ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 445/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11

iunie 2002, reclamanta Confederația Sindicală Națională M. a chemat în judecată

Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, solicitând anularea deciziei

nr. 281/2002.

În motivarea acțiunii, reclamanta

arată că la data de 15 mai 2002 a avut loc ședința Consiliului de

Administrație, în care s-a pus în discuție constituirea Consiliilor

Consultative la nivelul Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Întrucât reprezentanții autorităților publice locale și ai asociațiilor

patronale fuseseră desemnați, urma să se facă nominalizarea reprezentanților

organizațiilor sindicale. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1

1

)

din O.U.G. nr. 294/2000, care a modificat Legea nr. 145/1998, organizațiile

sindicale reprezentative la nivel național au stabilit prin consens,

reprezentativitatea la nivel teritorial a organizațiilor sindicale, numărul de

locuri ce le revine acestora în Consiliile Consultative, în fiecare județ și în

municipiul București. Pentru desemnarea reprezentanților organizațiilor

sindicale, era necesar consensul tuturor celor 5 confederații sindicale.

La data de 14 august 2000,

reclamanta și-a precizat și completat acțiunea, arătând că, în ce privește

condiția realizării consensului cerut de lege, pârâta susține că a avut în

vedere Convenția din 11 ianuarie 2000, deși în realitate a ținut seama de

Acordul din 1 martie 2002, nesemnat de reclamantă.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 811 din 12 septembrie 2002,

a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea actului administrativ atacat,

reținând că acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (1

1

)

din O.U.G. nr. 294/2000.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, susținând, în esență,

că instanța de fond în mod greșit a apreciat că la baza deciziei contestate nu

putea sta Convenția semnată de cele 5 confederații sindicale, ci Acordul nr.

2059 din 1 martie 2002, încheiat între cele 4 confederații sindicale, mai puțin

reclamanta, cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (1

1

) din Legea

nr. 145/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Recursul este fondat, pentru

următoarele considerente:

Prin Legea nr. 145/1998 s-a

înființat un organism nou, Agenția Națională pentru Ocupare și Formare

Profesioanlă, în agenții la nivel județean și al municipiuoui București.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin.

(1) al legii, „pentru rezolvarea problemelor legate de activitatea Agențiilor

pentru ocupare și formare profesională județene și a municipiului București,

directorii executori sunt sprijiniți de un consiliu consultativ format din 15

membri, reprezentând autoritățile publice locale, organizațiile sindicale și

patronale, numiți după cum urmează:

- 5 membri, de către prefect,

reprezentând autoritățile publice locale;

- 5 membri, prin consens, de către

organizațiile sindicale reprezentative la nivel județean și al municipiului

București

;

- 4 membri, prin consens, de către

organizațiile patronale reprezentative la nivel județean și al municipiului

București și unul, de către Camerele de comerț și industrie teritoriale”.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă

că legiuitorul a avut în vedere stabilirea prin consens, a reprezentativității

la nivel teritorial, a organizațiilor sindicale și în funcție de aceasta,

numărul de locuri ce le revin acestora în Consiliile Consultative.

Aceste aspecte au format obiectul

Convenției din 11 ianuarie 2000, semnat de către toate cele cinci confederații

sindicale (M., B.N.S., C.N.S. F., C.S.D.R. și C.A.).

În art. 3 al Convenției se

precizează acordul pentru ca desemnarea reprezentanților confederațiilor

sindicale în Consiliul Consultativ, să se facă în funcție de ponderea fiecărei

confederații în județul respectiv.

Potrivit prevederilor art. 4, reprezentativitatea

acceptată pentru a obține un loc în Consiliul Consultativ, este de 15% din

totalul membrilor de sindicat afiliați în județ, la cele 5 confederații

sindicale.

Cele două articole ale Convenției

fac dovada deplină a realizării consensului cerut de dispozițiile Legii nr.

145/1998.

Atâta timp cât convenția nu a fost

denunțată de nici una dintre părți, dispozițiile acesteia sunt și rămân

valabile.

În ceea ce privește invocarea de

către reclamanta-intimată a Acordului nr. 2059 din 1 martie 2002, este lipsită

de relevanță pe cauză, întrucât în acea ședință nu s-a votat stabilirea

componenței Consiliilor Consultative.

De altfel, reclamantei-intimate nu i

se putea repartiza un număr mai mare de locuri, întrucât este confederația cu

cea mai scăzută reprezentativitate la nivel teritorial, dintre cele 5

confederații sindicale, așa cum rezultă din analiza statistică efectuată.

Până în prezent, reclamanta-intimată

nu a dovedit că în structurile sale teritoriale a intervenit vreo modificare,

care s-o îndreptățească să primească un număr mai mare de locuri în Consiliile

Consultative.

Acordul menționat de

reclamanta-intimată respectă toate prevederile Convenției pe care aceasta a

semnat-o, nu o prejudiciază în nici un fel, acordându-i 7 locuri în județele în

care a avut reprezentativitatea de 15% acceptată, pentru a obține un loc în

Consiliul Consultativ, plus încă 4 locuri rezultate în urma redistribuirii,

potrivit anexei la acordul menționat.

La data de 15 mai 2002 a avut loc

ședința Consiliului de Administrație al Agenției Naționale pentru Ocuparea

Forței de Muncă, în care s-a votat desemnarea membrilor confederațiilor

sindicale reprezentative la nivel național.

Pe baza acestui vot a fost emisă

Hotărârea nr. 16 din 15 mai 2002, care a constituit temeiul emiterii deciziei

nr. 281 din 15 mai 2002, atacată de reclamantă.

Având în vedere cele mai sus

arătate, se constată că decizia contestată nu se întemeiază pe actul încheiat

între cele 4 confederații sindicale, așa cum greșit a reținut instanța de fond,

ci pe prevederile Legii nr. 145/1998, privind înființarea, organizarea și

funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Hotărârea instanței de fond fiind

nelegală, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa sentința atacată

și potrivit dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, se va modifica

sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția

Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, împotriva sentinței civile nr. 811

din 12 septembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ.

Modifică sentința atacată, în sensul

că respinge acțiunea formulată de reclamanta Confederația Sindicală Națională

M.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 februarie 2003.