ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 788/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 216 din 28 iunie 2002, Curtea de Apel Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de S.C. Compania de Îmbuteliat Coca-Cola Timiș SA, Timișoara și a anulat declarația vamală de import nr. I-44256 din 16 octombrie 2000, adresa nr. 37014 -37017 din 9 noiembrie 2000 și decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2001 emise de Direcția Generală a Vămilor și decizia nr.1464 din 27 septembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, exonerând-o pe reclamantă de răspundere pentru suma de 315.271.2351 lei, în privința căreia pârâții au fost obligați la restituire.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin actele vamale contestate organele vamale au stabilit în sarcina societății comerciale reclamante obligația de a plăti drepturi suplimentare de import în sumă totală de 596.707.994 lei, ca urmare a reîncadrării produselor importate la alte poziții tarifare decât cele corecte. În acțiunea precizată, reclamanta a susținut că încadrarea tarifară corectă a produselor Coca-Cola CC partea 2, Cappy Tempo Orange C-OR-309 partea 2 și Cappy Tempo Pineapple PA 70 partea 2 este la poziția tarifară 3302.10.40, iar nu la poziția tarifară 3302.10.21,în timp ce încadrarea tarifară corectă a produselor Coca-Cola CC partea 1 este la poziția tarifară 3824.90.95, iar nu la poziția tarifară 2106.90.92, cum în mod greșit au reținut organele vamale.

Însușindu-și în parte concluziile expertului, instanța de fond a reținut că susținerile reclamantei și acțiunea sunt întemeiate doar în privința încadrării tarifare a produsului Coca-Cola CC partea 1, anulând actele administrative doar pentru suma de 315.278.351 lei reprezentând drepturile vamale suplimentare calculate pentru importurile având ca obiect acest produs. Împotriva acestei soluții au formulat recursuri Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în numele Ministerului Finanțelor Publice, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele fostei Direcții Generale a Vămilor, actualmente Autoritatea Națională a Vămilor și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, susținând, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, actele administrative fiind legale, iar încadrarea tarifară dată de organele vamale de control pentru produsul Coca-Cola CC partea 1 fiind legală.

Împotriva aceleiași soluții a formulat recurs și reclamanta susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat în mod greșit legea în ceea ce privește încadrarea tarifară a produselor Coca-Cola CC Partea 2, Cappy Tempo Orange C-OR-309 partea 2 și Cappy Tempo Orange Pineapple PA -70 partea 2 care este la poziția tarifară 3302.10.40. Recursurile formulate sunt întemeiate pentru motivul de ordine publică invocat și dezbătut, cu privire la legala învestire a Curții de apel să soluționeze fondul cauzei, fără ca organul de jurisdicție specială administrativă să fi finalizat această procedură. Prin decizia nr.1464 din 27 septembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, direcția de specialitate de soluționare a contestațiilor formulate în temeiul prevederilor O.U.G.

nr. 13/2001 s-a declarat necompetentă să soluționeze pe fond contestația vizând o declarație vamală de import, care nu reprezintă un act de control sau de impunere în sensul art.1 din această ordonanță de urgență. Prin acțiunea formulată, reclamanta a invocat că Ministerul Finanțelor Publice, ca organ de jurisdicție administrativă potrivit prevederilor O.U.G. nr. 13/2001, s-a socotit în mod nelegal ca fiind necompetent să soluționeze contestația ce viza DVI nr. I-44256 din 16 octombrie 2000, decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2001 emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și decizia nr. 474 din 9 februarie 2001 prin care fosta Direcție Generală a Vămilor îi înaintase dosarul pentru competentă soluționare a contestației.

Este adevărat că potrivit prevederilor art.1 din O.U.G.nr. 13/2001, contestațiile formulate în condițiile acestei ordonanțe de urgență sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităților ori a altor sume constatate sau aplicate, precum și a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere. Pe de altă parte, este necontestat că prin DVI nr. I-44256 din 16 octombrie 2000 au fost stabilite în sarcina reclamantei drepturi vamale pe care aceasta le-a contestat, Direcția Regională Vamală Timișoara respingându-i ca neîntemeiată contestația.

Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 13/2001, în mod legal fosta Direcție Generală a Vămilor a înaintat contestația la Ministerul Finanțelor Publice pentru soluționare. Având în vedere că declarația vamală de import reprezintă un act prin care autoritatea vamală competentă stabilește încadrarea tarifară și cuantumul drepturilor vamale aferente, constituind titlu executoriu pentru încasarea acestora, în mod greșit a considerat Ministerul Finanțelor Publice că prevederile art.1 din O.U.G. nr. 13/2001 ar fi neaplicabile în cauză. Astfel fiind, organul abilitat cu realizarea jurisdicției speciale administrative reglementată de prevederile O.U.G. nr. 13/2001 era dator să o finalizeze, soluționând contestația potrivit art. 9 din acest act normativ.

Este adevărat că, prin precizările depuse ulterior introducerii acțiunii, reclamanta a cerut soluționarea acțiunii pe fond,în cazul în care se va trece peste incidentul de ordin procedural vizând inexistența unui act administrativ de jurisdicție care să fi finalizat procedura reglementată de O.U.G. nr. 13/2001, dar la data pronunțării hotărârii, jurisdicțiile speciale administrative erau obligatorii, iar nu facultative, astfel că instanța de fond nu putea ignora prevederile art. 4 din Legea nr .29/1990. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția din 1991, revizuită și republicată, intrate în vigoare la data de 29 octombrie 2003, jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, situație în care este necesară stabilirea modului de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, actele administrative de jurisdicție pot fi atacate, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, la instanța de contencios competentă. Aplicabilitatea acestor prevederi a rămas obligatorie în cazul în care cel care se consideră vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim, uzând de prevederile art. 21 alin.(4) din Constituție, optează să nu se adreseze direct instanței de contencios administrativ, ci să parcurgă faza prealabilă a jurisdicției administrative reglementată prin legea specială. Or, în momentul de față, ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală, deși O.U.G. nr. 13/2001 a fost abrogată, jurisdicția administrativă specială a fost preluată în Titlul IX, finalizarea ei fiind obligatorie pentru organul de soluționare competent, atunci când cel care se consideră vătămat înțelege să opteze pentru această procedură prealabilă.

Cum în cauza de față recurenta-reclamantă nu a înțeles să invoce caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative, ba mai mult, a cerut în mod expres în cadrul dezbaterilor ca organul fiscal competent să finalizeze procedura respectivă, rezultă că prevederile art.4 din Legea nr.29/1990 sunt și rămân incidente în cauză. În concluzie, pentru considerentele arătate mai sus, recursurile de față sunt întemeiate și vor fi admise, sentința atacată va fi casată, iar acțiunea va fi admisă în ceea ce privește anularea deciziei nr.1464 din 27 septembrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice, urmând ca dosarul să fie trimis organului administrativ competent să soluționeze contestația pe fond, în momentul de față Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În această situație, cercetarea motivelor de recurs vizând fondul cauzei a devenit inutilă, urmând ca acestea să fie avute în vedere la soluționarea contestației.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în numele Ministerului Finanțelor Publice; Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele Autorității Naționale a Vămilor; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 216 din 28 iunie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ (dosar nr. 7517/CA/2001), precum și recursul declarat de S.C.”Coca Cola HBC” SRL București împotriva aceleiași sentințe. Casează sentința atacată și pe fond admite acțiunea și desființează decizia nr. 1464 din 27 septembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice. Trimite dosarul la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș pentru a soluționa contestația pe fond.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 februarie 2004.