Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 01.10.2003
casat

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2948/2003

HOTĂRÂRE
01.10.2003
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2948/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 27 septembrie 2002, reclamanta Compania Națională Apele Române – Direcția Apelor Banat a solicitat anularea notei de constatare nr. 7591 din 24 iunie 2002 întocmită de Direcția de Control Fiscal a județului Timiș, precum și anularea deciziei nr. 452 din 26 august 2002 emisă de Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în cele două acte administrative contestate s-a stabilit nelegal obligația sa de a plăti la bugetul statului suma de 5.206.993.393 lei, reprezentând impozit pe veniturile din chirii și majorările de întârziere aferente. Reclamanta a învederat că organele de control fiscal au interpretat eronat prevederile Legii nr. 133/1999 și ale H.G.

nr. 981/1998 și au dispus plata impozitului pe veniturile din chirii, considerând nejustificat că actele comerciale de asigurare a potențialului economic sunt contracte de închiriere. Prin sentința civilă nr. 379 din 3 decembrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea, a anulat nota de constatare nr.7. 591 din 24 iunie 2002 și decizia nr. 452 din 26 august 2002 cu privire la obligațiile fiscale ale reclamantei, în sumă de 5.206.993.393 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că impunerea fiscală efectuată pe baza prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încalcă dreptul reclamantei recunoscut de art. 32 din Legea nr. 219/1998, de a nu fi majorate sarcinile legate de executarea obligațiilor sale derivate din H.G.

nr. 981/1998, avându-se în vedere că are obligația să suporte toate cheltuielile de întreținere și exploatare a bunurilor, proprietate publică de stat. De asemenea, instanța de fond a constatat că este nelegală obligația calculată de pârâți în baza art. 38 din Legea nr. 133/1999, motivându-se că reclamanta nu se află sub incidența acestei legi, nefiind o întreprindere mică sau mijlocie și nici societate comercială sau companie națională la care statul este acționar majoritar. Împotriva acestei sentințe și în termen legal, au declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică.

Recurenții au susținut că este eronată concluzia instanței de fond privind exceptarea companiei intimate de la aplicarea Legii nr. 133/1999, întrucât statul este și în cazul acestei companii acționar majoritar, iar măsura impusă prin art. 38 alin. (5) din legea sus-menționată este menită să ajute întreprinderile mici și mijlocii să obțină spații și active de la societățile care le dețin și să determine aceste societăți să le ofere spre vânzare. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente: În perioada 1 februarie 1999 – 31 mai 2002, Compania Națională Apele Române – Direcția Apelor Banat a realizat venituri din executarea contractelor de asigurare a folosirii potențialului economic aflat în administrarea sa, potențial generat de bunuri proprietate publică și proprietate privată a statului.

Pentru veniturile astfel obținute, recurenții au obligat compania intimată să plătească la bugetul statului suma de 5.306.993.393 lei, reprezentând cota-parte de 50% din veniturile încasate din închirierea bunurilor proprietate publică a statului: 2.148.070.401 lei, impozitul de 90% asupra veniturilor încasate din închirierea bunurilor proprietate privată a statului, 1.918.000.929 lei și majorări de întârziere aferente, 1.140.922.063 lei. Referitor la veniturile obținute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate publică a statului, instanța de fond a considerat nelegală obligația de plată stabilită în baza art. 16 din Legea nr. 213/1998, motivând că a fost încălcat dreptul recunoscut de art. 32 din Legea nr. 219/1998, intimatei, în calitatea sa de concesionară a bunurilor respective.

Prin H.G. nr. 981/1998 a fost înființată compania intimată, ca serviciu public în domeniul gospodăririi și valorificării resurselor de apă de suprafață și subterane și i-au fost concesionate bunurile proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său, cu obligația de a asigura din fonduri proprii cheltuielile de întreținere și de exploatare a acestor bunuri. Recurenții au aplicat corect regimul juridic al proprietății publice și au stabilit că pentru închirierea bunurilor proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său, intimata datorează cota-parte de 50% din sumele încasate, conform art. 16 din Legea nr. 213/1998, care prevede că asemenea sume se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, cu excepția unei cote-părți cuprinsă între 20%-50% din chirie, cuvenită titularului dreptului de administrare, dacă acesta a încheiat contractul de închiriere.

În consecință, obligația intimatei de a plăti la bugetul de stat cota-parte cuvenită statului, în calitate de concedent, din veniturile realizate, prin închirierea sau concesionarea unor bunuri proprietate publică a statului, își are temeiul în dispozițiile Legii nr. 213/1998. Instanța de fond a considerat eronat că prin această obligație de plată, recurenții au încălcat dreptul intimatei, recunoscut de Legea nr .219/1998, care prevede în art. 32 alin. (1) lit. a) că nu poate fi obligat concesionarul să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere este rezultatul unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică. Obligația intimatei de a suporta și de asigura din fonduri proprii, cheltuielile de întreținere și de exploatare a bunurilor, proprietate publică a statului, aflate în patrimoniul său, a fost prevăzută expres în actul său de înființarea și de concesionarea bunurilor respective (art. 6 din H.G.

nr. 981/1998) și, deci, plata sumelor cuvenite bugetului de stat pentru utilizarea acestor bunuri nu constituie o creștere a sarcinilor legate de executarea obligațiilor sale de concesionar. Totodată, se constată că această obligație reprezintă o consecință prevăzută de lege pentru caracterul domenial al bunurilor închiriate de intimată și nu este rezultatul unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică. Referitor la veniturile obținute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului, instanța de fond a considerat nelegală impozitarea efectuată în baza art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, cu motivarea că intimata nu se află sub incidența acestei reglementări.

Intimata s-a înființat ca societate comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și în această calitate, a fost corect obligată să plătească impozit pe veniturile obținute din închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului, în procentul prevăzut de art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999. Potrivit acestui text de lege, veniturile realizate în baza contractelor de concesiune, de închiriere sau de asociere în participațiune pentru activele sau spațiile aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care statul este acționar majoritar, precum și regiilor autonome, se impozitează cu 90%.

Împrejurarea că statul este acționar unic, deținând întregul capital social al companiei intimate, nu determină aplicarea unui regim diferit de impozitare a veniturilor din chirii, față de agenții economici la care statul este acționar majoritar, cum fără temei s-a reținut în hotărârea atacată pentru anularea obligației de plată, stabilită în baza art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999. În consecință, anulând actele de control încheiate de recurenți, instanța de fond a aplicat greșit atât prevederile Legii nr. 213/1998, cât și prevederile Legii nr. 133/1999, iar hotărârea astfel pronunțată urmează a fi casată.

Aceiași soluție se impune și pentru interpretarea greșită a cererii deduse judecății, reținându-se că în acțiune și în căile de atac din procedura administrativ-jurisdicțională, intimata nu a invocat exceptarea sa, ca persoană juridică, de la aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, susținând, însă, că beneficiază de această exceptare față de natura juridică a actelor încheiate, care sunt contracte comerciale nenumite și nu contracte de închiriere sau de concesiune. Această susținere este nefondată, întrucât caracterul civil sau comercial al actelor juridice încheiate de intimată nu produce din punct de vedere fiscal consecințe cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Obligațiile de plată ale intimatei către bugetul de stat s-au întemeiat pe dispozițiile legale sus-menționate, în raport de obiectul contractelor încheiate. Astfel, actele respective, deși intitulate contracte de asigurare a potențialului economic, transmit dreptul de folosință și asigură utilizarea unor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a statului, în schimbul unei sume convenite de părți. În consecință, recurenții au calificat corect actele juridice încheiate de intimată pentru bunurile, proprietate de stat, aflate în patrimoniul său și obligațiile de plată către bugetul de stat au fost determinate în conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Pentru considerentele expuse, Curtea va admite prezentul recurs, va casa hotărârea pronunțată de instanța de fond și va respinge acțiunea formulată de Compania Națională Apele Române – Direcția Apelor Banat.

Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 379 din 3 decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de Compania Națională Apele Române – Direcția Apelor Banat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2004-06-11
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3063/2004
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 mai 2000, reclamanta SC S.C. SRL Timișoara a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Direcția
ÎCCJ 2003-11-13
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 359, pronunțată la data de 19 noiembrie 2002 în dosarul nr. 8054/CA/2002, Curtea de Apel Timișoara, s
ÎCCJ 2004-12-07
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8808/2004
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 septembrie 1999, reclamanta SC L. SA Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direc
ÎCCJ 2003-02-04
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 420/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 11 februarie 2000, la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC T.B. SA Timișoara a solicitat anularea deciziei nr. 64
ÎCCJ 2003-05-27
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2084/2003
ul ei a fost abrogată, astfel că necuprinzând nici o prevedere pentru aplicarea pe viitor a unor scutiri și facilități, soluția organului de control din procesul-verbal și din decizia nr. 230/2002 este legală, iar instanța de fond nu putea
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă