ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1323/2003

S-a luat în examinare

recursul declarat de  B.A., D.L.D., D.A.I., D.C.I., T.G., D.M., B.D., B.A.,

P.I., D.V.I.  și D.J. împotriva sentinței civile nr.1322 din 12

octombrie 2000 a  Curții de Apel București – Secția de

contencios administrativ.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurenții reclamanți de  B.A.,

D.L.D., D.A.I., D.C.I., T.G., D.M., P.I., D.V.I. și D.J. prin mandatar B.A.,

B.D. personal și asistat de avocat T.C., B.A. personal și asistat de

avocatul L.T., precum și intimatele pârâte Banca Națională a

României reprezentată de consilierul juridic N,.N. și Banca

Comercială Română reprezentată de consilierul juridic G.A.

Procedura

completă.

Avocatul

L.T. și avocatul T.C., luând pe rând cuvântul au solicitat admiterea

recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, casarea sentinței

atacate și în fond admiterea acțiunii reclamantului B.A. astfel cum a

fost formulată. În susținerea motivelor de recurs a depus note

scrise, fără cheltuieli de judecată.

B.A.

în calitate de mandatar al recurenților reclamanți a solicitat

admiterea recursului.

Consilierii juridici N.N. și G.A., luând pe rând cuvântul

au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința  civilă nr.1322 din 12 octombrie 2000 a  Curții de Apel

București, pronunțată în fond după casare s-a  respins

acțiunea introdusă de reclamantul B.A. împotriva Băncii

Naționale a României și a Băncii Române de Comerț Exterior,

preluată prin lichidare de către Banca Comercială Română.

Prima

instanță a reținut că reclamantul a solicitat să se

constate, în procedură de contencios administrativ, refuzul nejustificat

al pârâtelor de a-i rezolva cererea de a se stabili drepturile sale asupra unui

depozit bancar constituit pe numele  autoarei sale, defuncta I.M.,  în urma

primirii de către aceasta a sumei de 10 miliarde drahme de la un frate al

său din Grecia, în anul 1947, și transmisă cu biletul de

bancă purtând nr.255697/1947.

În

motivarea soluției date  instanța de fond a  avut în vedere faptul

că biletul de bancă mai sus identificat a  fost depus de către

beneficiar la data de 20 februarie 1953, încălcându-se astfel prevederile

art.14 din Legea nr.284/1947 care impuneau obligația de cedare a valutei

dobândită în termen de 15 zile de la obținerea ei, situație în

care autoarea reclamantului a pierdut orice drept asupra acelui cont,

neputându-se constata deci existența vreunui refuz nejustificat al

pârâtelor de a răspunde și da relații reclamantului.

Sentința

a fost recurată de reclamant.

În

cursul desfășurării judecății în instanța de recurs

reclamantul a decedat, în locul său fiind introduși în cauză

succesorii săi, desemnați prin certificatul de moștenitor nr.109

din 9 august 2002 eliberat de biroul notarului public B.N.

Prin

motivele de recurs depuse a fost criticată sentința recurată sub

următoarele aspecte:

-în

mod greșit instanța de fond, nerespectând îndrumările date prin

precedenta decizie a Curții Supreme de Justiție, i-a respins cererea

de administrare a unei probe cu înscrisuri, precum și de efectuare a unei

expertize;

-prima

instanță a constatat, deși nu era investită cu un  asemenea

capăt de cerere, că antecesoarea reclamantului nu ar mai fi avut nici

un drept la dobândirea unei sume de bani, această chestiune urmând a fi

lămurită după obținerea documentației pe care solicitase

a fi obligate pârâtele să o depună.

Recursul

este nefondat.

În

cauză este un fapt bine stabilit, invocat chiar de către reclamant în

acțiunea introductivă, că autoarea reclamantului a primit de la

fratele său din Grecia biletul de bancă nr.255697, în  valoare de 10

miliarde drahme, emis de Banca Elenă,  susnumita  recunoscând printr-o

declarație dată la Banca Națională a României și care

a fost suspendată în fața instanței de fond că la data de 8

decembrie 1947 i s-a înmânat acel bilet de bancă. Pe aceeași

declarație I.M. a confirmat, olograf, că a predat biletul de

bancă pârâtei, declarația purtând data de 20 iulie 1953 și fiind

înregistrată ca atare la registratura generală a Băncii

Naționale (fila 47, dosar fond).

În

conformitate cu dispozițiile art.2 din Legea nr.248/1947, persoanele

fizice erau obligate, illo tempore, să predea, printre altele, biletele de

bancă de orice fel emise în străinătate. Neconformarea acestei

obligații în termen de 15 zile de la dobândirea valutei atrăgea

după sine confiscarea valorii nedeclarată.

Potrivit

dispozițiilor art.1 din Legea nr.29 din 7 noiembrie 1990, orice

persoană fizică sau juridică, dacă se consideră

vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act

administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități

administrative de  a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de

lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru

anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată.

În

incidența dispozițiilor mai înainte citate urmează a se

constata, în speță, că biletul de bancă primit de

către autoarea reclamantului a fost deținut în condiții

nelegale, sancționate de lege cu confiscarea.

Această

măsură sancționatorie opera prin efectul legii și,

indiferent dacă s-ar fi aplicat în fapt sau nu, interzicea orice act de

folosință sau dispoziție ulterior, biletul de bancă

ieșind din circuitul civil și asupra lui, ca și a valorii pentru

care fusese emis,  nemai putând fi formulată nici o pretenție.

Prin

urmare, reclamarea oricăror pretenții, inclusiv aceea de a fi,

eventual încheiată o tranzacție vizând redobândirea sumei respective

– după cum se învederează de recurent în parte finală a

motivelor de recurs – nu subzistă  cunoscând că potrivit

dispozițiilor imperative din Legea nr.29/1990 nu pot face obiectul

judecății în instanța de contencios administrativ decât drepturi

recunoscute de lege.

Disocierea

solicitată de către reclamant și succesorii acestuia între

formalitățile administrative prealabile, legate de  cunoașterea

depozitului bancar, și modul de regularizare ulterior a  pretențiilor

pe care le-ar formula este nepertinentă, demersurile administrative

formează un tot cu finalitatea urmărită, ele constituind în

ultimă analiză niște acte pregătitoare, a căror

utilitate se regăsește doar în  realizarea pretențiilor

bănești pentru care au fost declanșate, indiferent pe ce cale

s-ar realiza aceasta.

Motivele

de recurs vădindu-se așadar nefondate urmează a se respinge

recursul declarat, cu mențiunea soluției pronunțate de  prima

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de  B.A., D.L.D., D.A.I.,

D.C.I., T.G., D.M., B.D., B.A., P.I., D.V.I.  și D.J.  împotriva

sentinței civile nr.1322 din 12 octombrie 2000 a  Curții de Apel

București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  1 aprilie 2003.