ÎCCJ, Decizia nr. 261/2003

C.I.I. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen., art. 279 alin. (1) C. pen., art. 36 alin. (1) și art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966;

C.M. la o pedeapsă de 4 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod;

T.I.O. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și art. (2 1 ) lit. c), b) C. pen., art. 36 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966 ;

T.R. la 2 ani și 2 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 din același cod ;

D.A. la 2 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 din același cod;

C.A.S. la 8 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 20 combinat cu art. 211 alin. (1) și (2), lit. a) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 din același cod. Curtea de Apel Oradea, secția penală, prin decizia penală nr. 248/A din 3 iulie 2003 a admis apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpații C.M., T.I.O. și C.I.I. și a desființat sentința atacată în sensul că: - a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată inculpatului C.I.I., a înlăturat sportul de 6 luni, a constatat grațiată pedeapsa de un an și 6 luni închisoare aplicată acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a recontopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare; - a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului T.I.O., în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat grațiată pedeapsa de 8 luni închisoare stabilită acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 și a dispus executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare; - a dispus schimbarea încadrării juridice în ce-l privește pe inculpatul C.M., din infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. a) și alin. (2 1 ) lit. c), b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în cea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a menținut beneficiul liberării condiționate a restului de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de un an și 10 luni aplicată prin sentința penală nr. 589/2000 a Judecătoriei Oradea, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare; - a înlăturat circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpaților T.R. și D.A. și a majorat pedepsele aplicate acestor inculpați la câte 3 ani și 6 luni închisoare; - a înlăturat măsura confiscării sumei de 2.500.000 lei de la inculpatul C.I.I.; - în baza art. 118 lit. c) C. pen. a dispus confiscarea sumei de 2.500.000 lei de la inculpații D.A. și T.R. Prin aceeași decizie apelurile declarate de inculpații D.A., T.R. și C.A.S. au fost respinse, ca nefondate. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpații C.A.S., C.I.I., C.M., T.I.O. și T.R. au declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 14 noiembrie 2003. Prin încheierea din 22 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile, până la 20 septembrie 2003, inclusiv. La data de 19 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia până la 20 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 22 august 2003, inculpații C.M., C.I.I., T.I.O. și T.R. au declarat recurs. Recursurile sunt inadmisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul. În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpați, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.