ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2528/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 31 ianuarie 2000 S.A.I., S.A. și A.D.V.

au chemat în judecată orașul Sinaia reprezentat prin primar, Consiliul local al orașului Sinaia și Serviciul Român de Informații solicitând ca acești pârâți să fie obligați să le lase reclamanților liniștita posesie și proprietate asupra imobilului situat în Sinaia, imobil compus din terenul în suprafață de 1.419 mp și construcția denumită Vila R. În motivarea acțiunii - care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia cu numărul de dosar 141/2000 - reclamanții au susținut în principal că sunt moștenitorii proprietarilor inițiali ai terenului și construcției și că imobilul în ansamblul lui a fost preluat fără drept de către Statul român, mai întâi printr-un act de rechiziționare, iar apoi prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 270 pronunțată la 29 martie 2000, Judecătoria Sinaia a respins o excepție invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații și care avea ca obiect necompetența materială a acelei instanțe în raport cu natura cauzei și valoarea imobilului revendicat. Totodată a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat. Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentințe de către cei trei pârâți a fost admis prin decizia nr. 360 pronunțată de secția civilă a Tribunalului Prahova în dosarul nr. 4914/2000. Ca urmare, sentința inițială a fost desființată, iar cauza a fost reținută în vederea soluționării de către același tribunal - ca instanță de fond - în raport cu valoarea imobilului revendicat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții S.A., S.A.I. și A.D.V., iar prin decizia nr. 1950 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Ploiești în dosarul nr. 4159/2001 recursul a fost admis, hotărârea atacată fiind casată cu consecința trimiterii cauzei la Tribunalul Prahova pentru soluționarea în fond a apelului. Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, cu numărul de dosar 7841/2001, iar prin încheierea pronunțată la 18 octombrie 2001 instanța astfel sesizată a admis o cerere formulată de apelantul Serviciul Român de Informații în sensul de a se introduce în cauză Ministerul Finanțelor Publice care a fost citat în continuare în calitate de intimat.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 2196 din 20 decembrie 2001, secția civilă a Tribunalului Prahova a admis apelurile declarate de Primăria orașului Sinaia prin primar, Consiliul local al orașului Sinaia și Serviciul Român de Informații și a schimbat în tot sentința civilă nr. 270/2000 a Judecătoriei Sinaia, respingând acțiunea în revendicare ca nefondată. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a evocat dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 793/1996 reținând în esență că imobilul revendicat nu face parte din domeniul public al orașului Sinaia ci se află în proprietatea publică a statului și administrarea S.R.I. cu precizarea că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este Ministerul Finanțelor.

În același sens s-a reținut că apartenența imobilului la domeniul public al statului a fost stabilită, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 26/2000 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Totodată s-a relevat că, intrând în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, imobilul revendicat de reclamanți este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. La 4 februarie 2002 această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanții S.A., S.A.I. și A.D.V., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția civilă, cu numărul de dosar 2127/2002. Prin decizia nr. 866 pronunțată la 19 aprilie 2002 recursul a fost admis, iar hotărârea instanței de apel a fost modificată în sensul respingerii apelurilor.

În considerentele acestei ultime hotărâri s-a reținut, printre altele, că reclamanții au făcut dovada calității lor de succesori ai proprietarilor inițiali ai imobilului și că pe de altă parte nici măsura rechiziționării acestui bun dispusă de autorități în anul 1948 și nici includerea lui pe lista anexă a Decretului de naționalizare nr. 92/1950 nu au conferit Statului român un titlu valabil de proprietate. În aceeași ordine de idei s-a relevat că proprietarii imobilului făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării. În raport cu aceste premise s-a apreciat că H.G.

nr. 793/1996 prin care imobilul a fost transmis în administrarea Serviciului Român de Informații nu conferă valabilitate titlului statului, dată fiind lipsa de validitate a actelor juridice în baza cărora imobilul a fost preluat de Statul român cu începere din anul 1948. În altă ordine de idei, au fost înlăturate aprecierile instanței de apel referitoare la existența autorității de lucru judecat reținându-se că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1201 C. civ., deoarece prezenta cauză are ca obiect o acțiune în revendicare, în vreme ce decizia civilă nr. 26/2000 a Curții de Apel Ploiești a fost pronunțată într-un litigiu soluționat conform Legii nr. 112/1995. La 4 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc.

civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 3910/2002. În susținerea recursului în anulare s-a reiterat susținerea potrivit căreia, prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sub nr. 26 din 5 octombrie 2000, s-a stabilit, în mod irevocabil, valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și, ca autoritate de lucru judecat a respectivei decizii, a fost încălcată în cauza de față. Printr-o altă critică s-a susținut că instanța de recurs a ignorat prevederile art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora, în măsura în care s-ar fi considerat prejudiciați în drepturile lor de H.G.

nr. 793/1996, reclamanții o puteau ataca conform procedurii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. S-a mai afirmat că - în raport cu existența acestei hotărâri de Guvern - cadrul legal în virtutea căruia trebuia să se desfășoare procesul civil era reprezentat de reglementările Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică, și regimul juridic al acesteia și nu de prevederile art. 480 C. civ. Ca urmare a declarării recursului în anulare, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat o cerere de suspendare a executării deciziei atacate, cerere care a fost respinsă prin încheierea pronunțată de această curte la 11 decembrie 2002. Distinct de aceasta, intimații-pârâți Serviciul Român de Informații și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat admiterea recursului în anulare, iar intimații-reclamanți au cerut respingerea lui.

În cea ce îi privește, intimații orașul Sinaia prin primar și Consiliul local al orașului Sinaia nu și-au făcut cunoscut punctul de vedere referitor la recursul în anulare. Recursul în anulare este nefondat. În acest sens, Curtea reține că în speță nu există nici o rațiune pentru a se conchide că invocarea dispozițiilor art. 480 C. civ. ar fi inadmisibilă, iar pe de altă parte opțiunea reclamanților pentru acest temei legal constituie, înainte de orice, un drept conferit acestora de principiul disponibilității. Același principiu al disponibilității este avut în vedere de către această Curte ca temei al înlăturării criticilor prin care se susține că reclamanții ar fi avut obligația să atace în contencios administrativ H.G.

nr. 793/1996, act administrativ ale cărui efecte vor fi analizate distinct în cuprinsul aceste decizii. Pe de altă parte, este de observat că decizia nr. 26/2000 a fost pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în temeiul unor dispoziții de drept material, altele decât cele cuprinse în art. 480 C. civ. și că, deci, între cele două litigii nu există identitate de cauză juridică, astfel încât în speță nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ. Prin urmare, concluzia instanței de recurs referitoare la inexistența autorității de lucru judecat este justificată, iar critica adusă prin recursul în anulare în legătură cu acest aspect nu poate fi nici ea primită. O concluzie similară se impune și cu privire la acele afirmații din motivarea recursului în anulare prin care se sugerează că H.G.

nr. 793/1996 ar fi avut ca efect constituirea ori consolidarea dreptului de proprietate al Statului român asupra imobilului revendicat de reclamanți. În acest sens, Curtea are în vedere că, potrivit art 41 din Constituția României, dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit, iar restrângerea exercitării acestui drept sau exproprierea pot interveni numai în anumite condiții riguros stabilite. Apărută ulterior intrării în vigoare a acestor prevederi constituționale, H.G. nr. 793/1996 nu cuprinde nici o mențiune care ar putea fi interpretată în sensul că organul emitent - Guvernul României - ar fi urmărit să restrângă în vreun fel exercitarea de către reclamanți a dreptului lor de proprietate, în măsura în care existență unui astfel de drept ar fi fost dovedită.

Așadar, în speță, existența acestui act administrativ este irelevantă, esențială pentru justa soluționare a cauzei fiind analizarea condițiilor de validitate ca și a efectelor actelor de rechiziționare și de naționalizare din anii 1948 și respectiv 1950. În ceea ce privește măsura rechiziționării, este de amintit că, așa cum corect s-a subliniat atât de către instanța de fond cât și de cea de recurs, aceasta nu avea, prin natura sa, un efect translativ de drepturi reale. De altfel, aceste aprecieri nu au fost criticate nici în motivarea dată recursului în anulare, fiind vădit că respectiva măsură luată în anul 1948 nu a echivalat cu o expropriere.

De asemenea, prin recursul în anulare nu au fost contestate concluziile acelorași instanțe referitoare la calitatea reclamanților de succesori în drepturi ai celor trei proprietari inițiali ai imobilului, care figurează ca atare în actul autentic de cumpărare a terenului, în înscrisurile care au premers acel act, ca și în actul nr. 1810/1943 intitulat „permisiune” și prin care se autoriza edificarea construcției numite inițial Vila S.-C. (devenită ulterior Vila R.). Potrivit acestor înscrisuri care au fost depuse în dosarul primei instanțe proprietarii inițial ai imobilului au fost Dl. avocat S.A., Dl. inginer D.A.S. și respectiv D-na F.C., născută S. În ceea ce o privește pe F.C., s-a făcut, de asemenea, dovada că avea calitatea de avocat conform diplomei depuse în dosarul de fond, iar cu privire la D.A.S.

s-a demonstrat că pe lângă profesia de inginer a desfășurat și activități didactice. Conform, însă, prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, prin natura profesiilor astfel exercitate, toți cei trei proprietari ai imobilului erau exceptați de la măsura naționalizării instituită prin același act normativ. În acest context este justificată concluzia instanței de fond și a celei de recurs, în sensul că preluarea de către Statul român a imobilului revendicat de reclamanți a avut un caracter abuziv deoarece s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor prohibitive mai sus citate, cuprinse în Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, atât sentința prin care acțiunea în revendicare a fost admisă cât și decizia instanței de recurs sunt conforme dispozițiilor legale, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 330 C. proc.

civ. În consecință, Curtea urmează a face aplicarea art. 330 3 și respectiv a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2003.