perfecteze leasing-ul fără bază legală, adică alte condiții decât a hotărât A.G.A.“, - lipsa avizului F.P.S. și, deci, a mandatului său special, dar și nesocotirea circularei F.P.S., întrucât „în cazul concret, proprietar fiind statul, numai instituția F.P.S. putea iniția procedura de încheiere a contractului de leasing (pag. 9 alin. (4), conform art. 9 alin. (2) din HG nr. 55/1998).

Recursul este nefondat. 2.1. Considerentele judicioase și complete ale primei instanțe lămuresc raporturile juridice ale părților și dispozițiile legale incidente. Contractul de leasing imobiliar s-a încheiat la 15 mai 1998, între aceleași părți și pentru același obiect, ca și cele din contractul de asociere nr. 32047 din 30 octombrie 1997. 2.2. Așadar, pârâta avea dreptul de a nova asocierea în leasing imobiliar, în condițiile art. 27 (19 din O.G. nr. 88/1997, nemodificată, și a dispozițiilor art. 89 - 90 din HG nr. 55/1998, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare. De altfel, în art. 1 din contractul litigios se prevede: „Conform prevederilor H.G. nr. 55/1998 se transformă contractul de asociere în participațiune nr. 3204/1997, prin novație, în contractul de leasing imobiliar, cu clauză revocabilă de vânzare”. 2.

Consimțământul la această transformare a obligațiilor, prin novație în leasing, a fost dat de organul competent al proprietarului, A.G.A. prin hotărârile nr. 11 și 12/1998 „în aplicarea art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 81 din H.G. nr. 55/1998”. 2.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 „Bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor intrate cu alt titlu”, astfel că, numai aceste bunuri, proprietatea societății comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, pot face obiectul privatizării prin modalitățile prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale. Dispozițiile din art. 27 alin. (1) – (2) ale O.U.G. nr. 88/1997 prevăd că societățile comerciale, la care statul are capital majoritar, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar prin negociere dată cu locatarii sau asociații, iar conform art. 90 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare, adoptate prin H.G. nr. 55/1998, aprobarea contractului se dă de A.G.A., din care face parte și reprezentatul F.P.S. Așadar, reclamanta recurentă face o substanțială confuzie între calitatea de acționar majoritar al statului și cea de proprietar al societății, adică între natura juridică a acțiunilor și cea a dreptului de proprietate, când susține eronat, că statul era proprietar și, deci, numai F.P.S. putea vinde. Totodată, recurenta interpretează riguros dispozițiile legale invocate, făcându-le inaplicabile sau incidente după „traseul” indicat de ea, în dezacord cu scopul și finalitatea acestora. 2.

În sfârșit, cum atent s-a reținut în sentință (pag.9 alin. (3)- (4), nu pot fi aplicate dispozițiile din H.G. nr. 361/1998, care le-au modificat pe cele din H.G. nr. 55/1998 și au fixat un nivel de minimum 10% din valoarea activului, ca valoare a investițiilor pentru novația asocierii în leasing, căci această nouă prevedere a intrat în vigoare la 3 iulie 1998 și nu poate retroactivă, potrivit art. 15 din Constituție și art. 2 C. civ. PENTRU