ÎCCJ, Decizia nr. 24/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 253/P din 29

aprilie 1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, inculpata M.A.V. a

fost trimisă în judecată, în stare de arest, pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

S-a reținut că în perioada iunie

1995 - 3 aprilie 1996, inculpata a pretins de la martorul S.I.A. suma totală de

288.800 dolari SUA, 45.000 mărci germane și 1.300.000.000 lei, lăsându-l să

înțeleagă că are influență reală la autorități, pentru a le determina să-l

ajute pe acesta, cu referire la situația lui juridică și controalele efectuate

la S.C. H. S.R.L. Cluj și S.C. S. S.A. Cluj și din care a primit efectiv

168.000 dolari SUA, 45.000 mărci germane, 297 milioane lei și un telefon mobil

în valoare de 3 milioane lei.

Tribunalul Brașov, judecând după

strămutarea cauzei de la Tribunalul Cluj, prin sentința penală nr. 109/S din 30

martie 2000, a dispus achitarea inculpatei pentru infracțiunea dedusă

judecății, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc.

pen., cu motivarea că sumele de bani primite de inculpată au reprezentat

remunerații pentru servicii prestate de aceasta în favoarea martorului S.I.A.

Împotriva acestei sentințe,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a declarat apel susținând că hotărârea

atacată este nelegală, prima instanță dispunând în mod greșit achitarea

inculpatei pentru infracțiunea de trafic de influență.

Curtea de Apel Brașov, secția

penală, în complet de divergență, prin decizia penală nr. 24/Ap din 26 ianuarie

2001, cu majoritate de voturi, a respins apelul declarat de procuror, cu

motivarea că în mod corect prima instanță, în baza probelor administrate, a

concluzionat că sumele primite de inculpată de la martorul S. reprezintă

remunerația acesteia pentru serviciile prestate și pentru a ascunde banii

proveniți din vânzarea acțiunilor Clujana.

Invocând aceleași motive, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Brașov a declarat recurs și a solicitat admiterea

acestuia, casarea hotărârilor atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei

hotărâri de condamnare a inculpatei.

Prin decizia nr. 2800 din 31 mai

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

procuror, a casat hotărârile atacate și a condamnat pe inculpata M.A.V. la 2

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută

de art. 257 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Totodată, prin aceeași decizie, în

baza art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., instanța de

recurs a confiscat de la inculpată sumele de 168.000 dolari SUA, 45.000 mărci

germane sau contravaloarea acestora în lei la data executării, 297.000.000 lei

și un telefon mobil sau contravaloarea acestuia în sumă de 3 milioane lei, prin

obligarea inculpatei la plata acestor sume către stat. A fost menținut

sechestrul asigurător.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că apărările inculpatei sunt infirmate în totalitate de

activitățile sale ilicite, care nu au nimic comun cu dreptul afacerilor, așa

încât nejustificat instanța de fond și instanța de apel au dispus achitarea

acesteia.

Împotriva acestei din urmă decizii,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410

alin. (1) partea I pct. 4 teza I C. proc. pen., susținând că pedeapsa aplicată

inculpatei de către instanța de recurs a fost greșit individualizată în raport

cu prevederile art. 72 C. pen.

S-a arătat că instanța de recurs a

absolutizat importanța gravității faptei săvârșite și nu a dat relevanță

juridică celorlalte elemente de individualizare a pedepsei.

Astfel, inculpata are 30 ani, este

în curs de instruire în învățământul superior, fiind studentă în anul IV al

Școlii Superioare de Jurnalistică din București, este mamă a unui copil minor,

divorțată și unicul întreținător al familiei sale, iar starea sănătății sale

este absolut precară. Aceste împrejurări, coroborate cu lipsa antecedentelor

penale, arată că instanța de recurs putea identifica împrejurări concrete care

i-ar fi permis să își formeze convingerea că inculpata va avea, în viitor, o

conduită bună, chiar fără a executa pedeapsa și că, scopul pedepsei poate fi

atins fără executarea ei prin privare de libertate. Mai mult, s-a susținut că de

la momentul săvârșirii ultimului act material al infracțiunii și până la

judecarea definitivă a cauzei, a trecut un interval considerabil de timp, care

face inexistentă ideea de executare imediată a pedepsei.

În concluzie, procurorul general a

arătat că, deși pedeapsa aplicată este justă sub aspectul cuantumului, totuși

nu s-a dat eficiență mijlocului de individualizare consacrat în art. 81 C.

pen., care se impunea față de persoana inculpatei și scopul educativ al

pedepsei care poate fi atins și prin lăsarea în libertate a condamnatei și,

pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea

deciziei atacate și rejudecarea cauzei în limitele arătate.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este de reținut că din declarațiile

inculpatei, concordante cu cele date de martorul S.I.A. și martora F.C., precum

și din însemnările cu caracter privat din agenda aceleiași inculpate, ridicată

cu ocazia percheziției, rezultă săvârșirea a șapte acte materiale, care, cu

excepția faptei prevăzută la pct. 2B din rechizitoriu, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în formă continuată.

Totodată, inculpata nu a probat

existența unor presiuni nepermise de lege asupra acesteia sau, cu referire la

starea de sănătate, că ar fi fost tratată necorespunzător.

Neexistând nici un temei legal

pentru stabilirea unei ordini de preferință între declarații succesive, date în

cursul urmăririi penale ori a cercetării judecătorești, atunci când acestea

sunt contradictorii și cum numai declarațiile date de inculpată în prima fază a

procesului penal se coroborează cu întregul material probator administrat în

cauză, se constată că instanța de recurs a stabilit corect starea de fapt,

reținând numai aceste declarații concordante, ca fiind expresia adevărului, așa

încât motivul privind inexistența faptelor, invocat de intimata-inculpată prin

apărătorul ales apare ca fiind neîntemeiat.

Pe de altă parte, din examinarea

dispozițiilor art. 81 C. pen. rezultă că suspendarea condiționată a executării

pedepsei, având caracterul unei măsuri de individualizare a pedepsei, are

caracter facultativ și poate fi dispusă de către instanța de judecată în cazul

îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de acest text. Dintre aceste

condiții, dovada că reeducarea inculpatului se poate realiza și fără executarea

pedepsei, apare ca factor determinant pentru aplicarea suspendării condiționate

a executării pedepsei și este lăsat la aprecierea instanței de judecată.

Or, în raport de sumele pretinse și

sumele primite de către inculpată, caracterul continuat și durata mare în timp

de săvârșire a actelor materiale intrând în conținutul acestei infracțiuni,

întreruptă nu prin voința inculpatei, ci urmare a flagrantului organizat, în

mod corect instanța de recurs a apreciat că atingerea scopului prevăzut de art.

52 C. pen. se poate realiza prin executarea în regim de detenție a pedepsei

aplicate acesteia. Ca atare, în cauză nu este incident cazul de casare invocat

prin recursul în anulare. Totodată, nici alte cazuri de casare, susceptibile de

a fi invocate din oficiu și puse în discuție nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 414

1

cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul în anulare, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 februarie 2003.