ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2528/2003

Deliberând asupra recursului în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, secția civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 31 ianuarie

2000 S.A.I., S.A. și A.D.V. au chemat în judecată orașul Sinaia reprezentat

prin primar, Consiliul local al orașului Sinaia și Serviciul Român de

Informații solicitând ca acești pârâți să fie obligați să le lase reclamanților

liniștita posesie și proprietate asupra imobilului situat în Sinaia, imobil

compus din terenul în suprafață de 1.419 mp și construcția denumită Vila R.

În motivarea acțiunii - care a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia cu numărul de dosar 141/2000 -

reclamanții au susținut în principal că sunt moștenitorii proprietarilor

inițiali ai terenului și construcției și că imobilul în ansamblul lui a fost

preluat fără drept de către Statul român, mai întâi printr-un act de

rechiziționare, iar apoi prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr.

92/1950.

Prin sentința civilă nr. 270 pronunțată la

29 martie 2000, Judecătoria Sinaia a respins o excepție invocată de pârâtul

Serviciul Român de Informații și care avea ca obiect necompetența materială a

acelei instanțe în raport cu natura cauzei și valoarea imobilului revendicat.

Totodată a fost admisă acțiunea în

revendicare și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.

Apelul făcut ulterior împotriva acestei

sentințe de către cei trei pârâți a fost admis prin decizia nr. 360 pronunțată

de secția civilă a Tribunalului Prahova în dosarul nr. 4914/2000.

Ca urmare, sentința inițială a fost

desființată, iar cauza a fost reținută în vederea soluționării de către același

tribunal - ca instanță de fond - în raport cu valoarea imobilului revendicat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamanții S.A., S.A.I. și A.D.V., iar prin decizia nr. 1950 pronunțată

de secția civilă a Curții de Apel Ploiești în dosarul nr. 4159/2001 recursul a

fost admis, hotărârea atacată fiind casată cu consecința trimiterii cauzei la

Tribunalul Prahova pentru soluționarea în fond a apelului.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova, secția civilă, cu numărul de dosar 7841/2001, iar

prin încheierea pronunțată la 18 octombrie 2001 instanța astfel sesizată a admis

o cerere formulată de apelantul Serviciul Român de Informații în sensul de a se

introduce în cauză Ministerul Finanțelor Publice care a fost citat în

continuare în calitate de intimat.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 2196 din

20 decembrie 2001, secția civilă a Tribunalului Prahova a admis apelurile

declarate de Primăria orașului Sinaia prin primar, Consiliul local al orașului

Sinaia și Serviciul Român de Informații și a schimbat în tot sentința civilă

nr. 270/2000 a Judecătoriei Sinaia, respingând acțiunea în revendicare ca

nefondată.

Pentru a pronunța această decizie instanța

de apel a evocat dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 793/1996 reținând în esență

că imobilul revendicat nu face parte din domeniul public al orașului Sinaia ci

se află în proprietatea publică a statului și administrarea S.R.I. cu

precizarea că titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu

este Ministerul Finanțelor.

În același sens s-a reținut că apartenența

imobilului la domeniul public al statului a fost stabilită, cu autoritate de

lucru judecat, prin decizia nr. 26/2000 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

Totodată s-a relevat că, intrând în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, imobilul revendicat de

reclamanți este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

La 4 februarie 2002 această decizie a fost

atacată cu recurs de către reclamanții S.A., S.A.I. și A.D.V., cauza fiind

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția civilă, cu numărul de

dosar 2127/2002.

Prin decizia nr. 866 pronunțată la 19

aprilie 2002 recursul a fost admis, iar hotărârea instanței de apel a fost

modificată în sensul respingerii apelurilor.

În considerentele acestei ultime hotărâri

s-a reținut, printre altele, că reclamanții au făcut dovada calității lor de

succesori ai proprietarilor inițiali ai imobilului și că pe de altă parte nici

măsura rechiziționării acestui bun dispusă de autorități în anul 1948 și nici

includerea lui pe lista anexă a Decretului de naționalizare nr. 92/1950 nu au

conferit Statului român un titlu valabil de proprietate.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că

proprietarii imobilului făceau parte din categoriile socio-profesionale

exceptate de la măsura naționalizării.

În raport cu aceste premise s-a apreciat

că H.G. nr. 793/1996 prin care imobilul a fost transmis în administrarea

Serviciului Român de Informații nu conferă valabilitate titlului statului, dată

fiind lipsa de validitate a actelor juridice în baza cărora imobilul a fost

preluat de Statul român cu începere din anul 1948.

În altă ordine de idei, au fost înlăturate

aprecierile instanței de apel referitoare la existența autorității de lucru

judecat reținându-se că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.

1201 C. civ., deoarece prezenta cauză are ca obiect o acțiune în revendicare,

în vreme ce decizia civilă nr. 26/2000 a Curții de Apel Ploiești a fost

pronunțată într-un litigiu soluționat conform Legii nr. 112/1995.

La 4 septembrie 2002, în temeiul art. 330

pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei

civile nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, cauza

fiind ulterior înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de

Justiție cu numărul de dosar 3910/2002.

În susținerea recursului în anulare s-a

reiterat susținerea potrivit căreia, prin decizia pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, sub nr. 26 din 5 octombrie 2000, s-a stabilit, în mod irevocabil,

valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și, ca autoritate

de lucru judecat a respectivei decizii, a fost încălcată în cauza de față.

Printr-o altă critică s-a susținut că

instanța de recurs a ignorat prevederile art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr.

213/1998 potrivit cărora, în măsura în care s-ar fi considerat prejudiciați în

drepturile lor de H.G. nr. 793/1996, reclamanții o puteau ataca conform

procedurii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, ceea ce în speță nu s-a

întâmplat.

S-a mai afirmat că - în raport cu existența

acestei hotărâri de Guvern - cadrul legal în virtutea căruia trebuia să se

desfășoare procesul civil era reprezentat de reglementările Legii nr. 213/1998,

privind proprietatea publică, și regimul juridic al acesteia și nu de

prevederile art. 480 C. civ.

Ca urmare a declarării recursului în

anulare, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat o cerere de

suspendare a executării deciziei atacate, cerere care a fost respinsă prin

încheierea pronunțată de această curte la 11 decembrie 2002.

Distinct de aceasta, intimații-pârâți

Serviciul Român de Informații și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat

admiterea recursului în anulare, iar intimații-reclamanți au cerut respingerea

lui.

În cea ce îi privește, intimații orașul

Sinaia prin primar și Consiliul local al orașului Sinaia nu și-au făcut

cunoscut punctul de vedere referitor la recursul în anulare.

Recursul în anulare este nefondat.

În acest sens, Curtea reține că în speță

nu există nici o rațiune pentru a se conchide că invocarea dispozițiilor art.

480 C. civ. ar fi inadmisibilă, iar pe de altă parte opțiunea reclamanților

pentru acest temei legal constituie, înainte de orice, un drept conferit

acestora de principiul disponibilității.

Același principiu al disponibilității este

avut în vedere de către această Curte ca temei al înlăturării criticilor prin

care se susține că reclamanții ar fi avut obligația să atace în contencios

administrativ H.G. nr. 793/1996, act administrativ ale cărui efecte vor fi

analizate distinct în cuprinsul aceste decizii.

Pe de altă parte, este de observat că

decizia nr. 26/2000 a fost pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în

temeiul unor dispoziții de drept material, altele decât cele cuprinse în art.

480 C. civ. și că, deci, între cele două litigii nu există identitate de cauză

juridică, astfel încât în speță nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ.

Prin urmare, concluzia instanței de recurs

referitoare la inexistența autorității de lucru judecat este justificată, iar

critica adusă prin recursul în anulare în legătură cu acest aspect nu poate fi

nici ea primită.

O concluzie similară se impune și cu

privire la acele afirmații din motivarea recursului în anulare prin care se

sugerează că H.G. nr. 793/1996 ar fi avut ca efect constituirea ori

consolidarea dreptului de proprietate al Statului român asupra imobilului

revendicat de reclamanți.

În acest sens, Curtea are în vedere că,

potrivit art 41 din Constituția României, dreptul de proprietate privată este

garantat și ocrotit, iar restrângerea exercitării acestui drept sau

exproprierea pot interveni numai în anumite condiții riguros stabilite.

Apărută ulterior intrării în vigoare a

acestor prevederi constituționale, H.G. nr. 793/1996 nu cuprinde nici o

mențiune care ar putea fi interpretată în sensul că organul emitent - Guvernul

României - ar fi urmărit să restrângă în vreun fel exercitarea de către

reclamanți a dreptului lor de proprietate, în măsura în care existență unui

astfel de drept ar fi fost dovedită.

Așadar, în speță, existența acestui act

administrativ este irelevantă, esențială pentru justa soluționare a cauzei

fiind analizarea condițiilor de validitate ca și a efectelor actelor de

rechiziționare și de naționalizare din anii 1948 și respectiv 1950.

În ceea ce privește măsura

rechiziționării, este de amintit că, așa cum corect s-a subliniat atât de către

instanța de fond cât și de cea de recurs, aceasta nu avea, prin natura sa, un

efect translativ de drepturi reale.

De altfel, aceste aprecieri nu au fost

criticate nici în motivarea dată recursului în anulare, fiind vădit că

respectiva măsură luată în anul 1948 nu a echivalat cu o expropriere.

De asemenea, prin recursul în anulare nu

au fost contestate concluziile acelorași instanțe referitoare la calitatea

reclamanților de succesori în drepturi ai celor trei proprietari inițiali ai

imobilului, care figurează ca atare în actul autentic de cumpărare a terenului,

în înscrisurile care au premers acel act, ca și în actul nr. 1810/1943

intitulat „permisiune” și prin care se autoriza edificarea construcției numite

inițial Vila S.-C. (devenită ulterior Vila R.).

Potrivit acestor înscrisuri care au fost

depuse în dosarul primei instanțe proprietarii inițial ai imobilului au fost

Dl. avocat S.A., Dl. inginer D.A.S. și respectiv D-na F.C., născută S.

În ceea ce o privește pe F.C., s-a făcut,

de asemenea, dovada că avea calitatea de avocat conform diplomei depuse în

dosarul de fond, iar cu privire la D.A.S. s-a demonstrat că pe lângă profesia

de inginer a desfășurat și activități didactice.

Conform, însă, prevederilor art. II din

Decretul nr. 92/1950, prin natura profesiilor astfel exercitate, toți cei trei

proprietari ai imobilului erau exceptați de la măsura naționalizării instituită

prin același act normativ.

În acest context este justificată

concluzia instanței de fond și a celei de recurs, în sensul că preluarea de

către Statul român a imobilului revendicat de reclamanți a avut un caracter

abuziv deoarece s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor prohibitive mai sus

citate, cuprinse în Decretul nr. 92/1950.

Prin urmare, atât sentința prin care

acțiunea în revendicare a fost admisă cât și decizia instanței de recurs sunt

conforme dispozițiilor legale, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute

de art. 330 C. proc. civ.

În consecință, Curtea urmează a face

aplicarea art. 330

3

și respectiv a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

respingând recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 866 din 19 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11

iunie 2003.