ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 420/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 11 februarie 2000, la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC T.B. SA

Timișoara a solicitat anularea deciziei nr. 64 din 24 ianuarie 2002, emisă de

Ministerul Finanțelor Publice, precum și anularea Notei de constatare nr. 5211

din 17 decembrie 2001, în temeiul cărora a fost obligată la plata sumei de

9.719.751.751 lei, reprezentând impozit de 90%, asupra unor venituri realizate.

Instanța sesizată, prin sentința

civilă nr. 122 din 21 mai 2002, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia

atacată și a dispus trimiterea cauzei spre soluționare, pe fond, a contestației

introduse, la Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 12 din O.G. nr. 13/2001.

În motivarea soluției date, prima

instanță a reținut că prin Nota de constatare nr. 5211/2001, încheiată de către

Direcția Controlului Financiar Timiș, cu prilejul unui control efectuat în

vederea emiterii certificatului de sarcini fiscale pentru privatizare, s-a

stabilit că societatea reclamantă, în cadrul unor contracte de asociere succesive

cu mai multe societăți, a obținut în perioada august 1999 - octombrie 2001,

venituri în valoare totală de 10.799.724.168 lei. Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, privind stimularea

întreprinzătorilor privați, pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor

mici și mijlocii, care prevăd că veniturile realizate în baza contractelor de

concesionare, închiriere sau asociere în participațiune, pentru activele sau

spațiile aparținând societăților comerciale ori companiilor naționale, la care

statul este acționar majoritar, precum și a regiilor autonome, se impozitează

cu 99%, organul de control a dispus virarea de către societate a sumei de

9.719.751.751 lei, la bugetul statului.

Problema de drept pe care a avut să

o rezolve instanța, a fost aceea dacă măsura impozitării veniturilor realizate

în temeiul legii precitate, are sau nu caracterul unei sancțiuni

contravenționale, cu toate consecințele decurgând din această calificare.

Punctul de vedere adoptat de către

instanța de fond a fost că nu este vorba de sancțiune contravențională,

invocându-se în acest sens, prevederile O.G. nr. 2/2001, precum și faptul că nu

a fost desemnată expres, ca atare, în Legea nr. 133/1999.

Sentința a fost recurată de către

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin motivele de casare formulate în

scris, recurenta a reiterat susținerile de la fond, învederând că măsura

aplicată reclamantului are caracterul unei sancțiuni contravenționale. La

recurs a fost anexată, în copie, sentința civilă nr. 7869 din 30 aprilie 2002 a

Judecătoriei Timișoara, prin care s-a respins plângerea contravențională

introdusă de aceiași societate, împotriva procesului verbal de contravenție,

încheiat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș - Direcția Controlului

Fiscal.

Recursul declarat în cauză este

nefondat.

Prima instanță a stabilit o situație

de fapt exactă, care, de altfel, nu se contestă de recurentă și a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale, stabilind că aplicarea impozitului de

90%, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 133/1999, nu are caracterul unei

sancțiuni contravenționale.

Această concluzie este impusă cu

evidență de formularea textului citat, art. 38 alin. (5), în cadrul căreia

dispoziția imperativă este dată prin

verbum regens

„impozitează”. În

plus, însăși calificarea juridică este făcută chiar de către legiuitor, în

cuprinsul textului care folosește acel termen, prin excelență, de natura

raporturilor fiscale, iar nu pe cel ce „sancționează”.

În sfârșit, este de observat că faptul

asupra căruia se aplică textul menționat, îl constituie în ultimă analiză,

nerespectarea regimului legal de impozitare a veniturilor de către agentul

economic, așadar, un fapt de natură fiscală, la care firește se pot, de

principiu, aplica, și sancțiuni contravenționale, dar în situații anume

prevăzute și reglementate de lege, ceea ce nu este, însă, cazul în speță.

Față de considerentele expuse,

recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se soluția primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în nume propriu și în

numele Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 122 din

21 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.