ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 788/2004

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 216 din 28 iunie 2002, Curtea de Apel Timiș, secția

comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată

și precizată de S.C. Compania de Îmbuteliat Coca-Cola Timiș SA, Timișoara și a

anulat declarația vamală de import nr. I-44256 din 16 octombrie 2000, adresa

nr. 37014 -37017 din 9 noiembrie 2000 și decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2001

emise de Direcția Generală a Vămilor și decizia nr.1464 din 27 septembrie 2001

emisă de Ministerul Finanțelor Publice, exonerând-o pe reclamantă de răspundere

pentru suma de 315.271.2351 lei, în privința căreia pârâții au fost obligați la

restituire.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin

actele vamale contestate organele vamale au stabilit în sarcina societății

comerciale reclamante obligația de a plăti drepturi suplimentare de import în

sumă totală de 596.707.994 lei, ca urmare a reîncadrării produselor importate

la alte poziții tarifare decât cele corecte.

În

acțiunea precizată, reclamanta a susținut că încadrarea tarifară corectă a

produselor Coca-Cola CC partea 2, Cappy Tempo Orange C-OR-309 partea 2 și Cappy

Tempo Pineapple PA 70 partea 2 este la poziția tarifară 3302.10.40, iar nu la

poziția tarifară 3302.10.21,în timp ce încadrarea tarifară corectă a produselor

Coca-Cola CC partea 1 este la poziția tarifară 3824.90.95, iar nu la poziția

tarifară 2106.90.92, cum în mod greșit au reținut organele vamale.

Însușindu-și

în parte concluziile expertului, instanța de fond a reținut că susținerile

reclamantei și acțiunea sunt întemeiate doar în privința încadrării tarifare a

produsului Coca-Cola CC partea 1, anulând actele administrative doar pentru

suma de 315.278.351 lei reprezentând drepturile vamale suplimentare calculate

pentru importurile având ca obiect acest produs.

Împotriva

acestei soluții au formulat recursuri Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș în numele Ministerului Finanțelor Publice, Direcția Regională Vamală

Interjudețeană Timișoara, în numele fostei Direcții Generale a Vămilor,

actualmente Autoritatea Națională a Vămilor și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, susținând, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre cu

aplicarea greșită a legii, actele administrative fiind legale, iar încadrarea

tarifară dată de organele vamale de control pentru produsul Coca-Cola CC partea

1 fiind legală.

Împotriva

aceleiași soluții a formulat recurs și reclamanta susținând, în esență, că

instanța de fond a interpretat în mod greșit legea în ceea ce privește

încadrarea tarifară a produselor Coca-Cola CC Partea 2, Cappy Tempo Orange

C-OR-309 partea 2 și Cappy Tempo Orange Pineapple  PA -70 partea 2 care este la

poziția tarifară 3302.10.40.

Recursurile

formulate sunt întemeiate pentru motivul de ordine publică invocat și dezbătut,

cu privire la legala învestire a Curții de apel să soluționeze fondul cauzei,

fără ca organul de jurisdicție specială administrativă să fi finalizat această

procedură.

Prin

decizia nr.1464 din 27 septembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice,

direcția de specialitate de soluționare a contestațiilor formulate în temeiul

prevederilor O.U.G. nr. 13/2001   s-a declarat necompetentă să soluționeze pe

fond contestația vizând o declarație vamală de import, care nu reprezintă un

act de control sau de impunere în sensul art.1 din această ordonanță de

urgență.

Prin

acțiunea formulată, reclamanta a invocat că Ministerul Finanțelor Publice, ca

organ de jurisdicție administrativă potrivit prevederilor O.U.G. nr. 13/2001,

s-a socotit în mod nelegal ca fiind necompetent să soluționeze contestația ce

viza DVI nr. I-44256 din 16 octombrie 2000, decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2001

emisă de Direcția Regională Vamală Timișoara și decizia nr. 474 din 9 februarie

2001 prin care fosta Direcție Generală a Vămilor îi înaintase dosarul pentru

competentă soluționare a contestației.

Este

adevărat că potrivit prevederilor art.1 din O.U.G.nr. 13/2001, contestațiile

formulate în condițiile acestei ordonanțe de urgență sunt căi administrative de

atac prin care se solicită diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor,

taxelor, datoriei vamale, contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor

de întârziere sau a penalităților ori a altor sume constatate sau aplicate,

precum și a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanțelor Publice

abilitate, potrivit legii, să efectueze acte de control sau de impunere.

Pe de

altă parte, este necontestat că prin DVI nr. I-44256 din 16 octombrie 2000 au

fost stabilite în sarcina reclamantei drepturi vamale pe care aceasta le-a

contestat, Direcția Regională Vamală Timișoara respingându-i ca neîntemeiată

contestația.

Ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 13/2001, în mod legal fosta Direcție

Generală a Vămilor a înaintat contestația la Ministerul Finanțelor Publice

pentru soluționare.

Având

în vedere că declarația vamală de import reprezintă un act prin care

autoritatea vamală competentă stabilește încadrarea tarifară și cuantumul

drepturilor vamale aferente, constituind titlu executoriu pentru încasarea

acestora, în mod greșit a considerat Ministerul Finanțelor Publice că

prevederile art.1 din O.U.G. nr. 13/2001 ar fi neaplicabile în cauză.

Astfel

fiind, organul abilitat cu realizarea jurisdicției speciale administrative

reglementată de prevederile O.U.G. nr. 13/2001 era dator să o finalizeze,

soluționând contestația potrivit art. 9 din acest act normativ.

Este

adevărat că, prin precizările depuse ulterior introducerii acțiunii, reclamanta

a cerut soluționarea acțiunii pe fond,în cazul în care se va trece peste

incidentul de ordin procedural vizând inexistența unui act administrativ de

jurisdicție care să fi finalizat procedura reglementată de O.U.G. nr. 13/2001,

dar la data pronunțării hotărârii, jurisdicțiile speciale administrative erau

obligatorii, iar nu facultative, astfel că instanța de fond nu putea ignora

prevederile art. 4 din Legea nr .29/1990.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția din 1991, revizuită și

republicată, intrate în vigoare la data de 29 octombrie 2003, jurisdicțiile

speciale administrative sunt facultative și gratuite, situație în care este

necesară stabilirea modului de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 29/1990

privind contenciosul administrativ.

În

conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 29/1990, actele administrative

de jurisdicție pot fi atacate, după epuizarea căilor

administrativ-jurisdicționale, la instanța de contencios competentă.

Aplicabilitatea

acestor prevederi a rămas obligatorie în cazul în care cel care se consideră

vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim, uzând de prevederile

art. 21 alin.(4) din Constituție, optează să nu se adreseze direct instanței de

contencios administrativ, ci să parcurgă faza prealabilă a jurisdicției

administrative reglementată prin legea specială.

Or, în

momentul de față, ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură

fiscală, deși O.U.G. nr. 13/2001 a fost abrogată, jurisdicția administrativă

specială a fost preluată în Titlul IX, finalizarea ei fiind obligatorie  pentru

organul de soluționare competent, atunci când cel care se consideră vătămat

înțelege să opteze pentru această procedură prealabilă.

Cum în

cauza de față recurenta-reclamantă nu a înțeles să invoce caracterul facultativ

al jurisdicțiilor speciale administrative, ba mai mult, a cerut în mod expres

în cadrul dezbaterilor ca organul fiscal competent să finalizeze procedura

respectivă, rezultă  că prevederile art.4 din Legea nr.29/1990 sunt  și rămân

incidente în cauză.

În

concluzie, pentru considerentele arătate mai sus, recursurile de față sunt

întemeiate și vor fi admise, sentința atacată va fi casată, iar acțiunea va fi

admisă în ceea ce privește anularea deciziei nr.1464 din 27 septembrie 2001 a

Ministerului Finanțelor Publice, urmând  ca dosarul să fie trimis organului

administrativ competent să soluționeze contestația pe fond, în momentul de față

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În

această situație, cercetarea motivelor de recurs vizând fondul cauzei a devenit

inutilă, urmând ca acestea să fie avute în vedere la soluționarea contestației.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în

numele Ministerului Finanțelor Publice; Direcția Regională Vamală Timișoara, în

numele Autorității Naționale a Vămilor; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 216 din 28 iunie  2002 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ (dosar nr. 7517/CA/2001),

precum și recursul declarat de S.C.”Coca Cola HBC” SRL București împotriva

aceleiași sentințe.

Casează

sentința atacată și pe fond admite acțiunea și desființează decizia nr. 1464 din

27 septembrie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

Trimite

dosarul la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș pentru a soluționa

contestația pe fond.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 26 februarie 2004.