ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2948/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 27

septembrie 2002, reclamanta Compania Națională Apele Române – Direcția Apelor

Banat a solicitat anularea notei de constatare nr. 7591 din 24 iunie 2002

întocmită de Direcția de Control Fiscal a județului Timiș, precum și anularea deciziei

nr. 452 din 26 august 2002 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în cele două acte administrative contestate s-a stabilit nelegal

obligația sa de a plăti la bugetul statului suma de 5.206.993.393 lei,

reprezentând impozit pe veniturile din chirii și majorările de întârziere

aferente. Reclamanta a învederat că organele de control fiscal au interpretat

eronat prevederile Legii nr. 133/1999 și ale H.G. nr. 981/1998 și au dispus

plata impozitului pe veniturile din chirii, considerând nejustificat că actele

comerciale de asigurare a potențialului economic sunt contracte de închiriere.

Prin sentința civilă nr. 379 din 3

decembrie 2002, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea, a anulat nota de constatare nr.7. 591 din 24

iunie 2002 și decizia nr. 452 din 26 august 2002 cu privire la obligațiile

fiscale ale reclamantei, în sumă de 5.206.993.393 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că impunerea fiscală efectuată pe baza prevederilor art. 16

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, încalcă dreptul reclamantei recunoscut de

art. 32 din Legea nr. 219/1998, de a nu fi majorate sarcinile legate de

executarea obligațiilor sale derivate din H.G. nr. 981/1998, avându-se în

vedere că are obligația să suporte toate cheltuielile de întreținere și

exploatare a bunurilor, proprietate publică de stat.

De asemenea, instanța de fond a

constatat că este nelegală obligația calculată de pârâți în baza art. 38 din

Legea nr. 133/1999, motivându-se că reclamanta nu se află sub incidența acestei

legi, nefiind o întreprindere mică sau mijlocie și nici societate comercială

sau companie națională la care statul este acționar majoritar.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, au declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice

a județului Timiș și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând casarea

hotărârii ca nelegală și netemeinică.

Recurenții au susținut că este

eronată concluzia instanței de fond privind exceptarea companiei intimate de la

aplicarea Legii nr. 133/1999, întrucât statul este și în cazul acestei companii

acționar majoritar, iar măsura impusă prin art. 38 alin. (5) din legea

sus-menționată este menită să ajute întreprinderile mici și mijlocii să obțină

spații și active de la societățile care le dețin și să determine aceste

societăți să le ofere spre vânzare.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele de casare invocate și de dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs pentru

următoarele considerente:

În perioada 1 februarie 1999 – 31 mai 2002, Compania

Națională Apele Române – Direcția Apelor Banat a realizat venituri din

executarea contractelor de asigurare a folosirii potențialului economic aflat

în administrarea sa, potențial generat de bunuri proprietate publică și

proprietate privată a statului.

Pentru veniturile astfel obținute,

recurenții au obligat compania intimată să plătească la bugetul statului suma

de 5.306.993.393 lei, reprezentând cota-parte de 50% din veniturile încasate

din închirierea bunurilor proprietate publică a statului: 2.148.070.401 lei,

impozitul de 90% asupra veniturilor încasate din închirierea bunurilor

proprietate privată a statului, 1.918.000.929 lei și majorări de întârziere

aferente, 1.140.922.063 lei.

Referitor la veniturile obținute din

închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate publică a statului,

instanța de fond a considerat nelegală obligația de plată stabilită în baza

art. 16 din Legea nr. 213/1998, motivând că a fost încălcat dreptul recunoscut

de art. 32 din Legea nr. 219/1998, intimatei, în calitatea sa de concesionară a

bunurilor respective.

Prin H.G. nr. 981/1998 a fost

înființată compania intimată, ca serviciu public în domeniul gospodăririi și

valorificării resurselor de apă de suprafață și subterane și i-au fost

concesionate bunurile proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său,

cu obligația de a asigura din fonduri proprii cheltuielile de întreținere și de

exploatare a acestor bunuri.

Recurenții au aplicat corect regimul

juridic al proprietății publice și au stabilit că pentru închirierea bunurilor

proprietate publică a statului aflate în patrimoniul său, intimata datorează

cota-parte de 50% din sumele încasate, conform art. 16 din Legea nr. 213/1998,

care prevede că asemenea sume se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele

locale, cu excepția unei cote-părți cuprinsă între 20%-50% din chirie, cuvenită

titularului dreptului de administrare, dacă acesta a încheiat contractul de

închiriere.

În consecință, obligația intimatei

de a plăti la bugetul de stat cota-parte cuvenită statului, în calitate de

concedent, din veniturile realizate, prin închirierea sau concesionarea unor

bunuri proprietate publică a statului, își are temeiul în dispozițiile Legii

nr. 213/1998.

Instanța de fond a considerat eronat

că prin această obligație de plată, recurenții au încălcat dreptul intimatei,

recunoscut de Legea nr .219/1998, care prevede în art. 32 alin. (1) lit. a) că

nu poate fi obligat concesionarul să suporte creșterea sarcinilor legate de

execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere este rezultatul

unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică.

Obligația intimatei de a suporta și

de asigura din fonduri proprii, cheltuielile de întreținere și de exploatare a

bunurilor, proprietate publică a statului, aflate în patrimoniul său, a fost

prevăzută expres în actul său de înființarea și de concesionarea bunurilor

respective (art. 6 din H.G. nr. 981/1998) și, deci, plata sumelor cuvenite

bugetului de stat pentru utilizarea acestor bunuri nu constituie o creștere a

sarcinilor legate de executarea obligațiilor sale de concesionar. Totodată, se

constată că această obligație reprezintă o consecință prevăzută de lege pentru

caracterul domenial al bunurilor închiriate de intimată și nu este rezultatul

unei acțiuni sau măsuri dispuse de o autoritate publică.

Referitor la veniturile obținute din

închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului,

instanța de fond a considerat nelegală impozitarea efectuată în baza art. 38

alin. (5) din Legea nr. 133/1999, cu motivarea că intimata nu se află sub

incidența acestei reglementări.

Intimata s-a înființat ca societate

comercială pe acțiuni, cu capital integral de stat și în această calitate, a

fost corect obligată să plătească impozit pe veniturile obținute din

închirierea sau concesionarea bunurilor, proprietate privată a statului, în

procentul prevăzut de art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999. Potrivit acestui

text de lege, veniturile realizate în baza contractelor de concesiune, de

închiriere sau de asociere în participațiune pentru activele sau spațiile

aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care statul

este acționar majoritar, precum și regiilor autonome, se impozitează cu 90%.

Împrejurarea că statul este acționar

unic, deținând întregul capital social al companiei intimate, nu determină

aplicarea unui regim diferit de impozitare a veniturilor din chirii, față de

agenții economici la care statul este acționar majoritar, cum fără temei s-a

reținut în hotărârea atacată pentru anularea obligației de plată, stabilită în

baza art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

În consecință, anulând actele de

control încheiate de recurenți, instanța de fond a aplicat greșit atât

prevederile Legii nr. 213/1998, cât și prevederile Legii nr. 133/1999, iar

hotărârea astfel pronunțată urmează a fi casată.

Aceiași soluție se impune și pentru

interpretarea greșită a cererii deduse judecății, reținându-se că în acțiune și

în căile de atac din procedura administrativ-jurisdicțională, intimata nu a

invocat exceptarea sa, ca persoană juridică, de la aplicarea dispozițiilor art.

16 din Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999,

susținând, însă, că beneficiază de această exceptare față de natura juridică a

actelor încheiate, care sunt contracte comerciale nenumite și nu contracte de

închiriere sau de concesiune.

Această susținere este nefondată,

întrucât caracterul civil sau comercial al actelor juridice încheiate de

intimată nu produce din punct de vedere fiscal consecințe cu privire la

aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din

Legea nr. 133/1999.

Obligațiile de plată ale intimatei

către bugetul de stat s-au întemeiat pe dispozițiile legale sus-menționate, în

raport de obiectul contractelor încheiate.

Astfel, actele respective, deși

intitulate contracte de asigurare a potențialului economic, transmit dreptul de

folosință și asigură utilizarea unor bunuri proprietate publică sau proprietate

privată a statului, în schimbul unei sume convenite de părți.

În consecință, recurenții au

calificat corect actele juridice încheiate de intimată pentru bunurile,

proprietate de stat, aflate în patrimoniul său și obligațiile de plată către

bugetul de stat au fost determinate în conformitate cu prevederile art. 16 din

Legea nr. 213/1998 și art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Pentru considerentele expuse, Curtea

va admite prezentul recurs, va casa hotărârea pronunțată de instanța de fond și

va respinge acțiunea formulată de Compania Națională Apele Române – Direcția

Apelor Banat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C ID E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș și de Ministerul Finanțelor

Publice împotriva sentinței civile nr. 379 din 3 decembrie 2002 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, în

fond, respinge acțiunea formulată de Compania Națională Apele Române – Direcția

Apelor Banat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 octombrie 2003.